Tag-Archive for ◊ ipocrizie ◊

01 Apr 2012 Top ten maxime ipocrizii
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 13 Comments

Pentru că mă fascinează dualitatea naturii umane, m-am gândit să încropesc un Top 10 al celor mai întâlnite afirmaţii în care nu cred nici măcar cei care le fac. Unele dintre ele nu-mi sunt deloc străine – asta aşa, ca să-mi pun puţină cenuşă în cap înainte de a arunca alţii cu ouă.

  1. Eu nu mint niciodată. (No comment.)
  2. Eu nu judec pe nimeni, numai Dumnezeu are dreptul să judece! (După ce varsă această platitudine, orice demn urmaş al maicii Tereza începe să se laude cât e el de echidistant şi de neutru mai abitir ca Elveţia, mascând sub un discurs împăciuitor răutăţi mai mari decât ale acelora care-şi exprimă făţiş indignarea sau dezacordul faţă de apucăturile unui seamăn de-al lor.
  3. Ce dacă m-a părăsit, eu nu-i doresc nimic altceva decât fericire alături de noua pereche! (Da, ştiu, colcăie planeta de altruişti şi de adepţi ai iubirii necondiţionate, de-aia nu mai prididesc procurorii să instrumenteze cazurile de crimă pasională, iar administratorii de site-uri să şteargă spamurile veninoase ale frustraţilor în amor.)
  4. Pentru mine nu contează banii, eu muncesc numai de plăcere. (Culmea e că absolut toţi cei care debitează supărător de des gogoaşa asta răsuflată nu par deloc genul care să mănânce numai biscuiţi cu ceai.)
  5. Îi iubesc la fel de mult pe toţi copiii mei. (Puţine familii cu doi sau mai mulţi copii am întâlnit până acum în care să nu existe copilul-febleţe. Şi totuşi, aceasta e cea mai nobilă formă de ipocrizie, la care nu trebuie renunţat nici în ruptul capului! Cel mai grotesc lucru mi se pare să afirmi cu seninătate (sau, şi mai rău, să scrii) că îţi pasă mai mult de primul născut (sau de ultimul, după caz), că un copil e minune dorită, iar altul doar rupere de prezervativ. Cel din urmă simte oricum că-i pe locul secund, chiar nu are nevoie să vadă adevărul mâzgălit pe toate gardurile, dintr-un exerciţiu de stupidă şi crudă onestitate. Deci, în afara cazului puţin probabil în care un nazist dotat cu o cameră de gazare, ca în Sophie’s Choice, te pune să alegi, singurul răspuns corect este: Îi iubesc pe toţi absolut la fel!)
  6. Pe mine nu prea mă duce capul. (Ei, ştii că te duce, dar te alinţi, cum o facem cu toţii. Fiecare crede, în sinea lui, că are un mod de gândire exemplar şi o logică imbatabilă, dar de-aia s-a inventat modestia, cică nu-i frumos să defilezi cărându-ţi pumni în piept. Prostia şi răutatea sunt, invariabil, bolile de care suferă alţii, nu noi.)
  7. Aş vrea să-ţi spun ceva, dar nu vreau să te superi… (Ba chiar nu-ţi pasă absolut deloc, că altfel te-ai abţine. Ştii sigur că o să scoţi pe gură ceva ce mă va face să-mi ies din minţi, însă tu trebuie să spui chestia aia şi o vei spune. Iar dacă mă supăr, e numai problema mea.)
  8. Mie îmi plac femeile puternice şi independente, aspectul fizic nu contează, spuse el. Iar eu pun preţ numai pe sufletul unui bărbat, suspină ea. (Unu’, doi, trei, şi: Ha! Ha! Ha! Ha!)
  9. Eu îmi iau haine de firmă doar pentru că sunt de calitate. (Da, sunt absolut convinsă că ai dat 200 de euro pe maioul ăla Gucci doar pentru că rezistă perfect la zece de spălări!)
  10. Nu îmi pasă câţi intră sau comentează pe blogul meu. (Yeah, right!)
05 Nov 2011 Boala secolului 21
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 37 Comments

Nu e cancerul, nici gripa aviară, nici boala vacii nebune şi nici măcar SIDA (care, fie vorba între noi, a cam intrat într-un con de umbră, nu mai suscită atâtea isterii şi scenarii de film. Or fi găsit vreun remediu?).

Boala secolului în care ne târâim existenţele deseori penibile e ipocrizia. Suntem bolnavi de a părea ceea ce nu suntem. Suntem avizi de-a ne pune măşti peste măşti, de circ sau de carnaval, de-a mima bucurii tembele, fericiri iluziorii, gândiri pozitive, pioşenii dizgraţioase. Ţara arde şi noi ne facem freza în oglinzi disproporţionate, mândri de izbânzile noastre închipuite şi sperând infantil că destinul ni se va contura frumos, deştept şi bogat, ca-n filmul Secretul (o inepţie, în esenţă), modelat conştiincios de un Univers care altă treabă n-are decât să ne facă nouă pe plac.

Ne credem frumoşi pentru că ne-am oxigenat părul şi ne-am pus silicoane, deştepţi pentru că am deschis şi alte cărţi (nu foarte multe) în afara cărţii de telefoane, sentimentali pentru că ştim ce melodii siropoase să trântim pe Facebook, la momentul oportun, milostivi pentru că dăm mai departe un mail umanitar sau pentru că mângâiem, mai mult în scârbă, vreun creştet de copil al străzii.

După revoluţie l-am descoperit pe Dumnezeu – că s-a dat undă verde revelaţiilor mistice – şi uite aşa, printr-un miracol divin, oameni care nici n-avuseseră curaj sau intenţie de-a se căsători religios pe vremea lui Ceauşescu (mulţi pentru că aparţineau unui clan ales, cu trese pe umăr) acum pupă cu zel icoane şi se-nchină în faţa tuturor bisericilor apărute ca ciupercile după ploaie.

Virusul prefăcătoriei suferă însă mutaţii dintre cele mai hidoase în presă şi la televizor: piţipoance cărora le ştie tariful toată lumea interlopă dau de bogătani care le introduc în rândul lumii respectabile şi le transformă ca prin farmec în gravide suave şi apoi în mame model. Dive care şi-au început cariera stând în patru labe, pe sub birourile unor politicieni scăpătaţi, acum scot cărţi educativ-motivaţionale şi ne explica ele cum e cu bărbaţii şi femeile, cu dragostea şi respectul, cu întrebările şi răspunsurile, cu etica şi morala. Curve notorii se dau familiste convinse. Manechine ratate pozează în mari actriţe. Oameni permanent cu fundul în două luntrii, pe care nu poţi bune baza nici de pe azi pe mâine perorează despre încredere, loialitate, fidelitate, stabilitate. Neserioşii, nepunctualii, evazioniştii – ţeparii cei mai mari se plâng cel mai abitir despre cum a ajuns ţara asta şi au un patos nebun în a-i da de exmplu pe unguri, pe nemţi, pe-americani, pe canadieni, deşi ei sunt vai de mama lor şi n-ar face faţă nici măcar o zi disciplinei şi regimului concurenţial din ţările cu democraţii mai rodate. Unul care se trezeşte la 5 dimineaţa, stă 12 ore pe zi în fabrică şi poate că face naveta până la job n-ar îndrăzni să facă atâta paradă de clişeul ăla stupid cu “românii sunt leneşi”, în schimb orice tută care se scoală la 12, îşi gâdilă plodul până la două şi apoi se bagă-n seamă pe la vreo emisiune TV se laudă cu programul ei extrem de încărcat, n-are timp nici să respire, săraca, nu ca alţii!

Hoţul strigă “Hoţii!” e, din păcate, cea mai de actualitate zicală românească. Eu nu spun să ne dezvelim aiurea slăbiciunile, să lăsăm garda jos în faţa cui nu trebuie sau să ne dăm cu firma în cap de dragul onestităţii, dar măcar atunci când ne simţim cu musca pe căciulă să nu facem pe ăi mai mari şi mai tari.

Nu ştiu, eu una nu suport să iau lecţii de la oameni care nu trăiesc în primul rând ei înşişi în spiritul ideilor pe care le susţin în scris sau cu voce tare. Nu mă convinge să fac ce zice popa dacă văd că el nu face. Nu mi se par credibile adevărurile rostite de guri spurcate, nu concep sa-mi ţină discursuri despre dragostea adevărată toate paraşutele şi teorii despre valorile democraţiei toţi securiştii. Îmi plac modelele autentice, nu impostorii, şi mă doare dezamăgirea descoperirii că lucrurile sau oamenii în care credeam cel mai mult nu sunt ce par a fi. Că sub pojghiţa de miere, e rahat, că sub stratul de aur, e rugină. Nu suntem perfecţi, toţi am adunat cel puţin un cadavru în pod şi ne zdrăngăne măcar câte-o tinichea de coadă, numa’ că unii îşi asumă şi bunele, dar mai ales relele, iar alţii pozează, cu neruşinare, în sfinţi. Am încetat de mult să consider că integritatea morală şi spirituală a unui om se traduce prin lipsa de vicii, printr-o desăvârşită nobleţe a faptelor şi trăirilor. Nu există aşa ceva. Acum cred că un individ cât de cât vertical e acela care ştie să-şi reprime puternica tentaţie de a mă prosti în faţă.

18 Jun 2011 Adevăr când vreau şi ficţiune când trebuie

Eu nu mint niciodată, dar nimeni nu mă poate obliga să spun adevărul.
(Charles -Maurice de Talleyrand)

 “Everybody lies” – a decretat nebunul, genialul, incomodul, extraordinarul  Dr. House din serialul cu acelaşi nume, şi cred că, oricât cinism ar conţine această concluzie, cine cunoaşte nuanţele naturii umane şi e în stare să se privească pe sine cu o fărâmă de obiectivitate va fi de acord cu ea.

Nu ştim, nu suntem în stare şi cred că nici nu trebuie să fim pe deplin sinceri în orice aspect al vieţii noastre. Toţi, când minţim, o facem de frică (motivaţia majoritară), de ruşine (celebrele cazuri când pacienţi pe patul de spital preferă să-şi rişte viaţa decât să admită că au luat nu ştiu ce drog greu detectabil sau că şi-au înşelat partenerul evadând în călătorii de unde-i posibil să fi contractat vreun virus ciudat) sau din bun simţ. De multe ori minţim ca să nu-i rănim pe cei apropiaţi sau să nu-i punem într-o lumină proastă, şi foarte bine facem. Cine nu e-n stare să facă rabat la etică şi morală în situaţii excepţionale, când interesele de moment, reputaţia sau chiar viaţa unui om drag o cer, poate să-şi bage morala undeva!

În afară de cazurile în care diagnosticul e tulburarea psihică numită mitomanie, toate denaturările voluntare ale adevărului au la bază cele trei motivaţii înşirate mai sus. N-o spun eu, de deşteaptă ce sunt, au spus-o sociologi, antropologi şi psihologi, cu mult înaintea mea.

Eu pot doar să afirm că sunt de acord cu ei şi că trebuie analizat cu simţ de răspundere fiecare context, înainte de a ne repezi să aruncăm cu pietre sau să debităm inepţii de genul “Eu nu mint niciodată!”, fără să ne uităm în oglindă şi să recunoaştem că nimeni, absolut nimeni nu-i fără pată când vine vorba de a nu spune lucrurilor chiar pe nume.

În primul rând, minciuna apare ca efect al unui stimul extern. Nu poţi să fii un mare mincinos de unul singur, pe un vârf de munte, iar de multe ori răspunsul fals e urmarea  unei întrebări agresive, nelegitime, neavenite, obraznice sau capcană. Nu eşti obligat să spui adevărul cuiva pe care nu trebuie să-l preocupe ce crezi sau ce-ai făcut tu la un moment dat. Să pretinzi sinceritate, cu literă de lege, mi se pare în anumite situaţii chiar un gest nepoliticos. Aşa cum fac cei care te hărţuiesc poliţieneşte sau te şantajează sentimental, scormonind după realităţi care să le valideze o anumită stare de spirit, intenţie ori sentiment negativ. Marii căutători ai adevărului absolut nu vor, de fapt, decât să te prindă cu minciuna… Şi reuşesc mereu (căci adevăr absolut, nealterat de percepţie şi context, nu există decât în matematică), şi de-aici îşi trag entuziasmul şi-un fel de plăcere bolnavă, care le hrăneşte paranoia şi sentimentul de superioritate.

De mică am învăţat că nu-i frumos să mint, dar tot atunci mi s-a spus că există şi “minciuni necesare”. White Lies, cum le zic americanii. Dacă o prietenă te-ntreabă cum îi stă cu rochia cea nouă, iar ţie ţi se pare că arată ca Palatul Telefoanelor cu o husă pe el, nu-i comunici franc acest lucru, ci găseşti o modalitate mai delicată s-o faci să renunţe la treanţă. Căci în afară de înfumuraţii care latră cum că ei “urăsc minciuna”, mi se par penibili şi cei din categoria  “Domnee, la mine ce-i în guşa şi-n căpuşă”, foarte mândri de bădărăniile pe care le scot pe gură.

Când un curios te chestionează “Cum îţi merge în căsnicie?”, iar ţie-ţi merge ca vai de capul tău, dar nu-i treaba lui să fie pus la curent cu statusul tău conjugal, îi vei răspunde simplu, ca să stingi subiectul : “Mulţumesc, bine”.  E o minciună, da, însă adevărul nu e pentru oricine, nu toţi nulii şi neaveniţii au drept de proprietate pe adevărurile din viaţa cuiva.

Cum spuneam, nu există efect fără cauză şi răspuns mincinos fără întrebare iscoditoare. Iar vina se împarte, în funcţie de context, între cel care debitează baliverne şi  cel care pune întrebări nelalocul lor.

Dar mai există şi situaţii în care mistificarea nu e rezultatul unui stimul, ci iniţiativă proprie. Asta mi se pare o boală mult mai grea, mai gravă, mai demnă de dispreţ şi cam neglijată de toţi lupii moralişti, poate şi pentru că, în majoritate, aceştia cam suferă de ea: ipocrizia.

Mă oripilează cei care-şi creează o imagine strălucitoare şi falsă, care nu sunt ce par a fi, care nu traiesc deloc conform principiilor de care fac paradă, care înfierează apucături la care ei înşişi sunt maeştri sau pentru care toată povestea vieţii e un imens butoi de rahat acoperit cu un strat subţire de miere ce păcăleşte ochii şi gustul prostimii. Să fiu spectatoarea unui show grandios de ipocrizie mă scoate mai rău din minţi decât să ascult, ocazional, câte o povestioară cu înflorituri. Şi, culmea ironiei, marii ipocriţi sunt tocmai aceia care se declară cei mai înverşunaţi duşmani ai minciunii.

Nu, nu urăsc minciuna, sunt prea ocupată să mă revolt în faţa variantelor ei mai sofisticate, precum trădarea, înşelăciunea, sabotajul, oportunismul, manipularea, linguşeala, prefăcătoria ca mod de viaţă. Asta nu înseamnă că mă dau în vânt după neadevăruri, dar când mă satur de ele, plec de lângă mitoman sau am grijă ce, cum, unde şi pe cine iau la întrebări. Poate sunt eu aia care nu merită un răspuns onest. Şi, cum spuneam deunăzi unui prieten de pe Facebook, între o minciună nevinovată şi un adevăr ticălos voi alege întotdeauna, cu ochii închişi, întâia variantă.