E aia îndărătnică, mult prea groasă, care se lipeşte enervant de tavă şi din cauza căreia îţi vine să dai cu tigaia de pământ şi să zici “Nu mai fac în viaţa vieţilor mele clătite!” Dar pofta şi încăpăţânarea nu te lasă să te dezlipeşti de lângă aragaz şi-o mai faci şi pe a doua, mai frumoasă decât prima, şi pe a treia, mai pufoasă decât a doua, de la a patra în sus debutând deja perfecţiunea.

Prima clătită e ca jumătatea aia de prim sărut stângaci, când ba n-aveţi loc de nasuri, ba vă ciocniţi dinţii, după care se aşterne o tăcere de-aia stânjenitoare şi tâmpă. Şi-ai vrea te înghită pământul sau mai bine să te sărute prostul ăla încă o dată, dar acum să-i iasă ca lumea, cum ai văzut tu în filmele alea stupide în care doi se sărută şi-o uvertura dulceagă acaparează fundalul sonor. Ălora din film mereu le iese din prima şi parcă n-au nici nas, nici dinţi, nici salivă şi nici sudoare, ci numai buze perfecte, moi şi uscate, două moluşte docile ce se împreunează tărăgănat.

Prima clătită e ca prima zi de  serviciu. Nu cunoşti pe nimeni şi crezi că nici nu ai să-i cunoşti vreodată pe ciudaţii ăia ridicaţi brusc la rangul de colegi. Perechile de ochi aţintite asupra ta dau găuri în tine şi te simţi pierdut, paradoxal, într-atâta lume care vrea să te cunoască, să te descoasă, să te alipească rapid colectivului. Cu mâini umede faci cunoştinţă cu toţi şi cu toate, dar nu reţii niciun nume, deşi dai din cap ca şi când ai fi reţinut. Te aşezi la biroul tău golaş, fără poze, muţunachi şi firimituri, şi la prima împotmolire de ordin profesional ai vrea să strigi pe cineva să te ajute, însă deschizi gura ca peştele, fără să fii în stare să articulezi ceva. Te uiţi în stânga şi-n dreapta la feţele alea dacă ai noroc zâmbitoare, dar deloc familiare, însă nu te simţi în stare să asociezi un nume cu o faţă. Prenumele ce ţi-au fost recitate anterior, în scuturări de mâini, ţi se învalmăşesc în minte ca nişte stele verzi, toate la fel, toate înnebunitor de străine. După câteva luni, în acelaşi decor cu ăia pe care acum habar n-ai cum îi cheamă, eşti de-acolo – o verigă-n lanţ, o rotiţă-n angrenaj. Şi vă daţi coate complice când un alt boboc ameţit aterizează printre fraţii tăi de salariu, devenind aceeaşi vremelnică şi suculentă carne de tun.

Prima clătită e aia fadă, că ai uitat să pui un vârf de cuţit de sare în compoziţie – cum scrie la carte – şi ţi-ai amintit abia după ce ai făcut-o şi ai gustat-o pe amărâta de ea. Următoarele ţi-or fi ieşit de minune, şi ca formă, şi ca savoare, dar paleaşca asta de-un contur îndoielnic şi-o aromă incertă e dovada parcă vie că viitoarele tale succese au la bază un monumental eşec. Unul ce te va bântui când ţi-e orgoliul mai aprins şi stima de sine mai dragă.

Prima clătită e mâncată, de regulă, de ăl mai fraier – de obicei ăla care a făcut-o, care s-a spetit în bucătărie, în plictiseală şi în fum de ulei ars, ca să întoarcă de pe o parte pe alta discuri de cocă rotundă, gustoasă, dantelată ispititor pe margini. În aplauzele musafirilor nerăbdători sau ale familiei înfometate, vei pătrunde în sufragerie cu platoul ticsit de rulouri dulci, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca şi cum nici n-ai fi îngurgitat în grabă, cu numai câteva minute în amonte, primul produs – nereuşit – al strădaniei tale. Rebut nici bun, dar nici prea rău de mâncat, martor nedesăvârşit al evidenţei că nu toate lucrurile excelente ies excelent din prima. Cam toţi dăm întâi rasol până să devenim geniali.

Nu ştiu dacă mi-au murit lăudătorii (ultima dată când i-am controlat, nu muriseră), dar pentru că nu vreau să-i deranjez la ora asta, o să mă laud singură, începând cu un anunţ de senzaţie: primul tiraj al cărţii mele s-a epuizat!

Şi pentru că nu vreau să dau în vileag chiar toată bucătăria acestui proiect iniţiat pentru sufletul meu, dar care am văzut că a bucurat, spre uluirea mea, foarte multe alte suflete, n-o să dezvălui câte exemplare de carte am comandat la tipografie întâia dată, dar vă asigur că nu e o cifră nici uriaşă, nici ruşinos de mică.  A fost una potrivită bugetului şi, până la urmă, notorietăţii mele. Sau lipsei mele de notorietate – nu ştiu cum să mă exprim mai corect.

Ce pot să spun e că previziunile mele privind modul în care va fi primită această carte au fost depăşite în cel mai neaşteptat şi emoţionant mod. Au fost vreo două săptămâni în care mă duceam la poştă zilnic cu 2-3 colete (sau îl trimiteam pe tata), de au început să ne cunoască doamnele de acolo. Faptul că eram buni clienţi nu le împiedica să fie scorţoase şi nesuferite, dar asta-i altă poveste…

Recunosc, o mare parte din tiraj a ajuns la prieteni, la colegi, la cei apropiaţi mie, însă dincolo de feedbackul cantitativ, am fost impresionată în mult mai mare măsură de cel calitativ. Nu mi-a venit să cred câte mesaje de apreciere primesc pe mail, pe blog sau pe facebook – scrise în văzul lumii sau în mesaj privat. În cuvinte al căror impact asupra mea mi-e greu să vi-l descriu, mi-au mulţumit pentru carte şi pentru ce scrie în ea persoane despre care habar n-aveam că mă citesc şi că mă plac, pentru că nu se făcuseră niciodată văzute, nu mă cunoscuseră personal şi nu-mi comentaseră niciodată pe blog.

Am citit plângând mail după mail şi mesaj după mesaj şi nu-mi venea să cred că-i vorba despre mine… E o senzaţie extraordinară şi acum încep să înţeleg că-i greu să nu ţi se urce la cap când cineva te ridica în slăvi fie şi datorită unor simple vorbe aşternute pe hârtie…

Nu ştiu dacă merit toate laudele primite şi toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat în ultimul timp, dar mulţumesc din suflet pentru ele şi le accept fără să clipesc. Şi dacă şi eu, la rându-mi, am reuşit să aduc bucurie sau măcar un strop de linişte în sufletul cuiva, cu poveştile, impresiile şi opiniile mele, pot spune că toată această tevatură cu editarea unei cărţi n-a fost în van.

Dincolo de orgoliul de-a descoperi că sunt citită de oameni absolut speciali, starea mea de bine şi de satisfacţie a fost alimentată în primul rând, recunosc, de faptul că nu mi-a fost dat să aud sau să văd niciun comentariu negativ. Nu ştiu dacă să mă îngrijoreze lucrul ăsta, dar, pe bune, nimeni nu m-a înjurat, nimeni n-a strâmbat din nas la auzul veştii că am scos o carte (sau, în orice caz, n-am văzut eu), nu mi-au ajuns la ureche răutăţi şi nu mi-a pus piedică niciun gest care să mă facă să regret demersul pe care am crezut că unii-l vor considera arogant, inutil, nebunesc.

Şi ca s-o fac lată, vă anunţ că am făcut o nouă comandă la tipografie, deci a doua ediţie  a cărţii mele îşi aşteaptă cititorii. Iar pentru ca lauda de sine să fie plenară, mai jos vă prezint poze multe şi frumoase cu câţiva dintre cititorii mei frumoşi şi deştepţi, cu care mi-e drag să mă fălesc! Mai mult cititoare, dar e şi-un băiat pe-acolo, deci nu pot folosi femininul. 🙂

Fotografia care ilustrează acest text este trimisă tot de o cititoare de-a mea, Ramona Palumbo, din Italia. Mulţumesc, Ramona!

Fac o reverenţă, chiar dacă numai în scris, şi vă mulţumesc  tuturor din suflet, încă o dată. Mulţi dintre voi mi-aţi spus că v-aţi regăsit în poveştile, temerile şi gândurile mele şi că asta v-a ajutat. Ei bine, nici nu vă daţi seama cât de mult a înseamnat pentru mine să vă descopăr şi ce mâna fermă mi-aţi întins ca să mă ridic de prin tristeţile în care mă bălăceam. Să vă ajut pe voi mi-a fost în primul rând mie de mare şi preţios ajutor.

 PS: Pentru cărţile noi, calde, abia scoase din cuptorul de făcut cărţi, vă aştept comenzile pe alinagrozea@yahoo.com. Detalii, după cum deja se ştie, aici.