Mă gândeam zilele astea ce-aş mai putea scrie pe blog şi mi-am dat seama că nu mai am chef să scriu nimic. Pentru că, şi dacă mi-ar veni cheful, aş răscoli iar toate relele lumii şi toate revoltele din interiorul meu. Aş striga în gura mare lucruri pe care cred că nu mai merită să mi le spun nici mie însămi, pe care le-aş ignora autistic, dacă aş putea, printr-un exerciţiu al detaşării cu care încerc, fără mare succes, să mă deprind.
Nu mai vreau să scriu despre oameni care nu-mi plac, care mă fac să sufăr sau despre străini care pur şi simplu tropăie pe nervii mei. Nu mai vreau să constat c-am devenit foarte sigură pe dispreţul pe care-l nutresc faţă de unii (nu s-a dovedit niciodată c-ar fi neîntemeiat), dar c-am ajuns să admir cu rezerve şi să mă entuziasmez cu sfială de o apariţie, de o frază meşteşugită, de un cântec reuşit sau de o ispravă a cuiva, de teamă să nu descopăr mai apoi noroaiele din spatele splendorii. Pot să afirm cu toată tăria când cineva mi-e nesuferit, pentru că arareori îmi vine să-mi retrag cuvintele, dar am fost adusă-n situaţia de-a mă-ndoi profund de aerul blajin, vorba caldă, gândul suav, de aparenta lipsă de cusururi a unora ce-mi populează blogul, feisbucul, viaţa. Pentru că, de câte ori simt c-aş oferi tot creditul meu unui om pe care abia-am avut norocul – cred eu – să-l cunosc, gândurile mele curate fac un pas înapoi, întrezăresc falimentul sufletesc care ar putea să mă pască dacă pun iarăşi botul la dulcegării şi inima pe tava vreunui personaj care sună a gol, dar e tare la capitolul autopromovare.
Nu mai vreau să scriu, pentru că m-am săturat de falsitate, de ipocrizie, de vorbe-n vânt – incusiv de ale mele. Nu mai vreau să scriu, pentru c-aş scrie de rău şi, nu ştiu de ce, lumea mă vrea veselă şi pozitivă, se pare că-i o modă a vizionării vieţii prin ochelari roz, te calci în picioare de-atâţia optimişti. Mai ales acum, în prag de sărbători, când e o isterie a primenirii sufleteşti şi trupeşti, când mulţi se-nghesuie să se laude că ţin tot postul şi să-şi spele toate păcatele în public. Şi au impresia că, dacă-şi umplu maţul numai cu ştevie şi-şi înşiră, negru pe alb, defectele, chiar înseamnă că se leapădă de putregai. Dar eu nu pot să mă fac că nu observ falsele asumări, numerele de iluzionism prin care te faci că arunci cu cenuşă în propria ţeastă, pentru a câştiga sau recâştiga simpatia publică. Şi, după ce dai Sign Out, rămâi de fapt la fel de negru în cerul gurii ca înainte de convingătoarea pledoarie virtuală – pentru că năravul din fire nu-şi găseşte leac nici de Crăciun, nici de revelion şi nici la Paştele Cailor.
Nu mai vreau să scriu, o vreme, pentru că de sărbători debutează campionatul de spus şi scris fraze drăgălaşe, iar dacă mă-ncordez, mi-e să nu-l câştig. 🙂
Îi invit pe alţii să o facă, inclusiv aici, pe Boncafe, printr-un concurs despre care puteţi citi mai multe amănunte pe blogul Oaspete.
Mi-am propus, în ultima vreme, să bat câmpii mai puţin şi să trăiesc mai mult. Să ignor porcăriile care mă deranjează sau măcar să nu-mi mai zgândăr nervii scriind despre ele. Să mă bucur de aspectele frumoase ale vieţii, de fericirile de moment, de bucuriile ce ţin cât o bătaie de aripi şi care, credeţi-mă, cu cât sunt mai autentice, cu atât nu-şi au rostul etalate pe pagini de blog.
Dar poate că săptămâna viitoare voi fi în cu totul alte toane şi nu voi mai da doi bani pe tot ce-am înşirat mai sus. Poate iar mă va călca cineva pe coadă, mă voi dezice de omerta autoimpusă şi voi trânti pe blog un text supărat. Ori poate fericirile vor năvăli grămadă peste mine şi, simţind că nu fac faţă tăvălugului de noroace, le voi aşeza în cele mai duioase cuvinte.
Om trăi şi om vedea.
***
PS: Vă rog totuşi să-mi aplaudaţi absurda performanţă de a susţine în scris că nu am chef să scriu.
Recent Comments