Mizez pe inteligenţa cititorilor mei şi o să elimin din start posibilitatea unor reacţii infantile de tip: “Asta încurajează corupţia!”.  Deci să fiu bine înţeleasă de la început: nu-mi place să dau şpagă. Într-o lume ideală şi construită drept, n-ar trebui să venim cu “atenţii” în faţa nimănui, tot muritorul de rând, orice loc de muncă ar avea, ar trebui să-şi facă meseria onest, necondiţionat de eventuale bonusuri materiale sau de altă natură. Trăim însă într-un univers strâmb şi lucrurile nu stau cum ar fi firesc să să stea. Cei care din punctul meu de vedere fac umbră pământului degeaba, tot felul de scăpătaţi peste noapte, nu duc grija zilei de mâine şi nici pe-a celei de poimâine, pe când oameni care şi-au tocit coatele pe băncile şcolilor şi şi-au ars neuronii în facultăţi şi la nişte specializări cărora unii retardaţi plini de tupeu nici nu ştiu să le silabisească denumirile abia au ce pune pe masă. Se înghesuie în tramvai, cu plebea şi sunt la cheremul şi la judecata unor indivizi cărora se mai întâmplă, din când în când, să le salveze şi viaţa.

Da, mă refer în special la medici.

În fiecare zi, aud şi citesc opinii veninoase la adresa medicilor care acceptă sau chiar pretind bani în afara salariului (de mizerie) mâzgălit pe cartea de muncă. Nu spun că e corect să se întâmple asta, dar mă enervează infinit mai tare campaniile mult prea zeloase de denigrare a unei branşe în faţa căreia ar trebui să ţinem ciocul mai mic. Toţi mai catolicii decât Papa, toţi supercinstiţii şi oneştii lui peşte prăjit înfierează aceste “apucături“ şi nu mai prididesc să urle pe la televizor sau să latre pe facebook cum sunt ei de curaţi şi imaculaţi şi cum sunt doctorii – specialiştii, chirurgii, savanţii – nişte nesimţiţi care-i toacă pe ei de bani ca să le repare, de exemplu, motorul ăla ruginit pe care-l au în loc de inimă. Şi organizează “flagranturi” jenante prin spitale, dar când stau la coadă la Nădlac, scot euroii din buzunar fără li se pară vreo ciudăţenie gestul.

Când e să arunce cu pietre în cineva, unii se erijează în sfinţi. Dar, dacă îi iei la bani mărunţi, chiar dumnealor, la joburile insipide către care-şi târâie dosurile de la 9 la 5, se bucură de fiecare cadouaş sau cupon sau bonus pe care-l primesc, uneori poate nemeritat. Ei bine, pe ei ţin să-i anunţ că medicii sunt Dumnezeu pe pământ. Sunt cei care ştiu să le dea câţiva ani în plus când îi roade câte-un cancer, sunt cei care-i trezesc din comă după ce îi calcă maşina, dar sunt deopotrivă oameni, făcuţi tot din carne, suflet şi oase – deci, evident, şi din slăbiciuni – oameni care totuşi sunt în stare, la o adică, să-şi adune forţele, şi inteligenţa, şi nişte cunoştinţe la care nu orice dobitoc are acces, ca să facă dintr-un om adunat cu făraşul de pe jos unul din nou viu, întreg şi bun de gură.

În ţara şpăgilor la vamă, la fisc, la poliţie şi la ghişeul celui mai banal funcţionar, doctorii sunt ultimii în care merită să dai cu piatra. Eu, tu, oricare dintre noi, dacă la serviciu ni se taie un sfanţ din salariu, ne pierdem imediat motivaţia de a face lucrurile – simpluţe, prin comparaţie – pe care le facem, dar avem pretenţia ca un om cu 15 milioane de lei vechi pe lună să stea cu pancreasul nostru în mâini şi să se gândească dacă o avea cu ce plăti întreţinerea. Sau dacă n-o rămâne cu rabla în drum, că nu mai are benzină. Sau dacă să pună sau nu pancreasul la loc, până n-adoarme, că nu şi-a mai luat un liber de cinci ani.

Pentru noi, banii sunt importanţi, dar pentru alţii n-au dreptul să fie. Noi n-am face niciun compromis când vine vorba de ceea ce ni se cuvine, dar alţii trebuie să-l facă şi să se jertfească pe altarul umilinţei şi sărăciei, pentru că aşa e nobil şi scrie la Jurământul lui Hippocrate (care, după cum se poate observa, nu face nicio referire la remunerarea unui medic).

Îmi amintesc de o colaboratoare de la revistă care trimitea lunar un textuleţ şi era plătită cu 150 lei pentru el. Dacă o zi întârziam plata, se înfiinţa la redacţie şi nu pleca până nu-şi ridica onorariul pentru rahatul ei de articol, la care corectam şi paracorectam o întreagă redacţie şi-l rescriam aproape în întregime de prost ce era. Dar femeia îşi cunoştea interesul şi drepturile.

Ce uşor e ca în cazul tău să ţi se pară că totul ţi se cuvine, iar când vine vorba de destinul altui muritor (care, da, se întâmplă să aibă abilităţi dumnezeieşti) să ceri altruism gratuit, sacrificii supreme şi dedicare necondiţionată.

Ei bine, gata, ca să nu mai avem niciun stres şi nicio apăsare, tocmai s-a anunţat şi la TV că numărul de angajaţi din sistemul medical român este sub cota de avarie. Tinerii medici nu se mai înscriu la rezidenţă în spitalele de la noi, pe zero lei şi zero bani, ci pleacă afară, pe 3000 de euro pe lună ( de exemplu, la Spitalul Clinic de Urgenţă Marie Curie nu s-au mai înscris rezidenţi ortopezi de mai bine de şapte ani!). Iar specialiştii, ca să vezi tupeu, nu mai vor aici, în România, la mici şi manele,  pe 1500 de roni lunar + şpaga de la operaţie (cât o fi ea), ci pleacă în Germania, ca nemţii sar la înaintare cu 8000 de euro curaţi, oficiali.

Las’ că, în curând, ne vom trezi cu spitalele goale – adică fără picior de medic în ele – şi vom muri cu zile, dar uf, ce uşurare, rămânem cu banii de şpagă în buzunar. Aşa-i mai bine, nu?