Tag-Archive for ◊ fericire ◊

13 Oct 2012 Fericire şi luptă
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 10 Comments

Marii pasionaţi ai jocurilor de noroc nu cred că-s maxim de fericiţi atunci când iau potul cel mare. Pentru că nimic nu se compară cu euforia clipei în care arunci zarurile, învârţi roata, tragi lozul ce poate fi sau nu (suspans!) câştigător. Nimic nu egalează în stimularea emisiei de endorfine acea beţie a aşteptării, a tânjirii după miracol, a nădejdii uneori absurde că, în doar o secundă, ţi se poate întâmpla ceva extraordinar, care să-ţi schimbe viaţa.

Iar unora chiar li se întâmplă minuni, li se răstoarnă în bine şi chiar în excelent destinul, după un moment de noroc sau o viaţă de trudă, după caz.  Şi de acolo, din vârful piramidei lui Maslow, transmit mesaje confuze celor care, mai puţin norocoşi, se minunează că, uite, şi bogaţii plâng. Pentru că-i bântuie câte o nemulţumire absurdă, câte-o melancolie ciudată, câte un dor de neînţeles de vremurile, poate vitrege, în care fiecare secundă conta. Pentru că secundele erau trofee obţinute cu lacrimi şi zbatere, nu bomboane de timp căzute din cer.

Şi pe căile aparent atât de alambicate ale amorului, lucrurile sunt limpezi. Dacă e să facem un clasament al gradului de fericire între cei care nu iubesc deloc, cei care suferă din dragoste şi binecuvântaţii părtaşi ai iubirilor împlinite, cam care ar fi aranjamentul pe podium? Locul I aparţine, după cum le spune şi numele, îndrăgostiţilor fericiţi. Cu rezerva că nimic nu-i mai fragil şi mai supus îndoielii ca o iubire împlinită. Pe ultimul loc poate aţi fi tentaţi să-i puneţi pe cei cu sufletul ars de neputinţă şi dor, pentru că, nu-i aşa, ce-i mai trist pe lumea asta decât să iubeşti fără să fii iubit? Vă spun eu ce: să nu iubeşti deloc! E rea suferinţa din dragoste, e a naibii de rea, dar tot conţine germenii unei fericiri măcar aspiraţionale. Neiubirea nu conţine nimic, e deşertică. Pacea de-a nu suferi din amor, de-a nu tânji după nimeni e doar o linişte apăsătoare, de mormânt.

Şi dacă e să dezbrăcăm discuţia de sentimente şi să ne întoarcem la erosul pur, strict senzorial, orgasmul pare, bineînţeles, fericirea erotică supremă. Dar oare momentul acela năuc de climax, în care simţi că nu-ţi mai aparţii, se poate compara cu dulceaţa molcomă a tatonărilor, cu tandreţea preludiului întins pe minute-n şir de mângâieri şi sărutări, cu ameţeala atingerilor ce prevestesc împreunarea?

Poate doar la un capitol lucrurile par să stea exact pe dos: atunci când îţi doreşti un copil. Nu poţi fi mai fericit dorindu-l decât în momentul în care simţi boţul ăla de carne din carnea ta lipindu-ţi-se de suflet. Deşi, putem lua cazul Mădălinei Manole: toată viaţa şi-a dorit un copil, iar după ce l-a avut, şi-a luat zilele. Poate pentru că nu l-a avut cu cine a vrut? Poate pentru că dorinţa ei nebunească de-a fi mamă doar masca perfid alte neîmpliniri şi nevoi?

Cred că adevărata nefericire e rezervată celor care nu au nimic, dar nici nu mai luptă, şi celor care au absolut tot ce-şi doresc, deci lupta nu-şi mai are rostul. Pentru restul răsare zilnic câte o felie de soare, chiar dacă ei nu-şi dau seama de asta şi se jură că-s tare amărâţi. Toată zbaterea de fiecare zi, toată viermuiala  de-a-ţi găsi un job, o perdea de baie, o clipă de tihnă, un credit, un iubit, toate dorinţele pe care cu ochii minţii le vezi deja împlinite umplu o viaţă care fără lupta asta, fără lucruri după care să alergăm ca nişte mâţe ce urmăresc un ghem de aţă, n-ar avea niciun sens. Şi aţi văzut ce plictisită e o pisică imediat după ce, în sfârşit, prinde ghemul?

24 Jun 2012 Sus, în aer!
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , ,  | 10 Comments

Ştiu că-i la modă să fii abisal, să asculţi Rammstein şi să încerci (sau să reuşeşti) să te sinucizi din dragoste sau din interes politic, dar cred că v-am convins pe toţi până acum de capabilităţile mele în materie de tristeţe. E timpul pentru ritmuri vesele şi zbânţuială ca pusă pe baterii!

Ei bine, da, azi dansez prin casă, deşi n-am schimbat nici decorul, nici circumstanţele zilelor în care mă dădeam cu capul de pereţii Facebook-ului. Ba nu, mint, între timp mi-am băgat net de mare viteză – ciudat e ce cantitate de fericire din doza zilnică necesară unei fiinţe umane atârnă de o bună conexiune LAN sau wireless!

Cu apa caldă încă n-am rezolvat – cică săptămâna viitoare se va întâmpla minunea, probabil atunci voi face ca Tarzan –Omul Maimuţă când voi învârti de robinet şi prin ţeava argintie va curge un miraculos lichid limpede şi fierbinte. Dar ştiţi cum am rezolvat problema îmbăiatului în perioada asta (prea) însorită? Păi vin de la job, azvârl de pe mine hainele transpirate, îmbrac costumul de baie şi fac duş în grădină, cu furtunul de udat gazonul. Când sunt 35 de grade afară, apa vine fiartă pe furtun, chiar trebuie să aştepţi un pic, să ajungă la o temperatură mai suportabilă…

Şi cum vă spuneam, mi-e tare bine. Asta până la viitoare ordine. Mi-e bine şi ascult melodii româneşti optimiste, colorate, cu miros de mare şi sunet de vacanţă. Nu pot promite, precum Connect-R, că în vara asta nu voi pune geană  pe geană de atâta dans în club şi prins răsăritul pe plajă şi nu dau vina pe Voltaj pentru nimic bun sau rău din existenţa mea (deşi băieţii sunt energici şi dispuşi să preia toate reclamaţiile). Dar uite că sunt şi eu în stare de activităţi estivale cu iz optimist: arunc cu grijile, şi problemele, şi mâinile sus în aer, cum m-a învăţat C.R.B.L.

K-boom! :)




 

 

25 Mar 2012 Ce frumos a fost, ce bine că s-a terminat
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 16 Comments

N-am ştiut niciodată să mă bucur pe deplin de momentele intense din viaţa mea. Sau de momente, pur şi simplu. Îmi lipseşte talentul de-a savura, spontan, fiecare bătaie de inimă care-mi pompează sânge în vene şi seminţe de-amintire în suflet. Prezentul simt că-mi scapă printre degete, mă înţeleg însă excelent cu trecutul şi nimeni nu-i mai iscusit ca mine în a face planuri entuziaste pentru la anul şi la mulţi ani. Mă pricep să tânjesc după ceva sau, şi mai abitir, după cineva, mă sfredeleşte în permanenţă un dor de tot ce-am iubit şi-am pierdut, de tot ce-am iubit şi nu m-a iubit, de tot ce-am iubit şi n-am ştiut să-mi însuşesc  niciodată.

Întrebaţi-mă ce simt acum! Tic-tac, tic-tac… Nu ştiu, aştept să treacă clipa asta nesuferită şi apoi o să vă povestesc bucuroasă (ori tristă) despre ea. Despre ce-a fost sau ce ar fi putut să fie o să înşir rânduri întregi de blog, şi poate voi mai avea curaj să scot încă o carte în care să toc mărunt clipe de mult scurse şi să desenez, cu lux de amănunte, scenarii alambicate despre viitor.

Nu ştiu cât mă pasionează călătoriile, în sine, în raport cu meticulozitatea plănuirii lor. Să mă gândesc că voi pleca la Paris a fost infinit mai interesant decât să fac frumos la poză, între picioarele cenuşii ale turnului Eiffel. New-York-ul pipăit, şi gustat, şi plâns a pălit în faţa nopţilor pierdute visând cu ochii deschişi la el. Numai Barcelona a ştiut să-mi pună stăpânire pe suflet în timp real – dulce, sfâşietor de frumoasă excepţie…

Ador să fiu invitată undeva pentru că-mi place la nebunie să mă pregătesc pentru evenimentul ce va să vină. Dacă e unul cu ştaif, preocuparea găsirii rochiei potrivite, a pantofilor mirobolanţi, a machiajului seducător, a coafurii fără cusur se înfruptă cu plăcere din minute, ore şi zile întregi ale existenţei mele în care – nu-i aşa? – ideal ar fi să trăiesc clipa. Apoi vine seara cu pricina. Mă simt stânjenită în rochia aleasă cu grijă, pantofii îmi chinuie tălpile, transpir şi machiajul îmi curge, iar coafura nu rezistă, deşi tonele de taft cu care am asamblat-o îmi dau mâncărimi şi mă fac să mă comport caraghios în încercarea mea imposibilă de-a părea relaxată şi sigură pe mine. Apoi, ori cineva mă enervează şi-mi strică dispoziţia, ori cineva care voiam să vină nu vine, ori îmi pică ochii de somn fix la miezul nopţii, când petrecăreţii au destul alcool în sânge pentru a lăsa deoparte scrobelile şi a începe distracţia.

Îmi place să trebuiască să plec, dar vai, cât e de bine să mă întorc acasă, oriunde aş pleca! Vreau să fiu fericită, dar fericirea mă sperie, cu un zel nebun îi caut cusururi, lipsa melancoliei mă face să par – în ochii mei – frivolă şi proastă.

Azi mi-am amintit (v-am spus deja că sunt bună la sportul ăsta) o întâmplare antică şi idioată… Aveam 18 ani şi eram îndrăgostită. Şi fericită, başca, dar asta pot afirma cu tărie abia acum, după o mie de ani de la moartea acelor clipe al căror farmec n-am ştiut deloc să-l gestionez.

Iubitul meu de-atunci, înamorat şi el lulea de mine, venise în vizită. Mă îmbrăţişa şi mă pupa de mă albise, iar eu nu-i răspundeam la-mbrăţişări, pentru că eram prea ocupată să urmăresc o stupiditate de emisiune intitulată “Veniţi cu noi pe programul doi!”. Sorbeam fascinată replicile caraghioase şi poantele răsuflate ale Marinei Almăşan, iar săruturile moi şi tandre aşternute pe ceafa mea mă enervau la culme. N-aveam probleme şi cred că încercam să mi le confecţionez, mai ales că, în acea perioadă, Metallica scosese un nou album şi mă-ncurca rău de tot că n-am destule frământări sufleteşti ca să mă pot tângui cum se cuvine pe Nothing Else Matters. La naiba, iubeam şi eram iubită, o stare de fapt total nepotrivită pentru aşa minunăţie de baladă rock!

Nu ştiu de ce mi-e mai uşor să vreau decât să am. Să sper decât să mi se dea. Să regret amarnic decât să sar în sus de bucurie. Bag sama că-i vreun defect de fabricaţie, altfel nu-mi explic fenomenul. Am părinţi iubitori, prieteni devotaţi, admiratori sinceri şi-am trecut în viaţă doar prin drame suportabile, aşa cum trece orice om născut sub o stea cât de cât norocoasă. Şi totuşi, o voluptate a tristeţii mă domină, zace în mine un preaplin de lacrimi pe care ard de nerăbdare să le plâng, iar zambetele-mi par pe cât de efemere, pe atât de lipsite de substanţă… Ştiu să râd în hohote, câteodată cu manifestări chiar prea infantile pentru etatea mea, dar gândul posesiei unor clipe de tihnă mă sperie îngrozitor: când le trăiesc, mă simt ca un hoţ de diamante: mândru de prada sa, dar terorizat de perspectiva că, inevitabil, într-o zi va pierde tot ce are.

Vreau să fiu fericită! – urlu în stânga sau în dreapta, aderând conştiincioasă la trendul hedonist al acestei epoci. Şi am impresia că mint cu neruşinare. De fapt, mi-e frică de fericire, pentru că, mi-a zis mie cineva, fericirii îi ţin invariabil trena cele mai crunte dezamăgiri. Pe care de altfel le savurez, pe care le înţeleg, singurele cărora le pot desena un contur apăsat şi clar, în chinuitorul şi nedreptul paradox al vieţii mele.

21 Aug 2011 Dreptul şi permisiunea de a fi fericit
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 43 Comments

 

În timp ce-mi scanam propriile-mi temeri, mi-am dat seama că aşa-zisa emancipare a societăţii noastre moderne e o teorie falsă. Că imaginea femeii care-şi ia destinul în mâini nu e una victorioasă, ci o platoşă sclipitoare menită să-i ascundă neputinţa şi incapacitatea de adaptare la tradiţiile sociale şi religioase adânc înrădăcinate.

Am înţeles că, da, toţi avem dreptul să fim fericiţi, atâta vreme cât nu ieşim din tiparele regulilor de vieţuire cu care am fost crescuţi şi educaţi.

O femeie singură nu va fi niciodată fericită. Iar dacă ea va reuşi să ajungă la fericire, printr-o automotivare eficientă sau prin negarea ori reprimarea propriilor frustrări, cei din jur se vor grăbi, cu fiece ocazie, să-i aducă aminte că n-ar trebui să se simtă prea confortabil. Nu-i va fi bine în concediu sau la petreceri (la care mai e invitată), printre «cuplaţi». Nu-i va fi comod într-un bar, gânditoare, în faţa unui pahar de vin, chiar dacă găseşte curajul să intre acolo neînsoţită de un mascul. Nu se va putea gândi, nu-i aşa?, să facă un copil altfel decât pe căile convenţionale, fără să lezeze principiile de viaţă şi religioase ale celor mai «norocoşi» decât ea, ale celor care se simt împăcaţi cu statutul lor infinit mai onorabil de cetăţeni căsătoriţi, divorţaţi sau chiar văduvi.

Am observat că, în ziua de azi, o femeie de peste 30 de ani, divorţată, este privită cu mai mult respect şi cu mai multă îngăduinţă de către semenii ei decât una care n-a trecut niciodată pe la altar.

Părăsita de vreun neica nimeni fustangiu, care târăşte după ea un cârd de copii pe care abia-i hrăneşte, are un statut moral privilegiat în raport cu o altă fameie care decide să facă un copil, treaba ei cum şi cu cine, dar n-a bifat în faţa populaţiei o dănţuială cu voal, ginerică şi lăutari. Ce mai contează ce se întâmplă după? Condiţia esenţială a fost îndeplinită.

Nici bărbaţii nu-s ocoliţi de judecata aspră a plebei. Recunosc că şi eu, dacă aflu că vreun exemplar masculin alb la tâmple n-a fost niciodată însurat sau că-i e greu să-şi găsească pereche în lumea asta plină de femei singure, ridic din sprânceană şi mă întreb care-o fi defectul lui.

Trecând într-o zonă şi mai delicată, am citit de curând un comentariu pe un blog, în care autoarea vorbea despre tandreţe şi manifestările în public, despre cât, cum şi până la ce vârstă ne sunt permise (sâc! – iar ajungem la vorba mea, că totul trebuie să ne fie « permis»!). Iar un domn, care altfel se declara foarte deschis la minte, sofisticat, înţelept şi plin de pilde, a comentat că dacă manifestările tandre sunt între persoane de sexe diferite pentru el e ok, altfel nu. Că homosexualii sunt bolnavi, anormali şi nu au voie să se iubească. Deci asta-l durea pe el, deşi ideea textului era cu totul alta. De mult nu mi-a mai fost dat să văd, fie şi în scris, o manifestare atât de vădit homofobă. Şi nimeni n-a sesizat, nimeni n-a comentat, ba mai mult, dobitocul primeşte în continuare osanale pentru dulcegăriile lui de doi lei şi pentru vederile lui înguste.

Da, avem dreptul şi obligaţia de a fi fericiţi, în teorie, în poezie, în filosofie, în pagini de roman. Acolo toţi putem face ce vrem şi toţi putem ofta a duioşie şi-a toleranţă. În lumea reală, însă, a blocurilor gri şi a semenilor doldora de prejudecăţi, avem acest drept doar dacă ni-l dau ceilalţi. Noi trebuie să avem doar puterea şi norocul de a ne conduce destinul către o formă ce poate fi acceptată de societate, altfel n-avem absolut nicio şansă.

16 Aug 2011 2 Mai forever
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 10 Comments

La 2 Mai cerul e uimitor de aproape, luna pare că-ţi dă voie s-o mângâi, iar stelele – când se arată – ţi se joacă printre degetele cu care încerci, în zadar, să le atingi. La 2 Mai marea e tulbure, aerul miroase a sare şi-a peşte eşuat la mal, iar malul se înalţă, ca un încremenit val de pământ roşcat, deasupra apei care-l roade cu insistenţă.

La 2 Mai eşti liber, şi asta nu pentru că în restul timpului şi-al locurilor cineva te-ar ţine prins în chingi, ci pentru că aici atmosfera e mai nu ştiu cum, oamenii nu se uită chiorâş unul la celălalt, nu ţipă şi nu urlă (doar cântă, când sunt beţi), nu ascultă manele (ci numai rock, folk şi pop de-ăla bun, de până-n anii `90), nu se-mbracă-n sclipiciuri, nu încalţă pantofi cu toc, nu-şi asortează geanta cu sandaua, nu strâmbă din nas când bâzâie muştele pe lângă felia de pepene, nu se dau de ceasul morţii că văd un ţărm năpădit de alge şi nisip grunjos, plin de melci, scoici mari şi pietre lucioase.

La 2 Mai eşti ciudat dacă-ţi ţii chiloţii pe tine (iar eu, an de an, sunt o ciudată! :)), pentru că pe plaja de nudişti trupurile se dezgolesc cu o dezarmantă naturaleţe, neostentativ şi neofensator, zic eu. Cui nu-i place să nu se uite.

2 Maiul n-a mai păstrat decât o zvârcolire din boema de altădată, când zi şi noapte pe plajă hălăduiau pletoşi cu chitarele în mână, toropiţi de soare şi ameţiţi de berea ieftină. În nopţile de dragoste (şi foarte mult sex) de pe atunci, nu se mai ştia care cu care şi cine cu cine, toată lumea se iubea fără griji, fără inhibiţii, fără restricţii la decibeli şi fără să-şi pună problema dacă vor pleca acasă, înlănţuţi pentru o cât de cât rezonabilă eternitate, alături de partenerul de cort şi de orgasm.

Acum decorul e mai potolit, rockerii zvăpăiaţi şi hipioţii lunatici s-au aşezat la casele lor şi au făcut copii pe care-i învaţă că nu-i ruşinos să fii gol puşcă la trup, ci la suflet, şi că somnul în paturi de 5 stele nu-i cu nimic mai odihnitor decât cel pe-un pat de nisip cald, înfofolit într-un sac de dormit şi acoperit cu cea mai senină plapumă de cer.

“Mami, uite, marea-i supărată!” a zis Andreea, fetiţa prietenilor mei, când a văzut, pentru prima oară în viaţa ei, valurile. Semn că fiece copil e născut poet, dar undeva, pe drum, ne pierdem candoarea şi simţirile profunde, curate. Eu mi le regăsesc an de an, preţ de-o evadare scurtă, la 2 Mai.

Aş putea abera ore-n şir, în metafore mai mult sau mai puţin reuşite, despre motivele pentru care unii adoră aceste locuri, iar iubitorii de Mamăi şi Eforii le detestă, dar mai bine vă ofer nişte poze care vorbesc, pe limba lor, despre cât de fericită mă poate face această banală felie de litoral, acest modest colţ de ţară şi de lume.

20 Mar 2011 Gustul dulce al răzbunării

De câte ori m-a rănit de moarte câte cineva (sau chiar şi atunci când doar am fost călcată rău pe coadă), mi-am închipuit răzbunări alambicate, scenarii prin care oamenii care nu mai au loc de mine pe pământ să ajungă să-mi cunoască suferinţa sau să experimenteze, la rându-le, măcar nivelul de enervare la care m-au făcut să ajung.

Ador filmele şi cărţile cu răzbunări, savurez finalurile în care se face dreptate, eventual cu sabia în mână, în care omul rău e pus la pământ, iar cel bun se ridică deasupra intrigilor şi capcanelor privindu-l în ochi, cu un zâmbet de satisfacţie, pe cel care i-a distrus familia, sufletul sau averea.

Cine nu a rezonat, spuneţi-mi cinstit, cu povestea Contelui de Monte Cristo? Cine nu a simţit, prin fiecare por, durerea lui Edmond Dantès de a fi trădat, exilat, încarcerat din cauza celor apropiaţi lui şi nu a aplaudat frenetic atunci când, în a doua jumătate a fascinantei istorii, fiecare ticălos a plătit cu viaţa pentru fapta sa mârşavă? În cazuri extreme, gândul răzbunării e singurul care-ţi mai da energie, care te mai poate ţine în viaţă…

În filmul Law Abiding Citizen, unul dintre filmele mele preferate, mi-a plăcut la nebunie cum personajul principal orchestrează, extrem de inteligent, din celula sa de închisoare, planul de nimicire a tuturor celor din pricina cărora ajunsese să fie condamnat pe nedrept, pentru o crimă pe care n-o înfăptuise.

Iar la un nivel mai frivol, să nu-mi spuneţi, fetelor, că nu v-a uns la inimă videoclipul Shakirei, cel în care face praf maşina iubitului infidel!

Nu cred în dreptatea divină, nu am răbdare, cel puţin teoretic, s-o invoc şi s-o aştept. I-aş bate eu măr, cu mâinile mele, pe bărbaţii care-şi bat nevestele. Îmi doresc ca toţi afemeiaţii notorii şi fustangii de profesie să ajungă să se-ndrăgostească lulea de câte-o scorpie care să-i ţină pe vecie sub papuc. Îmi doresc ca toate femeile rele, prefăcute, manipulatoare să fie părăsite, când le e lumea mai dragă, de bărbaţii buni şi iubitori care le-au căzut în plasă. Vreau ca bogătaşii cu averi clădite pe spinarea altora să dea faliment, guvernanţii ăştia aroganţi să ajungă să trăiască dintr-o pensie de 500 de roni, excrocii notorii să putrezească în închisori, criminalii să plătească pentru crimele lor, iar violatorii de copii să fie omorâţi în chinuri. Cei care se fac vinovaţi de nedreptăţi crunte vreau să sufere aici, pe lumea asta, nu pe cealaltă, de unde nimeni nu s-a întors să ne povestească cum e.

Când, într-un film sau o poveste, zmeul cel fioros se prăbuşeşte la pământ, cu capetele retezate, eu jubilez. Asta sunt, ştiu că nu-i creştineşte, ştiu ca fibra mea interioară e departe de sfinţenie (sau de ipocrizie, după caz), ştiu că n-am în rădăcini instinctul întoarcerii şi celuilalt obraz. O mai fac, uneori, la mize mici, obligată de context, din frica de-a mă desprinde de suferinţă, din disperarea de a nu-mi pierde amicii, statutul, jobul, confortul social. Şi-am mai întors şi celălalt obraz din dragoste mare, din prietenie în care am crezut nebuneşte, din convingerea că un om merită iubit în ciuda marilor sale defecte, dacă se-ntâmplă să aibă două-trei calităţi. Dar, pe termen lung, compromisurile sufleteşti mă apasă, nu-s împăcată cu decizia mea.

Dumnezeu m-a ferit de mari tragedii, nu ştiu cum aş reacţiona dacă cineva, vreodată, ar pune cu-adevărat în pericol viaţa mea sau a celor dragi mie. Şi n-am avut niciodată curaj, deşi mi-am imaginat cum ar fi, să trec de la fantezie la acţiune, să mă dedau la răzbunări de anvergură, să uneltesc, să plătesc cu aceeaşi monedă celor ce poate meritau să-mi simtă piciorul pe grumazul lor.

Nu ştiu dacă din laşitate sau poate şi din orgoliul de a mă crede deasupra nemernicilor, din dorinţa de a nu-mi tulbura o linişte sufletească şi aşa precară, din conştientizarea faptului că răul făcut de mine n-ar fi cu nimic mai prejos relelor făcute de ei. De cele mai multe ori, instinctul de conservare m-a îndemnat mai degrabă să mă revolt, să plec, să dispreţuiesc şi până la urmă să uit, izbăvitor.

Pentru că am aflat că cea mai cruntă formă de răzbunare e să arăţi duşmanilor tăi că eşti liniştit şi fericit. De fapta asta reprobabilă, cu puţin antrenament, cred că pot fi în stare.

10 Mar 2011 Raţiune sau simţire?

Toate îndemnurile romantice de life coaching sfidează pragmatismul şi te ispitesc să pleci urechea către atotştiutoarea intuiţie, te îmbie să iei deciziile de viaţă cu inima, nu cu mintea cea nesuferită şi cârcotaşă, căci vezi Doamne motoraşul roşietic şi aparent neobosit ştie el ce-i mai bine pentru tine, deţine secretul împlinirilor de moment, dar şi al fericirilor pe termen lung.

Înţelepciunea cumpătării bazate pe valori palpabile ori pe statistica sorţilor realiste de izbândă e aruncată la coş de clişeul prin care ni s-a băgat în cap că o alba-neagra sentimentală e de preferat argumentelor rigide, concrete. Să fii calculat, cu picioarele pe pământ şi cu capul bine înfipt între umeri este astăzi un defect. Azi, dacă nu pluteşti pe norişori, dacă nu levitezi de sentimentalism (uneori foarte ieftin), dacă nu te crezi mai poet decât Nichita şi nu contracarezi elocinţa unei opinii cu vreun catren dulceag, scris de tine, sau mai bine de alţii, eşti luat drept un om obtuz, un gibon care nu e-n stare să descifreze adevăratele înţelesuri ale vieţii. Azi inima e la putere şi cu bătăile ei frumos ritmate trebuie să te împăunezi în stânga şi-n dreapta, dă bine să te-arăţi lumii gingaş, sensibil, fragil, emoţionat. Chiar dacă nu eşti.

Aplecată din născare spre introspecţie, cu o vocaţie a tristeţii cu şi fără motiv, am îmbrăţişat bucuroasă trendul, şi nu doar în aparenţă, de amorul artei, ci din convingere, până la sânge. M-am lăsat mai mereu ghidată de repere sufleteşti, am crezut orbeşte în iubire şi-n legendara ei putere de-a dărâma munţi.

Dar inima mea nu ţine cu mine, vorba cântecului… Şi de câte ori am ales cu inima, am ales prost, păgubos, în detrimentul confortului meu sufletesc. Nici în chestiunile mai prozaice flerul nu prea mă ajută: dacă-mi cumpăr pantofi roşii, acasă îmi dau seama că i-aş fi vrut verzi, între două petreceri de sâmbătă seara nimeresc la cea mai plictisitoare, între autobuz şi tramvai îl aştept mereu pe cel care nu vine, plec la ştrand când începe ploaia şi stau închisă-n casă când soarele domneşte, nestingherit, sus pe cer.

Se spune că atunci când te confrunţi cu o dilemă – adică mai tot timpul – e bine să scoţi o foaie de hârtie şi-un creion, şi să încropeşti un tabel cu două coloane. În prima coloană înşiri argumentele pro unei decizii, iar în coloana a doua, pe cele contra. Şi unde aduni mai multe rânduri înnegrite, acolo sălăşluieşte adevărul tău, într-acolo trebuie să te îndrepţi, acea decizie va fi cea fericită.

Am mâzgălit, de-a lungul timpul, urmând această simplă – şi logică – regulă, tone de hârtii, le-am umplut de tabele şi tabelaşe conştiincios completate şi am sfârşit, aproape de fiecare dată, alegând coloana cea mai golaşă, în care trona câte-un gând ce nu-mi dădea pace, a cărui dulce apăsare nu mă putea face să să-l ignor. Iar inima mea îl alegea pe acela, o durea-n atrii şi ventricule de toate argumentele logice înşirate în coloana raţiunii. Iar apoi ajungea s-o doară de-adevăratelea, fiecare celulă, că uite aşa am ajuns să fac EKG-uri la 30 de ani, să plâng după idioţi, să urmez orbeşte lupi frumos îmbrăcaţi în blană de oaie, să-mi falimentez sufletul şi contul construind castele de nisip, să fiu alungată de oameni pe care i-am iubit necondiţionat, să aleg dintre două joburi pe cel mai fără de viitor. Simţiri neprietenoase cu mine m-au îndemnat s-o rup la fugă în situaţii când înţelept ar fi fost să mai rămân şi tot ele m-au făcut să rămân pe loc, tâmpă, îndrăgostită, iertătoare, răbdătoare, când toate mecanismele raţiunii beculeau insistent a pericol şi-mi zbierau să mă car dracului de-acolo.

Însă pe cât de inaptă e intuiţia mea în a mă ghida spre drumul mai lin, pe atât e de abilă în a-mi dezvălui, ca la şah, cel puţin două trei mişcări viitoare din vieţile celorlalţi. Am prevăzut de-a lungul timpului, la milimetru şi la secundă, începuturi şi sfârşituri de iubiri, căsătorii şi divorţuri, angajări şi concedieri, măriri şi căderi ale celor din jurul meu. Când nicio adiere nu prevestea furtună în viaţa cuiva, eu am fost în stare să văd norii negri de la orizont. Iar când vreun prieten mi-a mărturisit că e la pământ, că nu mai vede rezolvarea vreunui aspect viciat din viaţa sa, eu i-am întrezărit viitorul cu soare şi i-am spus să nu mai plângă, că totul va fi bine. Şi a fost.

Oare toţi deţinem arta de a ne servi cu folos de intuiţie, de inexplicabilele prime impulsuri sufleteşti, sau şi ăsta e un talent, rezervat celor aleşi? La cantitatea imensă de (auto)amăgire pe care o văd în jurul meu, înclin să cred în ultima variantă. Şi, totuşi, aruncarea în valuri fără frică de eşec sau de înec ne umanizează, ne înalţă spiritual, credinţa nesupusă evidenţelor matematice şi ştiinţifice e doar baza cam tuturor pornirilor religioase…

Dar totuşi până unde să mergi cu dorul şi cu flerul, şi de la ce punct încolo să spui gata, stop, trebuie să gândesc cu toţi neuronii, să analizez la rece situaţia, să deschid larg ochii împăienjeniţi de poezie şi să iau decizia corectă pentru viaţa mea? Cred că de la punctul în care conştientizezi , amar, că împăratul e gol, că adevărul tău nu e şi adevărul celorlalţi, că fericirea ta e sigur în cu totul altă parte.