Tag-Archive for ◊ poveste ◊

06 Oct 2013 Cu ce te îmbraci de cutremur?
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 2 Comments

 

În martie 1977 aveam 4 ani. Deşi s-a întâmplat ceva îngrozitor atunci – celebrul cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, care ne-a răpit oameni dragi, clădiri şi mari artişti – eu am păstrat vii în memorie momentele duioase ce-au precedat sinistrul eveniment: eram la tata în braţe, iar el se plimba cu mine prin casă şi mă legăna, ca să adorm. Şi, când a ajuns în dreptul uşii de la intrare, a început zgâlţâiala. Deşi îmi amintesc că m-am speriat puţin, n-am realizat pe dată gravitatea întâmplării, asta şi pentru că ai mei au reacţionat curajos, nu s-au panicat, n-au urlat, n-au fugit pe scări cum au făcut-o, îngroziţi de spaimă, mulţi dintre cei care şi-au pierdut atunci viaţa sub dărâmăturile clădirilor vechi din centru.

De atunci, am învăţat că prima regulă în momentele când pământul adormit se întoarce de pe o parte pe alta e să stai pe loc. Scările interioare sunt prima structură care se prăbuşeşte în caz de cutremur, să iei liftul e o nebunie, poate fi moarte curată, iar dacă te arunci pe geam, cum iar au făcut mulţi, orbiţi de spaimă, nu ajută la absolut nimic, mai ales dacă de frică ai uitat la ce etaj stai.

Mi-e groază de cutremure, de când l-am trăit pe primul, însă reacţiile înţelepte, de-atunci, ale părinţilor mei m-au educat în a-mi stăpâni frica şi-n a încerca să iau decizia salvatoare în caz că blocul meu cu patru etaje începe să tremure din toate încheieturile. Am grijă să ţin mereu telefonul mobil în apropierea mea, încărcat, şi, deşi îmi bate inimaca la iepure dacă se mişcă patul cu mine în toiul nopţii, mă dau jos din el, agăţ telefonul şi mă ghemuiesc în pragul unei uşi decupate într-un perete de rezistenţă. Acum, în caz de Doamne fereşte, nu sunt garanţii că voi scăpa ascunzându-mă acolo, dar cine a văzut măcar în poze clădiri prăbuşite la cutremure a observat că deseori structura de rezistenţă rămâne în mare parte intactă, din praf şi moloz se ridică un schelet de beton armat, cu goluri de uşi.

Dar să continuu povestea…

După marea zgâlţâială din 77, am mai trăit câteva seisme suficient de măricele ca să ia lumea pe nepregătite şi să-i transforme pe unii din oameni echilibraţi, cu scaun la cap, în personaje stăpânite de panici cu efecte ilare.

La cutremurul din august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) aveam musafiri. Înnopta la noi în apartament un cuplu de cehi cu care ne împrieteniserăm cu un an în urmă, la mare, şi cu care eu şi tata ne exersam rudimentarele cunoştinţe de limba rusă. Mama n-avea nevoie de comunicare verbală cu ei, le făcea câte o ciorbă bună, dreasă cu borş. Şi, de încântare, toate barierele lingvistice cădeau. Devenise astfel amică de suflet şi bucătărie cu cehoaica, deşi se înţelegeau doar prin semne.

Dar să revin la acea noapte de pomină, în toiul căreia în epicentrul Vrancea s-a pornit foiala de falii terestre. Eu şi cu ai mei am sărit din patca arşi, nu atât de frica seismului,cât de grija musafirilor care nu mai trăiseră, în partea lor de Europă, astfel de evenimente. Îngrijoraţi, ne zgâiam toţi trei la uşa dormitorului în care îi cazasem că poate s-au trezit şi poate s-au speriat. Se treziseră, aşa că ne-am pomenit că uşa se deschide încetişor, iar în pragul ei, buimaci de somn şi goi puşcă, apar cehii. S-au dus la baie agale, pe rând, sub privirile noastre siderate. Mama le făcea semne să stea liniştiţi, că a fost cutremur, dar ei nu se sinchiseau. A doua zi i-am întrebat dacă s-au speriat aşa de rău, de au ieşit dezbrăcaţi din cameră, în văzul nostru, dar ne-au explicat că nu se speriaseră absolut deloc, aşa dorm ei, iar momentul cu pricina n-a făcut altceva decât să le aducă aminte să facă pipi, dacă tot se treziseră. Şi ce dacă i-am văzut, goliciunea e de ruşine?

De-atunci am botezat acel eveniment «cutremurul fără chiloţi», asta şi din cauza cehilor mei nonconformişti, dar şi din pricina bârfelor auzite în bloc, a doua zi: se pare că un vecin de la parter, altfel un domn distins şi elegant, ieşise imediat după cutremur în faţa blocului, în stare de şoc şi cum îl făcuse mama lui de gol, doar cu un fular alb înfăşurat acolo unde trebuie, adică în jurul gâtului. În panica momentului, vecinii au reacţionat cum se cuvine, l-au dus pe om înapoi în casă, i-au dat un calmant şi l-au băgat în pijama şi în pat, însă ani la rând după întâmplare ne-am tot prăpădit de râs povestind-o. Şi azi ne dăm coate când îl zărim pe bietul vecin…

***

Această poveste a fost publicată în volumul “De ce nu-mi găsesc pe cineva”, apărut în format e-book la editura Cartea de suflet. Puteţi avea cartea dacă daţi click aici. 😉

04 Feb 2012 Poveste fără tâlc. În tramvai
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 14 Comments

Aproape zilnic, în tramvaiul 21, întâlnesc un nene care vinde tot felul de chestii: “Şerveţele parfumate, trei la un leu, şerveţele umede frumos mirositoare, haideţi la brichete ieftine, leucoplast cu rivanol, pixuri albastre, roşii, negre, aprinzătoare de aragaz, pentru cine are nevoie”.

Or fi furate sau nu – nici nu mă interesează – nenea nu pare hoţ şi, în plus, are o voce caldă, o vorbă bună pentru fiecare muritor plictisit din tramvai, e energic, împarte în stânga şi-n dreapta câte un zâmbet – cam amar, ce-i drept – , şi mă minunez privindu-l şi întrebându-mă cum reuşeşte să nu scape din mână prostioarele alea pe care le vinde, din care ţine câteva înghesuite în palme sau sprijinite pe braţe şi pe abdomen, iar pe restul într-o sacoşă ponosită. Dacă i-ar cumpăra cineva toată “marfa”, cred că-n buzunarele bărbatului n-ar ajunge mai mult de douăzeci, treizeci de lei noi. Dar omul pentru banii ăia puţini  (puţini, poate, pentru mine) bate tramvaiele zilnic şi pare că nu-şi pierde deloc interesul, şi răbdarea, şi plăcerea pe care îndrăznesc eu să cred c-o simte când face negoţ cu acele nimicuri.

Mai mult ca sigur e foarte sărac. Mai mult ca sigur că acele câteva pâini pe care şi le poate cumpăra după o zi întreagă de vândut chinezării în mijloacele de transport în comun fac diferenţa între a face foamea şi-a pune totuşi ceva pe masă familiei lui. Sau poate-şi ia rachiu de banii ăia, nu ştiu şi, repet, nu mă interesează, mie-mi place de el pentru că e delicat, respectuos, amabil cum nu sunt, nici pe sfert, pipiţele de vânzătoare de pe la magazinele cu ştaif, din mall. Şi pentru că, într-un fel ciudat, îl admir, dar îmi stârneşte şi mila, găsesc mai mereu câte-un pretext să-i fiu clientă, mi se năzare că am nevoie ba de-un pachet de şerveţele „cu diverse arome”, ba de-o brichetă nouă, că le cam tot pierd.

Acum câteva zile, după ce mi-am achiziţionat de la dumnealui un set de batiste parfumate, l-am văzut că se îndreaptă în pas vioi, aşa cum face el tot timpul, către o damă învulpită, aşezată la câteva scaune în faţa mea şi care-i făcuse un semn discret cu mâna. Aşa că am auzit conversaţia.

–          Un pix aş vrea şi eu. (Fără „vă rog”, că scade rangul cuconetului de cartier)

–          Da, doamna mea, sigur, mintenaş! Numai un leu costă! Uitaţi unul albastru, are şi lanternă! –  exclamă entuziast vânzătorul ambulant, arătându-i cucoanei cum funcţionează obiectul  care pe la un capăt scria, iar pe la celălalt slobozea un firicel de lumină.

La care femeia, debordând de logică, a debitat următoarea replică:

–          Aaaa, păi şi sigur scrie? Că dacă are lanternă, poate nu scrie!!!

–          Cum să nu scrie doamnă?! Ce are una cu alta? Scrie foarte bine! Uitaţi, dacă vreţi, îl putem încerca, aveţi o hârtiuţă?

–          Ei, n-am acum hârtiuţă, de unde atâtea hârtiuţe… Pix cu lanternă, auzi brâul! Cât ziceai că e, un leu? Uf….fie, hai, dă-l încoa! Poate te prind că nu scrie!

Simţeam că mă-nverzesc de furie privind scena în care o cretină îmblănită din cap până-n picioare în multe zeci de milioane se codea să dea un amărât de leu pe un pix. Şi mă gândeam cum naiba se face că blogurile şi feisbucul colcăie de dudui simţitoare, cucernice, altruiste nevoie mare, în timp ce-n viaţa reală mă-mpiedic la tot pasul de vite încălţate.

24 Dec 2011 Mâna întinsă care nu spune o poveste…
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 13 Comments

Ştiu să spun poveşti, dar cred că nu mă pricep prea bine să întind mâna. Când îmi doresc cu ardoare câte ceva, când vreau să mi se dea ceea ce cred eu că mi se cuvine, încep prin a mă da peste cap ca să dovedesc că merit. Sau, dacă mi s-a dat deja, dacă n-am putut evita impactul cu un dar generos, picat ca o pleaşcă în viaţa mea, fac tot posibilul să demonstrez celui ce-a investit în mine banii, sufletul sau încrederea lui c-a ales persoana potrivită, ca şi eu sunt dispusă să-mi pun la bătaie aceeaşi triadă compusă din bani, suflet şi încredere, ca să nu rămân cu nimic mai prejos.

Nu ştiu dacă nu-i cumva un defect de caracter, un semn de nesiguranţă, o stimă de sine firavă apucătura asta de-a mă face luntre şi punte pentru a nu rămâne datoare nimănui cu niciun cent şi cu nicio fărâmă de gând duios. Nu cred în dragostea necondiţionată, nu-mi place să fiu iubită fără să iubesc (mă enervează, mă stânjeneşte) şi să iubesc fără să fiu iubită (suferinţa şi umilinţa atârnă mult prea greu peste măsura poetică a nefericitului context). Cred că necondiţionarea e cumva împotriva firii şi nu văd nimic rău în a echilibra talerele balanţei. Câteodată consider asta o formă de bun simţ şi de respect, pentru că, nu ştiu cum se face, aproape toţi fanii iubirii necondiţionate şi ai prieteniei unidirecţionale se situează de partea norocoasă a baricadei, undeva pe un jilţ aurit, acolo unde se lăfăie cei care primesc  consideraţie, adoraţie, loialitate, fără să dea mai nimic în schimb.

Nu întind mâna pentru nimic şi nu cer lumii lucruri absurde, dar dacă eu sunt un om punctual, am pretenţia ca aceia cu care-mi dau întâlnire să ajungă la timp. Dacă-mi ţin promisiunile, vreau ca şi alţii să şi le ţină, dacă-mi ceri să-ţi fiu loială şi fidelă, trebuie sa-mi fii, la rându-ţi, exact la fel de loial şi de fidel. Îmi place la nebunie să fac daruri celor dragi de ziua lor, de Craciun sau fără niciun motiv anume,  dar aş fi ipocrită să nu recunosc că mă doare dacă vreo persoană pe care eu o cadorisesc cu obstinaţie nici nu crede de cuviinţă să mă sune şi să-mi spună la mulţi ani.

Detest şi eu minciuna şi trădarea, ca orice om normal la cap, dar totuşi mi-e jenă să repet chestia asta cu superioritate în glas şi emfază în scris, atâta vreme cât, la rându-mi, am minţit sau am trădat măcar o dată în viaţa asta.

Nu întind mâna pentru nimic, deşi mi s-a mai întâmplat, în momente şi ani blestemaţi, să-mi fac sufletul preş pentru câte o poveste de dragoste cu iz amăgitor, pentru câte-o prietenie cu dus, dar fără întors. Mirosea a reciprocitate şi a eternitate acolo, dar s-a dovedit a fi un parfum ieftin, de bazar, dintr-acela care începe să pută imediat ce ţi l-ai fâsâit pe jugulară.

Vine Crăciunul, mă aşez şi eu pe genunchii unui Moş imaginar şi-i şoptesc la ureche să-mi aducă nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce eu, la rându-mi, pot oferi. Lui îi întind mâna când cu sfială, când cu fermitate, dar mereu cu speranţa să nu mi se dea peste ea, deşi nu cred că jinduiesc după întâmplări absurde, după poveşti  lipsite de sens.

Mă uit la mâinile întinse către mine şi-aş vrea să am puterea să strecor, în fiecare palmă, câte un strop de tandreţe, de empatie, de iertare, de uitare, de gând curat. Am citit eu undeva că numai oferind vei primi înapoi înzecit, aşa că-l rog pe Moş Crăciun să-mi pună sub brad, măcar anul ăsta, adevărul acestor frumoase şi deseori amăgitoare vorbe.

***

PS: În ciuda tonului amar al articolului de mai sus, vreau să vă urez cu bucurie cristalină, de copil care nu poate fi supărat de nimeni şi pentru nimic, sărbători minunate, petrecute lângă oamenii pe care îi iubiţi şi care vă iubesc cu adevărat!