Ca de fiecare dată înainte de Paşte (sau de alte sărbători ce implică slujbe, rugăciuni şi mese întinse), preacuvioasele şi nutriţioniştii încep să moară de grija noastră.

E drept, azi am fost în supermarket şi lumea se călca în picioare – dar n-o să mă apuc acum să strâmb din nas cu superioritate vizavi de lăcomia maselor, că eu ce Doamne iartă-mă căutam acolo, dacă nu tot candele, cola şi carne de mici? Încercând să-mi strecor căruciorul prin mulţimea ce se-agita brownian şi gălăgios, am filosofat totuşi în gând pe marginea faptului că străbaterile noastre religioase sunt cu mult mai diluate decât entuziasmul culinar. Aşa stau lucrurile şi aşa vor sta în veci, dar suntem neobosiţi în a remarca an de an, cu indignare ipocrită, că burta iese câştigătoare în lupta inegală cu firavele trăiri divine.

Cei care altă treabă n-au şi vor să echilibreze balanţa nu apelează însă la inocularea blândă şi eficientă a conceptelor sănătoase, ci vor să taie bolnavul cu toporul, fără anestezie, pentru a extrage răul din el. De-aia bolnavul le râde în nas şi nici nu se aşază pe masa de operaţie. Azi, când mă întorceam, după cum v-am spus, de la supermarket, la radio o tanti ne amintea că numai mâine nu-i poimâine, învie Isus, iar în noaptea sfântă vom da iama ca disperaţii în ouă roşii şi drob. Soluţia dumneaei? Să mergem la slujbă, cu pas mărunt şi capul plecat, bineînţeles. Iar când ne întoarcem acasă, cu lumină în mâini şi gol în stomac, să nu care cumva să ne treacă prin minte să umplem golul cu bunătăţi pregătite conform tradiţiei! Ci să mergem la culcare şi abia dimineaţă să mâncăm, dar ghici ce: fructe şi salată! (?!?!)

Pe bune, nu vreau să fac apologia îmbuibării, dar voi cunoaşteţi vreun pui de creştin care să vină de la slujba de Înviere şi să aterizeze direct în pat? Iar a doua zi să mănânce, în loc de pască, leuştean? Ce şanse sunt să nu mai umple românii saloanele de terapie intensivă în urma acestor intervenţii radio-tv  fandosite şi cretine? Absolut niciuna! Dacă vrei să eviţi înroşirea liniei 112, fă o campanie realistă, nu-ţi răci gura şi nu mânca spaţiul publicitar cu tâmpenii pe care, pe bună dreptate, nu le ia absolut nimeni în seamă! Aminteşte-mi c-ar fi indicat să nu mănânc de Paşte chiar tot drobul, ci doar câteva feliuţe. Să ciocnesc ouă cu toţi din neamul meu, dar să nu le bag la ghiozdan în aceeaşi zi. Să pun pe masă şi un bol de fructe, lângă stufatul de miel. Să fac pauze între felurile de mâncare, să nu beau până cad sub masă, să am grijă să nu exagerez cu nimic, mai ales dacă am ţinut post, căci organismul nu poate face faţă unui brusc dezmăţ bahic şi culinar. Dă-mi sfaturi pe care să le pot urma, nu mă umili cu îndemnuri pentru care, în cel mai bun caz, şi asta dacă sunt în toane bune, mă voi abţine să te înjur.

Şi de ce n-aş fi în toane bune, vine Paştele şi dereticarea prin toate cotloanele spiritului e în toi. Pe Facebook a început frenezia ideilor de gândire şi acţiune care-ţi asigură fir direct cu Ăl de Sus. Se începe în forţă, că n-avem timp de încălzire. Iartă-ţi duşmanii! – nechează învolburat dudui cuprinse de transa facerii de bine, iar eu mă gândesc cu groază că am mari probleme în a nu-mi mustra pe faţă sau în gând prieteni buni care mi-au făcut nişte nefăcute. Până la a-mi ierta duşmanii – ceea ce nu cred că se va intampla în viaţa asta, poate în următoarea – mă gândesc că ar fi drăguţ ca, măcar la ceas de sărbătoare, să-mi ţin gura şi să nu mai scot pe ea critici tăioase şi miştouri deranjante. Să mai fac economie de bârfuliţe fără rost, să-mi reprim pornirea de a face pe deştepta, de-a reteza frazele care nu-mi convin, de-a răspunde mutros la întrebări când sunt ocupată cu altceva, de a-mi da ochii peste cap când trebuie să explic cuiva un lucru care mie mi se pare simplu de tot. Deci, să mă iertaţi, dar eu mai am de umblat la reglajul grosier, până la fineţuri de-astea gen a-i absolvi de vină pe cei care mi-au pus destinul pe butuci mai e cale lungă. Şi aş putea pune pariu că n-am rămas ultima creştină căreia nu-i e tocmai la îndemână să-şi pupe călăii. Dacă mă înşel, felicitări celor care au reuşit să se lepede de toate meschinăriile de care sunt în stare şi pot sări câte două trepte către cel mai înalt nivel de şlefuire interioară! Altfel, sunt doar trufaşi şi caraghioşi, şi n-au reuşit altceva decât să mă facă să mai păcătuiesc niţel, scriind aceste rânduri deloc pioase, în prag de sfântă sărbătoare.

Pe care, atât cât mă pricep eu, v-o doresc liniştită, îmbelşugată, calmă, odihnitoare pentru trup şi, pe cât posibil, primenitoare pentru suflet. Paşte fericit!

Justiţia americană mi se pare fascinantă, în sensul în care urmăresc cu gura căscată, ca la circ, anumite manifestări – ce-i drept, cinematografice –  de-ale ei, şi nu-mi vine să cred că pot fi pe bune, că în viaţa reală chiar se întâmplă ca-n film. Spun asta pentru că reperele mele sunt din filme şi seriale, singurul meu contact real cu “pământul făgăduinţei” desfăşurându-se pe întinsul a numai cinci zile, la New York. Iar din astea cinci, trei am fost chiaună din cauza diferenţei de fus orar, per total interacţiunea mea cu societatea americană reducându-se la a comanda ochiuri Benedict şi suc pentru micul dejun.

Dar iată un caz pe care-l tot rumeg în minte, o întâmplare expusă televizionistic cu tact, seriozitate şi cu atât de enervantul “politically correctness” american, care uneori mă scoate din minţi de îmi vine să iau toporul şi să sparg, la modul cel mai isteric şi mai bolşevic cu putinţă, ecranul propriului computer.

Se făcea că o doamnă psihoterapeut avea o pacientă care era însărcinată. Pacienta cu pricina îşi dorea enorm de tare să devină mamă, dar, tragedie, în timpul unui control de rutină, s-a descoperit că fătul murise. Doctoriţa ginecolog, ştiind că doamna cu pricina nu prea stă, psihic vorbind, pe roze, nu i-a dat vestea imediat, ca să n-o tulbure, şi a apelat la ajutorul psihoterapeutei, căutând amândouă soluţii să minimizeze impactul devastator al acestei realităţi.

Cum era de aşteptat, pacienta n-a acceptat cumplitul verdict şi a intrat în faza de negare. În cele din urmă, într-un moment de luciditate, a aprobat chiuretajul. Odată cu el, a primit însă a doua veste imposibil de digerat: nu va mai putea să aibă niciodată copii.

A plecat apoi pe picioarele ei din clinică, părând că s-a împăcat (în măsura în care te poţi împăca), cu realitatea, şi acceptând să continue psihoterapia, cu atât mai necesară pe fondul acestor întâmplări oribile.

Ca să completez contextul, o să menţionez că psihoterapeuta rămăsese şi ea însărcinată.

După un timp, pacienta a reînceput terapia, dar starea de negare deja se cronicizase. Se credea în continuare gravidă, se mângâia pe o burtică imaginară, îi vorbea doctoriţei despre cât e de fericită că în sfârşit va avea un copil. Doctoriţa cu burta la gură se străduia, cât mai delicat, s-o aducă la realitate, într-un prezent ce pentru femeie părea imposibil de îndurat. În unele şedinţe de terapie părea că reuşeşte să accepte situaţia, în altele era complet captivă în lumea ei fericită şi plină de speranţe, o lume în care destinul nu-i fusese duşman.

Într-o seară, pe când psihoterapeuta era la ea acasă, a auzit pe cineva bătând la uşă. Era pacienta. A invitat-o înăuntru, deşi era ciudat că venise la ora aia. Dar, ca orice medic pasionat de meseria lui, nu s-a împiedicat de convenienţe, mai ales că povestea pacientei o provoca profesional, iar uman o impresionase peste măsură.

După un schimb de fraze aparent benigne, pacienta a imobilizat-o pe psihoterapeută printr-o injecţie paralizantă, a legat-o de mâini şi de picioare, pe podea, a acuzat-o că i-a răpit copilul, că fătul care-i creşte în burtă e de fapt al ei şi că trebuie să şi-l ia înapoi. Venise pregătită cu o carte de chirurgie şi cu un set de bisturie furat dintr-un spital.

Cu ultimele puteri şi zguduită de groază, psihoterapeuta a implorat-o să o cruţe, apoi, când şi-a dat seama că dementa e de neclintit, a rugat-o să o lase să-i dea indicaţii: unde să taie, cum să procedeze pentru a nu omorî copilul în timpul măcelului.

Sar peste următoarele scene din serial, absolut oripilante, şi ajung la cea în care psihoterapeuta, salvată ca prin minune de medici, îşi recuperează copilul răpit de psihopată, dar trăieşte luni de coşmar în care nu e în stare să-l îngrijească, să iasă din casă, să-şi depăşească panica ce pusese stăpânire pe ea în urma cumplitei traume.

Ajunsă, la rându-i, pe mâna unui psihotarepeut, acesta o sfătuieşte să pună pe hârtie tot cea trăit, să se elibereze prin scris, pentru a-şi găsi liniştea. Însemnările ei ajung în cele din urmă să fie citite de cineva care îi propune să publice romanul acestor oribile şi incredibile întâmplări.

La puţin timp după lansarea romanului, psihoterapeuta primeşte o citaţie. Era dată în judecată de către pacienta psihopată – care nu făcuse închisoare, fiind eliberată pe motiv de nebunie temporară. Chiar ea se numărase printre martorii din proces care fuseseră obligaţi să depună mărturie în favoarea apărării. Etica profesională o forţase să declare că da, femeia care o înjunghiase, îi răpise copilul şi îi distrusese viaţa nu era în deplinătatea facultăţilor mintale când făcuse acest lucru.

Iar acum, aceeaşi pacientă o acţiona în justiţie, pentru că, vezi Doamne, romanul proaspăt lansat îi lezează imaginea şi îi stânjeneşte reintegrarea în societate. Că ea e alt om, că s-a schimbat, că femeia care tăiase burta altei femei nu mai există. Şi că psihoterapeuta să facă bine să retragă romanul de pe piaţă, ca ea să-şi poată duce viaţa în linişte, pentru că uite, deja are necazuri, a fost identificată cu personajul negativ, boyfriend-ul a părăsit-o, iar patronul o va concedia.

Credeţi că în următoarele scene de film cineva a pus-o pe nebună în lanţuri şi a aruncat-o în vreun beci, cum aş fi făcut eu? Credeţi că psihotearpeuta a legat-o de tren sau a tăiat-o uşor cu lama pe tot corpul, ca să simtă şi dementa ce înseamnă să suferi cu adevărat???

Nuuu, nici vorbă! Avocaţii sceleratei o haituiesc pe doctoriţă şi o ameninţă că-şi va pierde licenţa profesională pentru că “a dezvaluit date intime despre pacienta ei”, asta în condiţiile în care în roman toate numele şi datele fuseră schimbate. Autorităţile au luat totuşi foarte în serios acuzaţia formulată de criminala reabilitată, avocaţii ei sunt fermi şi tenace, iar lupul cel rău, amoral şi lipsit de scrupule în toată povestea asta este… aţi ghicit, psihoterapeuta!

Cred că e inutil să vă mai spun, după tonul a tot ce am înşirat mai sus, că nu pricep nici să mă tai pe burtă unde-i dreptatea acestei istorisiri. Mecanismele mele de gândire şi simţire nu pot asimila turnura poveştii, eu aş fi jubilat, precum plebea din pieţele publice medievale, dacă idioata, cretina, scursura umană care ajunsese, nu mai contează în ce context psihic, să recurgă la asemenea atrocităţi, ar fi fost spânzurată în centrul oraşului sau omorâtă cu pietre. Asta dacă n-aş fi omorât-o eu înainte.

Teoretic – mai ales când mi-e bine şi comod, îmi place să cred că sunt om modern, în pas cu acest secol, solidar cu toate nuanţele legilor menite să apere cu înverşunare dreptatea, de oricare parte a fi ea. Aplaud echidistanţa aprecierii oricărei situaţii şi cred, cu tărie, că orice om e nevinovat până în momentul în care i se dovedeşte, la modul cel mai riguros, vinovăţia. Şi mai cred că nicio lege nu te poate condamna mai sever decât o pot face propriile remuşcări, şi în nicio temniţă nu poţi putrezi mai rapid decât în cea a propriei conştiinţe. Dar…

Îmi amintesc de vorbele lui Larry Flynt (patronul revistei Hustler), din excelentul film care i-a zugrăvit viaţa, destrăbălarea, ascensiunea, gloria, sfidarea, la limita legii, a normelor sociale. În urma procesului la care fusese supus – şi pe care l-a câştigat! – a spus: “Asta-i frumuseţea democraţiei americane! Fiţi mândri că trăiţi într-o asemenea ţară. Dacă legile ei mă apără pe mine, un nimeni, un nimic, o ruşine a societăţii, daţi-vă seama cât de serios sunteţi apăraţi voi, oamenii de rând! “

(Întâmplarea povestită mai sus nu este dintr-un film de groază, ci din serialul Private Practice, despre viaţa unor medici din LA. Se pare că a fost inspirată de un caz real)