Pentru că mă fascinează dualitatea naturii umane, m-am gândit să încropesc un Top 10 al celor mai întâlnite afirmaţii în care nu cred nici măcar cei care le fac. Unele dintre ele nu-mi sunt deloc străine – asta aşa, ca să-mi pun puţină cenuşă în cap înainte de a arunca alţii cu ouă.

1. Eu nu mint niciodată. (No comment.)
2. Eu nu judec pe nimeni, numai Dumnezeu are dreptul să judece! (După ce varsă această platitudine, orice demn urmaş al maicii Tereza începe să se laude cât e el de echidistant şi de neutru mai abitir ca Elveţia, mascând sub un discurs împăciuitor răutăţi mai mari decât ale acelora care-şi exprimă făţiş indignarea sau dezacordul faţă de apucăturile unui seamăn de-al lor.
3. Ce dacă m-a părăsit, eu nu-i doresc nimic altceva decât fericire alături de noua pereche! (Da, ştiu, colcăie planeta de altruişti şi de adepţi ai iubirii necondiţionate, de-aia nu mai prididesc procurorii să instrumenteze cazurile de crimă pasională, iar administratorii de site-uri să şteargă spamurile veninoase ale frustraţilor în amor.)
4. Pentru mine nu contează banii, eu muncesc numai de plăcere. (Culmea e că absolut toţi cei care debitează supărător de des gogoaşa asta răsuflată nu par deloc genul care să mănânce numai biscuiţi cu ceai.)
5. Îi iubesc la fel de mult pe toţi copiii mei. (Puţine familii cu doi sau mai mulţi copii am întâlnit până acum în care să nu existe copilul-febleţe. Şi totuşi, aceasta e cea mai nobilă formă de ipocrizie, la care nu trebuie renunţat nici în ruptul capului! Cel mai grotesc lucru mi se pare să afirmi cu seninătate (sau, şi mai rău, să scrii) că îţi pasă mai mult de primul născut (sau de ultimul, după caz), că un copil e minune dorită, iar altul doar rupere de prezervativ. Cel din urmă simte oricum că-i pe locul secund, chiar nu are nevoie să vadă adevărul mâzgălit pe toate gardurile, dintr-un exerciţiu de stupidă şi crudă onestitate. Deci, în afara cazului puţin probabil în care un nazist dotat cu o cameră de gazare, ca în Sophie’s Choice, te pune să alegi, singurul răspuns corect este: Îi iubesc pe toţi absolut la fel!)
6. Pe mine nu prea mă duce capul. (Ei, ştii că te duce, dar te alinţi, cum o facem cu toţii. Fiecare crede, în sinea lui, că are un mod de gândire exemplar şi o logică imbatabilă, dar de-aia s-a inventat modestia, cică nu-i frumos să defilezi cărându-ţi pumni în piept. Prostia şi răutatea sunt, invariabil, bolile de care suferă alţii, nu noi.)
7. Aş vrea să-ţi spun ceva, dar nu vreau să te superi… (Ba chiar nu-ţi pasă absolut deloc, că altfel te-ai abţine. Ştii sigur că o să scoţi pe gură ceva ce mă va face să-mi ies din minţi, însă tu trebuie să spui chestia aia şi o vei spune. Iar dacă mă supăr, e numai problema mea.)
8. Mie îmi plac femeile puternice şi independente, aspectul fizic nu contează, spuse el. Iar eu pun preţ numai pe sufletul unui bărbat, suspină ea. (Unu’, doi, trei, şi: Ha! Ha! Ha! Ha!)
9. Eu îmi iau haine de firmă doar pentru că sunt de calitate. (Da, sunt absolut convinsă că ai dat 200 de euro pe maioul ăla Gucci doar pentru că rezistă perfect la zece de spălări!)
10. Nu îmi pasă câţi intră sau comentează pe blogul meu. (Yeah, right!)

Eu nu mint niciodată, dar nimeni nu mă poate obliga să spun adevărul.
(Charles -Maurice de Talleyrand)

 “Everybody lies” – a decretat nebunul, genialul, incomodul, extraordinarul  Dr. House din serialul cu acelaşi nume, şi cred că, oricât cinism ar conţine această concluzie, cine cunoaşte nuanţele naturii umane şi e în stare să se privească pe sine cu o fărâmă de obiectivitate va fi de acord cu ea.

Nu ştim, nu suntem în stare şi cred că nici nu trebuie să fim pe deplin sinceri în orice aspect al vieţii noastre. Toţi, când minţim, o facem de frică (motivaţia majoritară), de ruşine (celebrele cazuri când pacienţi pe patul de spital preferă să-şi rişte viaţa decât să admită că au luat nu ştiu ce drog greu detectabil sau că şi-au înşelat partenerul evadând în călătorii de unde-i posibil să fi contractat vreun virus ciudat) sau din bun simţ. De multe ori minţim ca să nu-i rănim pe cei apropiaţi sau să nu-i punem într-o lumină proastă, şi foarte bine facem. Cine nu e-n stare să facă rabat la etică şi morală în situaţii excepţionale, când interesele de moment, reputaţia sau chiar viaţa unui om drag o cer, poate să-şi bage morala undeva!

În afară de cazurile în care diagnosticul e tulburarea psihică numită mitomanie, toate denaturările voluntare ale adevărului au la bază cele trei motivaţii înşirate mai sus. N-o spun eu, de deşteaptă ce sunt, au spus-o sociologi, antropologi şi psihologi, cu mult înaintea mea.

Eu pot doar să afirm că sunt de acord cu ei şi că trebuie analizat cu simţ de răspundere fiecare context, înainte de a ne repezi să aruncăm cu pietre sau să debităm inepţii de genul “Eu nu mint niciodată!”, fără să ne uităm în oglindă şi să recunoaştem că nimeni, absolut nimeni nu-i fără pată când vine vorba de a nu spune lucrurilor chiar pe nume.

În primul rând, minciuna apare ca efect al unui stimul extern. Nu poţi să fii un mare mincinos de unul singur, pe un vârf de munte, iar de multe ori răspunsul fals e urmarea  unei întrebări agresive, nelegitime, neavenite, obraznice sau capcană. Nu eşti obligat să spui adevărul cuiva pe care nu trebuie să-l preocupe ce crezi sau ce-ai făcut tu la un moment dat. Să pretinzi sinceritate, cu literă de lege, mi se pare în anumite situaţii chiar un gest nepoliticos. Aşa cum fac cei care te hărţuiesc poliţieneşte sau te şantajează sentimental, scormonind după realităţi care să le valideze o anumită stare de spirit, intenţie ori sentiment negativ. Marii căutători ai adevărului absolut nu vor, de fapt, decât să te prindă cu minciuna… Şi reuşesc mereu (căci adevăr absolut, nealterat de percepţie şi context, nu există decât în matematică), şi de-aici îşi trag entuziasmul şi-un fel de plăcere bolnavă, care le hrăneşte paranoia şi sentimentul de superioritate.

De mică am învăţat că nu-i frumos să mint, dar tot atunci mi s-a spus că există şi “minciuni necesare”. White Lies, cum le zic americanii. Dacă o prietenă te-ntreabă cum îi stă cu rochia cea nouă, iar ţie ţi se pare că arată ca Palatul Telefoanelor cu o husă pe el, nu-i comunici franc acest lucru, ci găseşti o modalitate mai delicată s-o faci să renunţe la treanţă. Căci în afară de înfumuraţii care latră cum că ei “urăsc minciuna”, mi se par penibili şi cei din categoria  “Domnee, la mine ce-i în guşa şi-n căpuşă”, foarte mândri de bădărăniile pe care le scot pe gură.

Când un curios te chestionează “Cum îţi merge în căsnicie?”, iar ţie-ţi merge ca vai de capul tău, dar nu-i treaba lui să fie pus la curent cu statusul tău conjugal, îi vei răspunde simplu, ca să stingi subiectul : “Mulţumesc, bine”.  E o minciună, da, însă adevărul nu e pentru oricine, nu toţi nulii şi neaveniţii au drept de proprietate pe adevărurile din viaţa cuiva.

Cum spuneam, nu există efect fără cauză şi răspuns mincinos fără întrebare iscoditoare. Iar vina se împarte, în funcţie de context, între cel care debitează baliverne şi  cel care pune întrebări nelalocul lor.

Dar mai există şi situaţii în care mistificarea nu e rezultatul unui stimul, ci iniţiativă proprie. Asta mi se pare o boală mult mai grea, mai gravă, mai demnă de dispreţ şi cam neglijată de toţi lupii moralişti, poate şi pentru că, în majoritate, aceştia cam suferă de ea: ipocrizia.

Mă oripilează cei care-şi creează o imagine strălucitoare şi falsă, care nu sunt ce par a fi, care nu traiesc deloc conform principiilor de care fac paradă, care înfierează apucături la care ei înşişi sunt maeştri sau pentru care toată povestea vieţii e un imens butoi de rahat acoperit cu un strat subţire de miere ce păcăleşte ochii şi gustul prostimii. Să fiu spectatoarea unui show grandios de ipocrizie mă scoate mai rău din minţi decât să ascult, ocazional, câte o povestioară cu înflorituri. Şi, culmea ironiei, marii ipocriţi sunt tocmai aceia care se declară cei mai înverşunaţi duşmani ai minciunii.

Nu, nu urăsc minciuna, sunt prea ocupată să mă revolt în faţa variantelor ei mai sofisticate, precum trădarea, înşelăciunea, sabotajul, oportunismul, manipularea, linguşeala, prefăcătoria ca mod de viaţă. Asta nu înseamnă că mă dau în vânt după neadevăruri, dar când mă satur de ele, plec de lângă mitoman sau am grijă ce, cum, unde şi pe cine iau la întrebări. Poate sunt eu aia care nu merită un răspuns onest. Şi, cum spuneam deunăzi unui prieten de pe Facebook, între o minciună nevinovată şi un adevăr ticălos voi alege întotdeauna, cu ochii închişi, întâia variantă.

Toate îndemnurile romantice de life coaching sfidează pragmatismul şi te ispitesc să pleci urechea către atotştiutoarea intuiţie, te îmbie să iei deciziile de viaţă cu inima, nu cu mintea cea nesuferită şi cârcotaşă, căci vezi Doamne motoraşul roşietic şi aparent neobosit ştie el ce-i mai bine pentru tine, deţine secretul împlinirilor de moment, dar şi al fericirilor pe termen lung.

Înţelepciunea cumpătării bazate pe valori palpabile ori pe statistica sorţilor realiste de izbândă e aruncată la coş de clişeul prin care ni s-a băgat în cap că o alba-neagra sentimentală e de preferat argumentelor rigide, concrete. Să fii calculat, cu picioarele pe pământ şi cu capul bine înfipt între umeri este astăzi un defect. Azi, dacă nu pluteşti pe norişori, dacă nu levitezi de sentimentalism (uneori foarte ieftin), dacă nu te crezi mai poet decât Nichita şi nu contracarezi elocinţa unei opinii cu vreun catren dulceag, scris de tine, sau mai bine de alţii, eşti luat drept un om obtuz, un gibon care nu e-n stare să descifreze adevăratele înţelesuri ale vieţii. Azi inima e la putere şi cu bătăile ei frumos ritmate trebuie să te împăunezi în stânga şi-n dreapta, dă bine să te-arăţi lumii gingaş, sensibil, fragil, emoţionat. Chiar dacă nu eşti.

Aplecată din născare spre introspecţie, cu o vocaţie a tristeţii cu şi fără motiv, am îmbrăţişat bucuroasă trendul, şi nu doar în aparenţă, de amorul artei, ci din convingere, până la sânge. M-am lăsat mai mereu ghidată de repere sufleteşti, am crezut orbeşte în iubire şi-n legendara ei putere de-a dărâma munţi.

Dar inima mea nu ţine cu mine, vorba cântecului… Şi de câte ori am ales cu inima, am ales prost, păgubos, în detrimentul confortului meu sufletesc. Nici în chestiunile mai prozaice flerul nu prea mă ajută: dacă-mi cumpăr pantofi roşii, acasă îmi dau seama că i-aş fi vrut verzi, între două petreceri de sâmbătă seara nimeresc la cea mai plictisitoare, între autobuz şi tramvai îl aştept mereu pe cel care nu vine, plec la ştrand când începe ploaia şi stau închisă-n casă când soarele domneşte, nestingherit, sus pe cer.

Se spune că atunci când te confrunţi cu o dilemă – adică mai tot timpul – e bine să scoţi o foaie de hârtie şi-un creion, şi să încropeşti un tabel cu două coloane. În prima coloană înşiri argumentele pro unei decizii, iar în coloana a doua, pe cele contra. Şi unde aduni mai multe rânduri înnegrite, acolo sălăşluieşte adevărul tău, într-acolo trebuie să te îndrepţi, acea decizie va fi cea fericită.

Am mâzgălit, de-a lungul timpul, urmând această simplă – şi logică – regulă, tone de hârtii, le-am umplut de tabele şi tabelaşe conştiincios completate şi am sfârşit, aproape de fiecare dată, alegând coloana cea mai golaşă, în care trona câte-un gând ce nu-mi dădea pace, a cărui dulce apăsare nu mă putea face să să-l ignor. Iar inima mea îl alegea pe acela, o durea-n atrii şi ventricule de toate argumentele logice înşirate în coloana raţiunii. Iar apoi ajungea s-o doară de-adevăratelea, fiecare celulă, că uite aşa am ajuns să fac EKG-uri la 30 de ani, să plâng după idioţi, să urmez orbeşte lupi frumos îmbrăcaţi în blană de oaie, să-mi falimentez sufletul şi contul construind castele de nisip, să fiu alungată de oameni pe care i-am iubit necondiţionat, să aleg dintre două joburi pe cel mai fără de viitor. Simţiri neprietenoase cu mine m-au îndemnat s-o rup la fugă în situaţii când înţelept ar fi fost să mai rămân şi tot ele m-au făcut să rămân pe loc, tâmpă, îndrăgostită, iertătoare, răbdătoare, când toate mecanismele raţiunii beculeau insistent a pericol şi-mi zbierau să mă car dracului de-acolo.

Însă pe cât de inaptă e intuiţia mea în a mă ghida spre drumul mai lin, pe atât e de abilă în a-mi dezvălui, ca la şah, cel puţin două trei mişcări viitoare din vieţile celorlalţi. Am prevăzut de-a lungul timpului, la milimetru şi la secundă, începuturi şi sfârşituri de iubiri, căsătorii şi divorţuri, angajări şi concedieri, măriri şi căderi ale celor din jurul meu. Când nicio adiere nu prevestea furtună în viaţa cuiva, eu am fost în stare să văd norii negri de la orizont. Iar când vreun prieten mi-a mărturisit că e la pământ, că nu mai vede rezolvarea vreunui aspect viciat din viaţa sa, eu i-am întrezărit viitorul cu soare şi i-am spus să nu mai plângă, că totul va fi bine. Şi a fost.

Oare toţi deţinem arta de a ne servi cu folos de intuiţie, de inexplicabilele prime impulsuri sufleteşti, sau şi ăsta e un talent, rezervat celor aleşi? La cantitatea imensă de (auto)amăgire pe care o văd în jurul meu, înclin să cred în ultima variantă. Şi, totuşi, aruncarea în valuri fără frică de eşec sau de înec ne umanizează, ne înalţă spiritual, credinţa nesupusă evidenţelor matematice şi ştiinţifice e doar baza cam tuturor pornirilor religioase…

Dar totuşi până unde să mergi cu dorul şi cu flerul, şi de la ce punct încolo să spui gata, stop, trebuie să gândesc cu toţi neuronii, să analizez la rece situaţia, să deschid larg ochii împăienjeniţi de poezie şi să iau decizia corectă pentru viaţa mea? Cred că de la punctul în care conştientizezi , amar, că împăratul e gol, că adevărul tău nu e şi adevărul celorlalţi, că fericirea ta e sigur în cu totul altă parte.