Nu vreţi să ştiţi cum a început seara mea de miercuri, 19 decembrie, seara lansării cărţii lui Nuami Dinescu, “Eu nu sunt Tanţa”…

Îmi pregătisem o ţinută frumoasă pentru lansare: o rochiţă fină de culoarea vişinei pârguite, pe care mi-am cumpărat-o de la Sofia, dintr-un magazin în care vânzătorul arăta ca un actor tânăr de la Hollywood – avea nişte ochi albaştri tulburător de iscoditori, iar pe buzele lui bulgara suna extrem de sexi. Bine, avea şi cel mult 24 de ani, de aceea visele mele de măritiş cu un Făt-Frumos cu sânge slav au fost retezate rapid precum au început. Dar m-am ales cu rochia.

Urma să-mi aşez pe umeri un bolero movuliu, călduros şi pufos, achiziţionat tot din oraşul cu cer senin şi înalt, aflat doar la o aruncătură de gând de Bucureşti.

Ştiţi cum e când ţi se pune pata să te îmbraci cu ceva anume: în minte ţi se derulează imagini cu tine înveşmântat aşa, anticipezi priviri admirative şi complimente bineînţeles sincere, în imaginaţia ta faci piruete de încântare şi plecăciuni de mulţumire celor căzuţi în extaz în faţa unei asemenea minunate privelişti – tu şi outfitul tău ravisant.

Ei bine, dau să îmbrac splendoarea, să-i trag  fermoarul fin, şi rămân cu el în mână. Compromis definitiv, îmi ramasese în palmă doar o bucată casantă de ceva mov care semăna a metal, aducea şi a plastic, dar nu ştiu ce naiba era. Am tras rochia de pe mine şi am aruncat-o cât colo, plină de nervi. Eu ce ce naiba mă îmbrac acum, urlam ca apucata, pentru că deja-mi pusesem un dres mat cu model floral, care mergea de minune cu romantismul rochiţei, iar unghiile mi le vopsisem tot într-o nuanţă de fruct de pădure. Şi nu mai aveam în dulap nimic să se asorteze cu ele, dar şi cu locul în care avea să se desfăşoare mult aşteptatul eveniment.

Nu ştiu cum am sfârşit îmbrăcată într-un sacou bej animal print şi-o fustă unturie cu franjuri, de la Zara, care nu mergea neam cu ciorapii maţi cu model floral. Noroc că în La Historia, locul faptei, mă aştepta o lumină caldă şi prietenoasă care nu se pricepea să dezvăluie chiar toate erorile de stil, cu lux de amănunte.

Chiar credeaţi că o să vă vorbesc despre lansarea cărţii lui Nuami? Mai aşteptaţi un pic, să termin cu văicărelile.

Plină de spume, când a bătut de ora 4 după-amiaza mi-am luat părinţii de câte o aripă, ne-am urcat în maşină şi am pornit pe traseul Pantelimon – Centrul Vechi. Toate relativ bune şi relativ frumoase până acum dacă în maşină, cu noi, n-ar fi zăcut şi damigenele cu vin bun, de ţară, şi ceaiul aromat, promise invitaţilor la eveniment.

În plus, trebuia să ajungem să ridicăm şi covrigii ăia gustoşi cu care, dacă aţi venit la lansare, sigur v-aţi înfruptat. Problema covrigilor a căzut în cârca bunei mele prietene Georgiana, care s-a trezit la covrigărie că are de ridicat 5 cutii uriaşe pline cu bunătăţi, dar nu găseşte niciun taxi dispus să le transporte. I-a oferit unui taximetrist 50 de lei s-o ducă o juma’ de kilometru în jos, pe Calea Victoriei, pe unde el ar fi alunecat oricum, că doar e drum cu sens unic, dar cretinul n-a vrut s-o ia şi pace. Să mai aud eu de greve făcute de taximetrişti! Ce-i detestam până cum, dar să vezi cum ştiu să-i urăsc!

Vestea că Georgiana e blocată cu covrigii în buricul nins al Bucureştiului a căzut ca un trăsnet (ştiu, clişeu de exprimare, dar nemaipomenit de sugestiv) când şi noi eram blocaţi cu vinul şi cu ceaiul pe undeva prin Piaţa Universităţii. Fug s-o ajut! – a fost primul gând care mi-a trecut prin tărtăcuţă, aşa că am coborât din maşină în minijupul meu franjurat, i-am lăsat pe ai mei să-şi continue drumul bară la bară şi am luat metroul către Georgiana, s-o culeg cu covrigi cu tot. Mă gândeam că lasă, găsesc eu un taxi până la urmă. Şi ce credeţi? N-am găsit! Iar cinci cutii voluminoase şi deloc uşoare sunt prea multe şi pentru două persoane, chiar dacă persoanele sunt dotate cu pungi mari de plastic şi cu un troler de cumpărături. Am luat amândouă metroul, târâind de troler şi de pungi pe zăpadă şi pe scările alunecoase de la metrou, eu înjurând de mama focului, iar Georgiana încercând să rămână puternică şi calmă, că o nebună era de ajuns pe străzi.

Bătea de ora şase şi douăzeci când am ajuns, răvăşite de ninsoare şi oboseală, în La Historia. Invitaţi veniseră deja, Nuami venise, iar ai mei, cu vinul în portbagaj, nu ajunseseră, că nu găseau loc de parcare! M-am dus după ei la bariera de la intrarea în Centru Vechi, unde nişte poliţişti îşi făceau veacul zburătăcindu-i pe cei care voiau să parcheze. Am direcţionat maşina alor mei în fundul maşinii de poliţie şi ne-am apucat de descărcat, iar când un burtos în uniformă s-a uitat urât la mine, am strigat să mă audă tot poporul: Dom’le, ne grăbim şi ne facem de căcat dacă nu ajungem la timp! Tata s-a ruşinat că am zis “de căcat” aşa, în gura mare, eu, care mă dau mare scriitoare, editoare şi ce m-oi mai da. Dar câţi nervi puteam să am… Tremuram toată, şi nu de frig, deşi n-aveam nici căciulă, nici mănuşi. Mă încălzisem de la târâit pungile cu covrigi.

Ce să fac, am dat rasol la partea organizatorică, dar până la urmă, din spusele celorlalţi, totul a ieşit aşa cum trebuia. Nu m-aş fi descurcat însă fără oamenii minunaţi de la bistro La Historia de Sudamerica, gazda evenimentului, fără băieţii care au fiert vinul în timp record, fără Mihai Cacoveanu şi Adela Cotimanis, îngerii mei păzitori, fără Georgiana, prietena mea, mâna mea dreaptă (dar şi mâna stângă, dacă stau bine să mă gândesc), fără Florin Ghioca, fotograful copertei, dar şi amfitrionul simpatic al serii, fără Nouria Nouri şi Daniel Iordachioaie, care mi-au sărit în ajutor când au văzut ce isterică sunt, fără colegele mele de Sanoma, care mi-au fost alături, fără voi, cei care aţi venit şi aţi lăudat eforturile noastre, şi, nu în ultimul rând, fără draga de Nuami, care e toată numai suflet şi energie pozitivă.

Şi ca să vorbesc măcar preţ de două rânduri şi despre carte, vă invit s-o cumpăraţi şi să vă bucuraţi de poveştile de viaţă ale unui om cum nu prea se mai fabrică în ziua de azi: talentat, răbdător, generos până la uitarea de sine.

Deja puteţi achiziţiona cartea de la doi dintre partenerii editurii Cartea de suflet,  site-ul elefant.ro şi librăria Mihai Eminescu, cea de la Universitate. Iar după sărbători, volumul “Eu nu sunt Tanţa” se va găsi şi în Librăriile Alexandria, dar şi în alte librării din Bucureşti şi din ţară.

Dacă însă vă doriţi cartea cu autograf, o puteţi primi cu un gând bun de la Nuami Dinescu doar dacă faceţi comandă pe adresa de e-mail a editurii: carteadesuflet@gmail.com

Acestea fiind destăinuite, vă doresc o lectură de zile mari şi sărbători pline de căldură, pace şi dragoste! Şi mai ales fără blocaje în trafic!

***

PS: Mai jos, câteva fotografii de la lansare.

Draga, prietena mea Nuami Dinescu a scris o carte. Iar eu    m-am ocupat de editarea ei. Este primul meu mare proiect ca editor. Scriu aşa, telegrafic, pentru că sunt paralizată de emoţie  – credeam că la al doilea “copil” o să fie mai uşor, da’ uite că nu e! Aşa că o să vă copy-paste aici prefaţa acestei cărţi, scrisă de mine. În ea am spus cam tot, aşa că nu mă mai duce capul să spun nimic acum.  Doar că din 20 decembrie veţi găsi cartea şi în librării (print şi online) – nu în multe, doar în cele serioase. Dar o puteţi comanda, chiar de pe acum, şi printr-un mesaj la editură:  carteadesuflet@gmail.com
O veţi primi prin poştă, imediat ce iese din tipar.
Vreau să-i mulţumesc lui Nuami Dinescu pentru încredinţarea acestui manuscris; pe parcursul editării, prin natura „job-ului”, l-am citit de vreo trei ori. Şi tot l-aş mai citi.
Şi vă mulţumesc şi vouă, de pe acum. Pentru că ştiu c-o veţi citi şi-mi veţi da dreptate că este o carte extraordinară, o carte cu adevărat “de suflet”.

Pe Nuami Dinescu am văzut-o pentru prima oară în carne şi oase la un eveniment monden şi m-a frapat contrastul dintre femeia elegantă, uşor timidă, care vorbea măsurat şi potolit, neieşind deloc în evidenţă în vacarmul acelei petreceri cu ştaif, şi personajul comic pe care-l ştiam de la televizor. Pentru că da, talentul ei extraordinar mă făcuse să cad în acelaşi păcat în care mai căzuseră şi alţii, să nu-mi pot închipui că, de fapt, Nuami e o actriţă profesionistă, şi să n-o pot vedea în alt rol, în alte ipostaze decât cea a gospodinei haioase, cu şorţul în brâu, de la celebra emisiune a lui Teo Trandafir.

Apoi destinul, nu ştiu cum, dar cred că printr-o minune, ne-a unit destinele şi ne-am împrietenit trainic şi, sunt absolut sigură, definitiv. Într-un moment înnorat al vieţii mele, Nuami a fost acolo, m-a ferit de nişte ploi şi mi-a pansat nişte răni, iar eu am avut astfel ocazia să-i aflu poveştile de viaţă – poveşti cât pentru zece vieţi – pe care am rugat-o să le adune într-o carte, că-i păcat să nu le afle şi alţii, să se bucure de ele sau să înveţe din amarul lor.

Actriţa Nuami Dinescu scrie aşa cum gândeşte şi gândeşte aşa cum scrie: cu infinită candoare, cu o sinceritate bulversantă, cu exuberanţă, cu rostogol de cuvinte care prind viaţă şi te atrag în iureşul unor mărturisiri curajoase, autentice. Îţi vine mereu să scoţi citate din Nuami, să le subliniezi cu markerul, să le pui antet de blog, să le agăţi cu mândrie în peretele de pe Facebook – eu astfel de porniri am şi probabil mulţi or să-mi calce pe urme.

Atenţie, însă, această carte e strict interzisă minorilor într-ale umorului amar şi profunzimilor fără limite. Pentru că Nuami Dinescu instigă la violenţă şi dă vieţii palme grele peste ochi atunci când viaţa nu-i cuminte şi nu-şi vede de drumurile şi rosturile ei. Iar pe nesuferita aia cu coasa o ia de guler şi dă cu ea de pământ, nelăsând pe nimeni drag pradă tristeţii, disperării, renunţării…

Una peste alta, orice ar zice cu atâta patos personajul începând chiar de pe copertă, eu mi-am permis să trag concluziile mele: Nuami Dinescu e Tanţa, pentru că e sinceră, dezinvoltă, veselă nevoie mare şi însorită ca o dimineaţă de mai. Nuami Dinescu nu e Tanţa, pentru că e tristă şi înţeleaptă, profundă şi răbdătoare, e o doamnă, în toată splendoarea de culori a cuvântului. O doamnă bună şi frumoasă care se va deschide către voi, cu sfiala fermă a unei flori, prin intermediul acestei minunate, emoţionante întâlniri de cuvinte.

Îmi place Facebook-ul pentru că datorită lui am cunoscut oameni speciali, oameni dintr-o bucată, oameni care până la urmă mi-au intrat şi-n viaţa reală, cu toată frumuseţea sufletului lor. Nuami Dinescu se numără printre ei…

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am dezvoltat faţă de el o dependenţă bolnăvicioasă – acum îl am şi pe telefon, altă belea! Stau cu el mereu deschis şi mă uit, ca prin gaura cheii, în vieţile unor indivizi de a căror existenţă altfel nici n-aş fi aflat. Şi nici n-aş fi fost interesată să aflu.

Îmi place Facebook-ul pentru că unele postari mă-nduioşează, mă înalţă, îmi dau putere. La altele, râd cu hohote, şi am atâta nevoie să râd! În faţa celor deştepte mă-nclin, uimită să experimentez cât de aprope pot fi, fie şi numai prin intermediul unui site de socializare, de oameni cu har. De muzicieni, de scriitori, de poeţi, de actori, de personaje coborâte de pe jilţul lor şi dispuse să-şi dezvelească faptele şi trăirile în pagini similare cu a mea şi-ale altor milioane de anonimi.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că musteşte de ipocrizie, de fandoseală stupidă, de minciună, de mistificare. Pe Facebook toţi sunt buni şi nobili, toţi îşi iubesc necondiţionat şi aproapele, şi departele, toţi sunt credincioşi nevoie mare şi victime inocente ale oamenilor rai, needucaţi, frivoli, hoţi, câinoşi (întotdeauna alţii decât ei înşişi). Pe Facebook preaslăvesc familia, iubirea, prietenia, hărnicia, onestitatea unii pe care se întâmplă să-i cunosc personal şi să ştiu exact ce zace în fundul lor de filantropi şi de militanţi ai celor mai nobile valori. Exemplu: una dintre cele mai leneşe şi mai neserioase persoane pe care le cunosc – pute pământul sub ea – are la citate preferate două aforisme care preaslăvesc munca.

Îmi place Facebook-ul pentru că-mi promovez cu ajutorul lui articolele din revistele la care scriu, textele de pe blog, cartea. Şi e al naibii de reconfortant să-ţi vezi munca lăicuită, şeruită, aplaudată la scena deschisă.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am impresia că din cauza lui a pălit strălucirea blogurilor, site-urilor, forumurilor, comunităţilor online restrânse. S-a pierdut ceva din candoarea vechilor întâlniri virtuale, din sentimentul că aparţii unui grup în care nu oricine poate pătrunde.

Îmi place Facebook-ul pentru că e un site de socializare serios, în care mai toată lumea e cu numele, prenumele şi ocupaţia la vedere, în care e complicat să arunci cu noroi sub identităţi false, şi tot ce spui te responsabilizează ( pentru că se poate întoarce împotriva ta :D).

Nu-mi place Facebook-ul pentru că îmbie la un soi de exibiţionism declarativ şi sentimental, n-avem stare dacă nu etalăm pe perete tot ce ne bucură sau ne doare, tot ce facem în bucătărie, în dormitor, în vacanţe, la nunţi, la botezuri, la înmormântări. Tot ce gândim, tot ce visăm, tot ce ne cumpărăm. Unde suntem şi unde avem de gând să mergem. Dezvăluim lumii întregi, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, informaţii pentru care s-au inventat securitatea şi tortura. E ca în bancul ăla cu Bulă (auzit la Mircea Badea): “Doamnă profesoară, azi am salvat o fată de la viol! Cum aşa, Bulă? Păi… am convins-o!”

Îmi place Facebook-ul pentru că, într-o perioadă dificilă a vieţii mele, aici mi-am găsit alinare, prieteni, speranţă, cuvinte de îmbărbătare de la persoane care până atunci mă urmăriseră discret, de la distanţă, dar care mi-au înţeles perfect amărăciunea şi revolta.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am ajuns să-mi cenzurez frustrările şi urile, să-mi ascund antipatiile politice sau de altă natură, să ţin în mine lucruri pe care le-aş scrie cu litere mari pe wall dacă n-ar fi prea periculos, prea lipsit de înţelepciune, prea egoist şi prea fără rost să fac asta.

Îmi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.