Tag-Archive for ◊ dragoste ◊

01 Mar 2013 Mărţişor
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 3 Comments

Iubitule, de Mărţişor,

de inimă mi-ai prins un dor.

Şi am să-l port până la vară,

cu şnur de dragoste amară.

 

Când ai să vii, de ziua mea,

pe amintiri de catifea,

și-o să serbăm cu vin şi tarte

apropierile de moarte.

29 Jan 2012 Iubiri de demult, scrieri de care am uitat…
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 10 Comments

Când v-am prezentat cartea mea drept prima mea carte, am minţit. Ştiu asta acum, pentru că s-a întâmplat să găsesc, într-o mapă în care păstrez acte mai vechi, de care n-am mai avut de mult nevoie, un caiet. L-am răsfoit cu emoţie, am plâns în hohote şi am râs la fel recitind ce scriam eu cât puteam de caligrafic (întotdeauna am avut un scris de mână îngrozitor), în anul de graţie 1989.

Aveam doar 16 ani şi iubeam ca nebuna – de sportul ăsta, cu iubitul nebuneşte, nu m-am dezbărat nici până în ziua de azi, doar că am învăţat să mă amăgesc, să mă scutur de slăbiciuni sau să le ascund sub preş, să mă îmbrac în trufii şi-n indiferenţe care nu-mi aparţin.

Mi-am propus să transcriu în Word tot ce am scris atunci cu stiloul, pe un caiet de matematică îmbrăcat într-o copertă maronie, din plastic. Am început cu o povestire, pe care v-o ofer şi vouă, la ceas de duminică şi de intraductibile duioşii, ca să plângeţi şi să râdeţi alături de mine. Printre literele şterse de vreme, printre câteva greşeli de ortografie (pe care le-am corectat) şi stângăcii de stil (pe-alea le-am lăsat aşa), am regăsit sufletul meu de copil, de adolescentă care a învăţat un pic prea deverme – cred eu, să se perpelească de amor.

Ilustrez textul de faţă cu câteva poze pe care le-am făcut caietului respectiv – asta ca să nu credeţi că fabulez, dar şi ca să admiraţi felul migălos în care pregăteam deschiderile de text: cu titlu mare, font artistic, citat de susţinere… şi nici nu bănuiam pe atunci că o să ajung să lucrez în presă. :)

Inima

Sunt rece. Sunt rece ca zăpada care doarme pe pervazul ferestrei şi palidă ca raza moartă a soarelui, ce se zbate, neputincioasă, să ajungă până la pământ”, spuse inima şi oftă îndelung, ca un orfan în aşteptarea unei soarte mai bune şi mai îndepărtate. O ascult spovedindu-se şi acum, ca de atâtea ori, zvâcnind ca o scânteie suferindă de-atâta dor, de atâtea păcate. Păcate… ce este un păcat? Orice promisiune nedusă la-mplinire, orice gând rău… Dar dragostea, dragostea e oare un păcat? E un păcat să priveşti cu ură cum moare în chinurile aşteptării, îngheţând odată cu iarna, pentru a renaşte iar, mai înflăcărată, mai puternică, sfidând gerul, dar nemaiaparţinându-ţi?

Îţi apare atunci ca o străină cu ochi migdalaţi, întorcând capul uşor peste umăr şi zâmbindu-ţi ironic, privindu-te cu ochi de rivală. O rivală care însă a câştigat. Mai negru ca noaptea îţi este atunci gândul, şi urăşti, urăşti orice, urăşti viaţa, urăşti acea clipă, o urăşti pe tânăra zâmbitoare care se îndepărtează… Se pierde în ceaţă, fuge cu ceea ce ţi-a aparţinut şi, pentru o clipă, îi doreşti moartea. Uiţi că ea e-n tine, mai aprinsă, mai arzătoare, şi când îţi dai seama, e prea târziu. Ai urât.

Inima însă te iartă. Îţi iartă clipa de slăbiciune. Iartă momentul când ai crezut că pierzi, când ai urât dragostea care se îndepărta. Pe mine m-a iertat şi mi-a oferit o altă iubire… A căzut în uitare tot ce am iubit şi am urât înainte. Am început să simt prezentul şi să fiu fericită. Am început să plâng din nou, însă lacrimile mele cădeau altfel… Eu aş putea vorbi o viaţă despre fericirea altuia. A mea îmi pare neadevărată. Îmi pare neadevărată clipa în care plâng de fericire, îmi pare un vis. În acel moment, uit că am vărsat şi lacrimi de durere, trăiesc într-un paradis de-o secundă, suprim realitatea crudă ce încearcă să mă-nvaluie şi înfrâng, fără să vreau, trecutul.

Visul de-o clipă însă moare şi mă trezesc în adevărata viaţă. Pentru mine, fericirea apare în ipostaze stranii, când dulce ca o mângâiere, când tăioasă ca un cuţit. În afara amintirilor şi a unor clipe prezente, viitorul nu mi s-a părut nicio clipă că-mi rezervă vreo picătură din acest fermecat balsam. Dacă prezentul şi trecutul îmi pare că s-au rupt vreodată de realitate, clipele viitoare mi le imaginez cât se poate de obişnuite, nu neapărat triste, dar nici altfel. Introduc fericirea printr-un “poate” sau “dacă va vrea soarta”, personific ca într-un basm ceea ce am trăit sau pot trăi cu adevărat.
*
Sunt atât de pustii şi reci străzile iarna, pustii ca sufletul rănit şi obosit, şi reci aidoma mâinilor pe care mi le trec prin păr. În depărtări, plutesc mii de felinare, corăbii aurii pe valurile albe ale zăpezii. Ca o icoană sfântă, luna priveşte tăcută în noapte.

E atât de frumoasă şi de rotundă, că mă las, pentru o clipă, pradă vrăjii ei, pentru a mă reîntoarce în realitate. Cât aş fi dorit să ne vegheze cu lumina ei pe noi doi, să ne împărtăşească tainele nopţii şi să ne mângâie durerile pe care le trăim împreună… Acum, mi-o alină poate numai pe-a mea, poate ochii ei mari m-au zărit lăcrimând, sau poate priveşte în altă emisferă… Aş vrea să o strig, să îngenunchez în faţa ei, să o rog să mă ajute, dar îmi pare atât de depărtată!

“Sunt atât de rece şi totuşi aşa de caldă, atât de suferindă şi totuşi aşa nepăsătoare, atât de stearpă şi totuşi atât de plină de dragoste” spuse inima, şi eu o ascult, înecându-mi în palmă ultimele suspine.

Octombrie 1989