Tag-Archive for ◊ Facebook ◊

18 Nov 2012 Nu sunt puternică
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 9 Comments

De când cu feisbucul ăsta, văd tot felul de vorbe de duh înşirate pe pereţii oamenilor, unele tembele, altele de-o înduioşătoare banalitate. Câteva geniale (de obicei citate din clasici, că ăia sunt geniali), cele mai multe dulcegării stupide ori teorii motivaţionale ce sună bine pe hârtie, dar clincăne a tinichea în viaţa reală. Pentru că sunt, în 99 % dintre cazuri, inaplicabile, deci utopice. Recunosc, mă las uneori mişcată chiar şi de acestea din urmă. Vibrez un pic la concepte pe care tare mi-ar plăcea să le adopt, asta dacă n-aş fi fost om, ci zeu, dacă n-ar fi curs prin venele mele sângele asta învolburat, chinuit de slăbiciuni, de confuzii, de trăiri şi de porniri contradictorii. Însă paradoxurile mele nu seamănă deloc cu paradoxurile atât de iubite de înţelepţii Facebook-ului. Paradoxurile mele, de tipul “voiam să pleci, voiam să şi rămâi…” mă sleiesc de puteri, îmi sfâşie avântul, îmi consumă bruma de combustibil sufletesc.

De-a lungul anilor, mi-au tot spus prietenii, părinţii, iubiţii că sunt un om puternic. Mi-au repetat obsesiv chestia asta oameni pe care-i vedeam dând cu pumnul în ziduri şi trecând de partea cealaltă a lor. Unii chiar m-au lăsat în urmă, presupusa mea capacitate de-a cădea mereu în picioare le-a tocit mustrările de conştiinţă şi le-a anihilat gândul că gestul lor m-ar putea răni de moarte. Iar eu am sfârşit urându-i şi iubindu-i deopotrivă, într-o lume în care e musai să te hotărăşti ce naiba simţi. Şi ideal e să simţi lucruri frumoase, pozitive, înălţătoare…

A fi puternic înseamnă a iubi pe cineva în linişte.

A fi puternic înseamnă să radiezi de fericire atunci când eşti trist.

A fi puternic înseamnă a încerca să ierţi pe cineva când nu merită iertarea.

A fi puternic înseamnă să aştepţi atunci când nu se aşteaptă nici un răspuns.

A fi puternic înseamnă a rămâne calm întrun moment de disperare.

A fi puternic înseamnă a arăta bucurie când nu o simţi.

A fi puternic înseamnă a zâmbi atunci când vrei să plângi.

A fi puternic înseamnă a face pe cineva fericit atunci când tu ai inima frântă.

A fi puternic înseamnă a consola pe cineva când cel care are nevoie de consolare eşti tu.

Nu sunt puternică, pentru că nu pot să fac nimic din tot ce scrie mai sus. În cazul multor alineate, nici nu vreau. Şi mă gândesc că m-am adunat cu cine mă asemăn, pentru că nu observ să am parte de prea mulţi oameni puternici în jurul meu. Pe mine nu m-a iubit nimeni, slavă Domnului, în linişte. (Dacă e cineva, te rog, fă gălăgie! ) N-am văzut pe nimeni radiind de fericire când e trist, nu m-a iertat nimeni când nu meritam nicio iertare, nu mi-a suportat nimeni tărăgănările, n-am văzut disperări trecute cu calm, cu veselie, cu zgârcenie de lacrimi. N-am văzut om cu inima frântă care să facă pe cineva fericit. Un om cu inima frântă e un spectacol trist prin definiţie…

La ultimul punct, nu ştiu… poate că s-a mai găsit câte un suflet care să uite de ale lui ocupându-se de-ale mele. Mama mea, prietena mea bună.

Şi totuşi, merg înainte, poate nu aruncând cu buzduganul în porţi, dar strivind sub greutatea visurilor mele orice obstacol. Nu sunt puternică, dar noroc că mai pot să visez…

28 Oct 2012 De ce îmi place/nu-mi place pe Facebook
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 16 Comments

Îmi place Facebook-ul pentru că datorită lui am cunoscut oameni speciali, oameni dintr-o bucată, oameni care până la urmă mi-au intrat şi-n viaţa reală, cu toată frumuseţea sufletului lor. Nuami Dinescu se numără printre ei…

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am dezvoltat faţă de el o dependenţă bolnăvicioasă – acum îl am şi pe telefon, altă belea! Stau cu el mereu deschis şi mă uit, ca prin gaura cheii, în vieţile unor indivizi de a căror existenţă altfel nici n-aş fi aflat. Şi nici n-aş fi fost interesată să aflu.

Îmi place Facebook-ul pentru că unele postari mă-nduioşează, mă înalţă, îmi dau putere. La altele, râd cu hohote, şi am atâta nevoie să râd! În faţa celor deştepte mă-nclin, uimită să experimentez cât de aprope pot fi, fie şi numai prin intermediul unui site de socializare, de oameni cu har. De muzicieni, de scriitori, de poeţi, de actori, de personaje coborâte de pe jilţul lor şi dispuse să-şi dezvelească faptele şi trăirile în pagini similare cu a mea şi-ale altor milioane de anonimi.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că musteşte de ipocrizie, de fandoseală stupidă, de minciună, de mistificare. Pe Facebook toţi sunt buni şi nobili, toţi îşi iubesc necondiţionat şi aproapele, şi departele, toţi sunt credincioşi nevoie mare şi victime inocente ale oamenilor rai, needucaţi, frivoli, hoţi, câinoşi (întotdeauna alţii decât ei înşişi). Pe Facebook preaslăvesc familia, iubirea, prietenia, hărnicia, onestitatea unii pe care se întâmplă să-i cunosc personal şi să ştiu exact ce zace în fundul lor de filantropi şi de militanţi ai celor mai nobile valori. Exemplu: una dintre cele mai leneşe şi mai neserioase persoane pe care le cunosc – pute pământul sub ea – are la citate preferate două aforisme care preaslăvesc munca.

Îmi place Facebook-ul pentru că-mi promovez cu ajutorul lui articolele din revistele la care scriu, textele de pe blog, cartea. Şi e al naibii de reconfortant să-ţi vezi munca lăicuită, şeruită, aplaudată la scena deschisă.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am impresia că din cauza lui a pălit strălucirea blogurilor, site-urilor, forumurilor, comunităţilor online restrânse. S-a pierdut ceva din candoarea vechilor întâlniri virtuale, din sentimentul că aparţii unui grup în care nu oricine poate pătrunde.

Îmi place Facebook-ul pentru că e un site de socializare serios, în care mai toată lumea e cu numele, prenumele şi ocupaţia la vedere, în care e complicat să arunci cu noroi sub identităţi false, şi tot ce spui te responsabilizează ( pentru că se poate întoarce împotriva ta :D).

Nu-mi place Facebook-ul pentru că îmbie la un soi de exibiţionism declarativ şi sentimental, n-avem stare dacă nu etalăm pe perete tot ce ne bucură sau ne doare, tot ce facem în bucătărie, în dormitor, în vacanţe, la nunţi, la botezuri, la înmormântări. Tot ce gândim, tot ce visăm, tot ce ne cumpărăm. Unde suntem şi unde avem de gând să mergem. Dezvăluim lumii întregi, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, informaţii pentru care s-au inventat securitatea şi tortura. E ca în bancul ăla cu Bulă (auzit la Mircea Badea): “Doamnă profesoară, azi am salvat o fată de la viol! Cum aşa, Bulă? Păi… am convins-o!”

Îmi place Facebook-ul pentru că, într-o perioadă dificilă a vieţii mele, aici mi-am găsit alinare, prieteni, speranţă, cuvinte de îmbărbătare de la persoane care până atunci mă urmăriseră discret, de la distanţă, dar care mi-au înţeles perfect amărăciunea şi revolta.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am ajuns să-mi cenzurez frustrările şi urile, să-mi ascund antipatiile politice sau de altă natură, să ţin în mine lucruri pe care le-aş scrie cu litere mari pe wall dacă n-ar fi prea periculos, prea lipsit de înţelepciune, prea egoist şi prea fără rost să fac asta.

Îmi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.

06 Aug 2011 Visul din dulap (şi alte gânduri amestecate)
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , , ,  | 41 Comments

În fiecare dimineaţă, fără excepţie, înainte de a ieşi pe uşă privesc lung în oglinda mea mare, de pe dulap. Nu sunt înaltă, dar silueta încă subţire n-a învăţat a-mi trăda, definitiv, aerul adolescentin. Obişnuiam să mă amăgesc că, dacă m-aş întoarce în timp, în anii de liceu, cu fizicul de acum i-aş păcăli pe toţi. Însă cu două zile în urmă, la metrou, o puştoaică mi s-a adresat cu “Saru’mâna, fiţi amabilă…” Şi am fost.

*

Când îţi dai seama că îmbătrâneşti? Eu încă nu-mi număr riduri la colţul ochilor, dar acum 20 de ani terminam liceul. Mi-am făcut blog abia când tot netul era împânzit de bloguri, mi-a luat luni de tatonări să mă împrietenesc cu Facebook-ul, iar alte reţele de socializare nu s-au lipit de mine. Nu înţeleg Twitter-ul, scriu sms-uri cu viteza melcului şi nu pricep de ce lumea simte nevoia să intre pe internet de pe telefonul mobil şi să se chiombească la un ecrănel, când acasă ai cogemitea ecranul, ditamai tastatura şi o pijama pufoasă în care să te cuibăreşti când caşti gura la seriale. Simt că abia mă mai târâi, iar tehnologia se mişcă tot mai repede… Probabil că-n ochii puştanilor de mâine voi fi la fel de penibilă că stră-străbunica mea, care-şi înnoda broboada la lumina lumânării, zicând că becu-i unealta diavolului.

*

Nu există zi în care să nu mă machiez. Îmi plac rujurile uşor sclipicioase, fondul de ten compact, nu suport glossul (îl mănânc) şi nu prea port mascara, pentru că-mi face pleoapele grele şi mă incomodează la plâns. Verific în fiecare dimineaţă, în oglinda mea mare, dacă mi-am aşezat cum trebuie umbre cenuşii în curbura pleoapelor – aşa cum am citit într-o revistă de modă ca se face. Construcţia trebuie să fie simetrică, perfectă. Sub sprâncene, o undă de praf alb, strălucitor, luminează privirea. O clipă zâmbesc, apoi colţurile buzelor îmi coboară din nou. O inerţie tâmpită, o melancolie fără de leac.

*

De câte ori îmi trag pe mine blugii strâmţi, alunec exigent cu privirea pe conturul încă armonios al feselor – singura mea certitudine, mândria mea frivolă din adolescenţă. Iubitul meu de când aveam 16 ani nu era deloc bun la învăţătură, nu ştia să vorbească meşteşugit, dar mă privea şmechereşte de sub un evantai de gene lungi, ispititor de arcuite. Era îndrăzneţ, vesel, frumos, sportiv, mirosea bine (a săpun Fa) şi-mi spunea mereu că am fund mişto. Cum să nu-l iubeşti? (Pe el, pe iubit!)

*

Dulapul meu stă să cadă pe mine, ticsit de ţoale, dar niciodată n-am cu ce să mă îmbrac. Drama e reală, şi numai un suflet sensibil şi-o minte cheltuitoare, de femeie, mă pot înţelege… Am în şifonier haine de care am uitat, haine cu amintiri, haine primite-n dar, haine pe care le iubesc şi haine pe care le-aş pune pe foc. Dar, ca-n toate poveştile de dragoste şi ură ale vieţii mele, păstrez tot, nu ştiu să arunc nimic. Doar mai răscolesc, din când în când, prin ele…

*

Fantezia mea de cu fiecare seară (că până dimineaţă uit) e să-mi schimb stilul vestimentar. Visez ca, într-o zi, dressingul meu plin de bluze copilăroase şi jeanşi tociţi să se transforme printr-o vrajă într-un dulap de femeie în toată firea: cochetă, senzuală, învăluită-n mătăsuri şi satin, cocoţată mereu pe cele mai ameţitoare tocuri. Sigură pe ea, pe dorinţele şi voinţele ei, capabilă să lase în urmă-i nu numai un damf de parfum fin, ci şi izul izbăvitor al unei păci interioare ce vine, sau ar trebui să vină, odată cu maturizarea. Ca un drogat ce-ar vrea să se lase de drog (dar nu poate), mă gândesc că va veni o zi în care mă voi scutura definitiv de colbul viziunilor mele infantile şi-mi voi face curăţenie generală şi în garderobă, şi în suflet. Dar azi mai vreau să plâng fără rost, să râd cu hohote necenzurate, să mai lipăi o ţâră în tenişi, să mai copilăresc puţin…

*

Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai tânără şi mai frumoasă din ţară? Căci cine e cea mai veselă fără motiv, cea mai tristă dintr-o mie de pricini, cea mai nerăbdătoare cu viitorul şi cea mai în război cu propriul trecut nu te mai întreb. Pentru că ştiu.

23 Jul 2011 Taci sau spui?
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 42 Comments

 

 

Să nu reproşezi, fiindcă reproşul duce la acuzare, acuzarea e soră cu cearta, cearta e soră cu duşmănia, iar duşmănia e mama înstrăinării.

Proverb arab

 

 

Niciodată nu ştiu cum e mai bine să mă port când vine vorba de exprimarea concretă a sentimentelor mele. Nu mă refer la cele măreţe, la deciziile sufleteşti importante, a căror dezvăluire nu suportă amânare, ci la frecuşurile de zi cu zi. La momentele ce mă supun unor stimuli negativi aparent banali, dar care reuşesc să-mi dea ziua (sau chiar noaptea) peste cap.

Ştiu persoane care nu lasă nimic nespus. Care pentru orice undă de tristeţe sau de stânjeneală pe care le-ai produs-o te pedepsesc cu reacţii prompte, pe care le resimţi agresiv şi nedrept. Nu sunt deloc o sfântă, aşa că, de-a lungul anilor, în mod sigur mi s-a-ntâmplat să greşesc faţă de oamenii din preajma mea. Am spus cuvinte nelalocul lor, am râs când nu se cădea ori mi-au scăpat din lesă remarci pe care apoi le-am regretat sau de a-l căror impact nici n-am fost conştientă. Dar ştiu că am suferit mult când mi s-a atras atenţia pentru orice fleac, ştiu că nu suport să mi se facă morală sau să fiu apostrofată arţăgos atunci când cea mai mare pedeapsă deja mi-am oferit-o, conştientizând fără niciun ajutor din afară amploarea gafei făcute.

Am pretins întotdeauna celor din jur fărâma de îngăduinţă de care eu însămi pot fi în stare. Deunăzi m-a deranjat un cuvânt dintr-un sms, aruncat probabil de expeditor aşa, într-o doară. Poate autorul mesajului nici nu-şi dă seama cât m-au necăjit câteva litere aparent inofensive. Am tot stat şi m-am perpelit ce să-i răspund, pentru că primul impuls a fost să reacţionez agresiv, să-i spun – tot în scris – că ar fi putut să-şi aleagă mai cu delicateţe replica. Dar n-am cedat primului impuls şi am dat un reply diplomatic, din care nu răzbătea niciun fel de reproş.

Sufăr când mi se spun sau mi se fac răutăţi. Mă doare când nu mă simt susţinută în fapte şi trăiri, când tristeţile îmi sunt privite cu dispreţ, iar veseliile câş. Nu-mi place deloc când mă simt ignorată, când nu mi se aprobă un comment pe vreun blog, când mi se refuză prietenia pe Facebook, când cineva dă delete, not attending sau remove tag unei chemări virtuale în care eu am investit o bucăţică de inimă sau o fărâmă de orgoliu. Şi, deşi mă deranjează toate aceste lucruri, le fac şi eu, la rându-mi, altora. Dar cum nici mie nu-mi place să mi se semnaleze cu ţâfnă eventualele derapaje, obraznicii, indiferenţe sau laşităţi, aleg, în majoritatea cazurilor, să nu bat obrazul chiar oricui nu-mi face pe plac.

Nutresc un amestec ciudat de admiraţie şi dezgust faţă oamenii care nu lasa nimic netranşat la sânge şi nepus la punct, care nu-şi aşază seara capul pe pernă până nu se eliberează de tot ce nu le convine, până nu varsă cunoscuţilor şi necunoscuţilor, egal celor pe care-i iubesc sau de care nu le pasă niciun pic, toată otrava pe care o au pe suflet. Genul de oameni ce e-n guşă şi-n căpuşă, cărora nu le e frică de discuţii în contradictoriu, nu le e teamă c-ar putea pierde în dispută, în faţa cărora trebuie să-ţi alegi cu grijă cuvintele şi să-ţi revizuieşti atitudinea, că altfel ţi-o furi mintenaş. Oameni care, până la urmă, îşi pun propriul confort mental şi sufletesc pe primul loc.

Eu nu sunt aşa. Eu sunt laşă. Eu îmi acopăr deseori grimasele cu un zâmbet şi-mi înăbuş revoltele cu amabilităţi scremute, care mă strivesc. Câteodată prefer să sufăr în tăcere, pentru că altfel ştiu că m-aş certa toată ziua bună ziua, pentru toate prostiile, cu cei din jurul meu. Rar fac reproşuri, iar când le fac, parcă se întorc toate împotriva mea. Aşa că aleg, în foarte multe contexte, să las de la mine, deşi-mi percep gestul nu ca pe un semn de nobleţe, ci ca pe unul de slăbiciune. Asta chiar dacă-mi recit în gând teoria cum că în viaţă trebuie să fii tolerant, diplomat, răbdător, mai ales cu oamenii la care ţii sau la care ai vreun interes. De aceea, unele dintre dintre relaţiile mele de dragoste, de prietenie sau de business s-au erodat în timp, fără prea mult zgomot, şi s-au sfârşit furtunos, din cauza frustrărilor ce fac din mine o bombă cu ceas. Dar parcă nu-mi vine nici să stau toată ziua cu clonţul pe cei din jur, sărind ca arsă la fiecare pas greşit de-al lor, taxându-le cu promptitudine orice cuvânt, privire sau gest pe care le resimt anapoda.

Să spui sau să nu spui ce te doare? Să uiţi sau să nu ierţi nimic? Să ceri socoteală sau să treci cu vederea? Acestea-s întrebările…

***

PS: Acum puţină vreme, pe Facebook, ţineam în stand by o cerere de prietenie de la un tip oarecare, pe care nu-l cunosc şi cu care nu am prieteni comuni. Ştiţi ce a făcut omul când a văzut că trece timpul şi nu-l accept în lista mea? Mi-a scris următorul mesaj privat: “It’s nice to be important, but it’s more important to be nice.“ Deci un nimeni pentru mine a simţit nevoia să-mi atragă atenţia că-s nesuferită pentru că nu-l bag în seamă. I-am acordat “prietenia”, dac-am văzut că şi-o doreşte într-atât. Dar cât de plin de tine trebuie să fii, ce self esteem exacerbat trebuie să ai ca să pretinzi atenţie cu mult tupeu şi nedisimulată dezinvoltură? Unii oameni se iubesc foarte tare pe ei înşişi. Se adoră, chiar. Îi invidiez.