Tag-Archive for ◊ inima ◊

01 Mar 2013 Mărţişor
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 3 Comments

Iubitule, de Mărţişor,

de inimă mi-ai prins un dor.

Şi am să-l port până la vară,

cu şnur de dragoste amară.

 

Când ai să vii, de ziua mea,

pe amintiri de catifea,

și-o să serbăm cu vin şi tarte

apropierile de moarte.

29 Jan 2012 Iubiri de demult, scrieri de care am uitat…
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 10 Comments

Când v-am prezentat cartea mea drept prima mea carte, am minţit. Ştiu asta acum, pentru că s-a întâmplat să găsesc, într-o mapă în care păstrez acte mai vechi, de care n-am mai avut de mult nevoie, un caiet. L-am răsfoit cu emoţie, am plâns în hohote şi am râs la fel recitind ce scriam eu cât puteam de caligrafic (întotdeauna am avut un scris de mână îngrozitor), în anul de graţie 1989.

Aveam doar 16 ani şi iubeam ca nebuna – de sportul ăsta, cu iubitul nebuneşte, nu m-am dezbărat nici până în ziua de azi, doar că am învăţat să mă amăgesc, să mă scutur de slăbiciuni sau să le ascund sub preş, să mă îmbrac în trufii şi-n indiferenţe care nu-mi aparţin.

Mi-am propus să transcriu în Word tot ce am scris atunci cu stiloul, pe un caiet de matematică îmbrăcat într-o copertă maronie, din plastic. Am început cu o povestire, pe care v-o ofer şi vouă, la ceas de duminică şi de intraductibile duioşii, ca să plângeţi şi să râdeţi alături de mine. Printre literele şterse de vreme, printre câteva greşeli de ortografie (pe care le-am corectat) şi stângăcii de stil (pe-alea le-am lăsat aşa), am regăsit sufletul meu de copil, de adolescentă care a învăţat un pic prea deverme – cred eu, să se perpelească de amor.

Ilustrez textul de faţă cu câteva poze pe care le-am făcut caietului respectiv – asta ca să nu credeţi că fabulez, dar şi ca să admiraţi felul migălos în care pregăteam deschiderile de text: cu titlu mare, font artistic, citat de susţinere… şi nici nu bănuiam pe atunci că o să ajung să lucrez în presă. :)

Inima

Sunt rece. Sunt rece ca zăpada care doarme pe pervazul ferestrei şi palidă ca raza moartă a soarelui, ce se zbate, neputincioasă, să ajungă până la pământ”, spuse inima şi oftă îndelung, ca un orfan în aşteptarea unei soarte mai bune şi mai îndepărtate. O ascult spovedindu-se şi acum, ca de atâtea ori, zvâcnind ca o scânteie suferindă de-atâta dor, de atâtea păcate. Păcate… ce este un păcat? Orice promisiune nedusă la-mplinire, orice gând rău… Dar dragostea, dragostea e oare un păcat? E un păcat să priveşti cu ură cum moare în chinurile aşteptării, îngheţând odată cu iarna, pentru a renaşte iar, mai înflăcărată, mai puternică, sfidând gerul, dar nemaiaparţinându-ţi?

Îţi apare atunci ca o străină cu ochi migdalaţi, întorcând capul uşor peste umăr şi zâmbindu-ţi ironic, privindu-te cu ochi de rivală. O rivală care însă a câştigat. Mai negru ca noaptea îţi este atunci gândul, şi urăşti, urăşti orice, urăşti viaţa, urăşti acea clipă, o urăşti pe tânăra zâmbitoare care se îndepărtează… Se pierde în ceaţă, fuge cu ceea ce ţi-a aparţinut şi, pentru o clipă, îi doreşti moartea. Uiţi că ea e-n tine, mai aprinsă, mai arzătoare, şi când îţi dai seama, e prea târziu. Ai urât.

Inima însă te iartă. Îţi iartă clipa de slăbiciune. Iartă momentul când ai crezut că pierzi, când ai urât dragostea care se îndepărta. Pe mine m-a iertat şi mi-a oferit o altă iubire… A căzut în uitare tot ce am iubit şi am urât înainte. Am început să simt prezentul şi să fiu fericită. Am început să plâng din nou, însă lacrimile mele cădeau altfel… Eu aş putea vorbi o viaţă despre fericirea altuia. A mea îmi pare neadevărată. Îmi pare neadevărată clipa în care plâng de fericire, îmi pare un vis. În acel moment, uit că am vărsat şi lacrimi de durere, trăiesc într-un paradis de-o secundă, suprim realitatea crudă ce încearcă să mă-nvaluie şi înfrâng, fără să vreau, trecutul.

Visul de-o clipă însă moare şi mă trezesc în adevărata viaţă. Pentru mine, fericirea apare în ipostaze stranii, când dulce ca o mângâiere, când tăioasă ca un cuţit. În afara amintirilor şi a unor clipe prezente, viitorul nu mi s-a părut nicio clipă că-mi rezervă vreo picătură din acest fermecat balsam. Dacă prezentul şi trecutul îmi pare că s-au rupt vreodată de realitate, clipele viitoare mi le imaginez cât se poate de obişnuite, nu neapărat triste, dar nici altfel. Introduc fericirea printr-un “poate” sau “dacă va vrea soarta”, personific ca într-un basm ceea ce am trăit sau pot trăi cu adevărat.
*
Sunt atât de pustii şi reci străzile iarna, pustii ca sufletul rănit şi obosit, şi reci aidoma mâinilor pe care mi le trec prin păr. În depărtări, plutesc mii de felinare, corăbii aurii pe valurile albe ale zăpezii. Ca o icoană sfântă, luna priveşte tăcută în noapte.

E atât de frumoasă şi de rotundă, că mă las, pentru o clipă, pradă vrăjii ei, pentru a mă reîntoarce în realitate. Cât aş fi dorit să ne vegheze cu lumina ei pe noi doi, să ne împărtăşească tainele nopţii şi să ne mângâie durerile pe care le trăim împreună… Acum, mi-o alină poate numai pe-a mea, poate ochii ei mari m-au zărit lăcrimând, sau poate priveşte în altă emisferă… Aş vrea să o strig, să îngenunchez în faţa ei, să o rog să mă ajute, dar îmi pare atât de depărtată!

“Sunt atât de rece şi totuşi aşa de caldă, atât de suferindă şi totuşi aşa nepăsătoare, atât de stearpă şi totuşi atât de plină de dragoste” spuse inima, şi eu o ascult, înecându-mi în palmă ultimele suspine.

Octombrie 1989

 

16 Dec 2011 Iubirea victimă, iubirea călău
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 19 Comments

Toată lumea se pricepe la fotbal, la politică şi la dragoste, toţi ar putea să jure cu mâna pe suflet că ei deţin adevărul şi pot vedea limpede când e offside, când e henţ, când e minciună, când e trădare. Unii cred că pot controla iubirea, se amăgesc că au un buton On-Off pe care pot să apese şi să-şi strunească duioşiile sau să alunge doruri sfâşietoare. Alţii, dimpotrivă, văd în dragoste un prilej de a-l acapara pe cel iubit, de a-i respira aerul, de a-l lipi de sine şi-a-i devora esenţa până la depersonalizare.

E sănătoasă relaţia în care tu şi obiectul iubirii tale deveniţi, sub pretext romantic, una şi aceeaşi persoană, dar nu pentru că se unesc două jumătăţi, ci pentru că o entitate o absoarbe pe alta şi îi neagă existenţa în afara formulei 2 în 1? Cine iubeşte mai mult în acest caz sau cine iubeşte mai autentic? Cel care se lasă posedat sau acela care pune gheara pe om şi-i contorizează fiecare răsuflare? Hai că deja am obosit de la atâtea întrebări retorice…

Iubirile frumoase, cumpătate, care nu te storc de energie ci, dimpotrivă, te fac să creşti şi-ţi înseninează existenţa sunt nedrept de puţine. E plin însă în jur de relaţii ce au ca liant cele mai viciate feluri de-a iubi. Iubirea, tradusă prin nevoia de celălalt, ştie a îmbrăca forme ciudate, apăsătoare, bolnave. Iubirea – obişnuinţă, iubirea – obsesie, iubirea – capitulare, iubirea – luptă şi chiar iubirea-ură, căci, nu-i aşa, toţi ştim cât de înrudite sunt cele două trăiri. Singura atitudine care poate ţine piept iubirii e indiferenţa, în prezenţa acesteia orice sentiment păleşte şi relaţia se destramă fără agonii, încordări şi zvârcoliri inutile.

În relaţia de dragoste adevărată, raportul de egalitate ar trebui să facă legea şi rareori o face. Vedem oameni care se ţin de mână, zâmbesc lumii cu aparentă seninătate, mimează armonia, dar în spatele imaginii desăvârşite a tabloului de concubinaj sau de nuntă putem distinge clar cine-i victima şi cine-i călăul, cine-i păianjenul şi cine musca.

Cine cântă, cocoşul sau găina? Sincronul e complicat, se pare, e utopic şi ilar. Cineva trebuie să fie şeful într-o relaţie, să stea cu talpa pe grumazul celuilalt. Şi de obicei acea persoană e cea care pozează în victimă, iar principalele ei preocupări sunt sunt să gelozească, să suspecteze, să ameninţe, să se dea de ceasul morţii că nu este iubită total. Iar ca să aduci dovezi de iubire acestei persoane, mai ales dacă te-a pălit ghinionul şi chiar simţi ceva pentru ea, trebuie să-i zâmbeşti fericit de sub papuc. Şi să renunţi la tot ce-ar putea să-i dea noaptea transpiraţii reci: la prieteni, la job, la hobby-uri, la familie, la pagina de Facebook.

Nu cred în pacea acestor iubiri. Nu cred în durabilitatea lor, nu cred în filosofia renunţării la tot ce însemni, pentru a te topi, definitiv, în celălalt. Pentru a te lăsa înghiţit de universul lui.

Conceptul e plin de poezie, dar în viaţa de zi cu zi, îşi pierde din vigoare atât timp cât abandonul de sine vine dintr-o singură parte. Pentru că rareori cel care-ţi pune sechestru pe fiecare respiraţie respiră numai pentru tine. De obicei hoţul strigă “Hoţii!”. Şi cine înşală fără prea multe mustrări de conştiinţă se teme cel mai abitir să nu fie înşelat. Tocmai pentru că se ia drept reper şi îşi închipuie că-i tare uşor să înşeli… (Am vrut să scriu aici că cei mai curvari bărbaţi sunt şi cei mai geloşi, dar m-am răzgândit, nu mai scriu. :))

Deci, care situaţie e mai confortabilă, care-i răul cel mai puţin rău? Ce nefericire să alegi, cea în care îţi pui tot sufletul pe tavă şi toată viaţa la dispoziţia cuiva sau varianta, poate la fel de incomodă, a gardianului mereu nemulţumit de iubirea pe care o păzeşte? Că de fericire nu poate fi vorba în niciunul dintre cazuri…

10 Mar 2011 Raţiune sau simţire?

Toate îndemnurile romantice de life coaching sfidează pragmatismul şi te ispitesc să pleci urechea către atotştiutoarea intuiţie, te îmbie să iei deciziile de viaţă cu inima, nu cu mintea cea nesuferită şi cârcotaşă, căci vezi Doamne motoraşul roşietic şi aparent neobosit ştie el ce-i mai bine pentru tine, deţine secretul împlinirilor de moment, dar şi al fericirilor pe termen lung.

Înţelepciunea cumpătării bazate pe valori palpabile ori pe statistica sorţilor realiste de izbândă e aruncată la coş de clişeul prin care ni s-a băgat în cap că o alba-neagra sentimentală e de preferat argumentelor rigide, concrete. Să fii calculat, cu picioarele pe pământ şi cu capul bine înfipt între umeri este astăzi un defect. Azi, dacă nu pluteşti pe norişori, dacă nu levitezi de sentimentalism (uneori foarte ieftin), dacă nu te crezi mai poet decât Nichita şi nu contracarezi elocinţa unei opinii cu vreun catren dulceag, scris de tine, sau mai bine de alţii, eşti luat drept un om obtuz, un gibon care nu e-n stare să descifreze adevăratele înţelesuri ale vieţii. Azi inima e la putere şi cu bătăile ei frumos ritmate trebuie să te împăunezi în stânga şi-n dreapta, dă bine să te-arăţi lumii gingaş, sensibil, fragil, emoţionat. Chiar dacă nu eşti.

Aplecată din născare spre introspecţie, cu o vocaţie a tristeţii cu şi fără motiv, am îmbrăţişat bucuroasă trendul, şi nu doar în aparenţă, de amorul artei, ci din convingere, până la sânge. M-am lăsat mai mereu ghidată de repere sufleteşti, am crezut orbeşte în iubire şi-n legendara ei putere de-a dărâma munţi.

Dar inima mea nu ţine cu mine, vorba cântecului… Şi de câte ori am ales cu inima, am ales prost, păgubos, în detrimentul confortului meu sufletesc. Nici în chestiunile mai prozaice flerul nu prea mă ajută: dacă-mi cumpăr pantofi roşii, acasă îmi dau seama că i-aş fi vrut verzi, între două petreceri de sâmbătă seara nimeresc la cea mai plictisitoare, între autobuz şi tramvai îl aştept mereu pe cel care nu vine, plec la ştrand când începe ploaia şi stau închisă-n casă când soarele domneşte, nestingherit, sus pe cer.

Se spune că atunci când te confrunţi cu o dilemă – adică mai tot timpul – e bine să scoţi o foaie de hârtie şi-un creion, şi să încropeşti un tabel cu două coloane. În prima coloană înşiri argumentele pro unei decizii, iar în coloana a doua, pe cele contra. Şi unde aduni mai multe rânduri înnegrite, acolo sălăşluieşte adevărul tău, într-acolo trebuie să te îndrepţi, acea decizie va fi cea fericită.

Am mâzgălit, de-a lungul timpul, urmând această simplă – şi logică – regulă, tone de hârtii, le-am umplut de tabele şi tabelaşe conştiincios completate şi am sfârşit, aproape de fiecare dată, alegând coloana cea mai golaşă, în care trona câte-un gând ce nu-mi dădea pace, a cărui dulce apăsare nu mă putea face să să-l ignor. Iar inima mea îl alegea pe acela, o durea-n atrii şi ventricule de toate argumentele logice înşirate în coloana raţiunii. Iar apoi ajungea s-o doară de-adevăratelea, fiecare celulă, că uite aşa am ajuns să fac EKG-uri la 30 de ani, să plâng după idioţi, să urmez orbeşte lupi frumos îmbrăcaţi în blană de oaie, să-mi falimentez sufletul şi contul construind castele de nisip, să fiu alungată de oameni pe care i-am iubit necondiţionat, să aleg dintre două joburi pe cel mai fără de viitor. Simţiri neprietenoase cu mine m-au îndemnat s-o rup la fugă în situaţii când înţelept ar fi fost să mai rămân şi tot ele m-au făcut să rămân pe loc, tâmpă, îndrăgostită, iertătoare, răbdătoare, când toate mecanismele raţiunii beculeau insistent a pericol şi-mi zbierau să mă car dracului de-acolo.

Însă pe cât de inaptă e intuiţia mea în a mă ghida spre drumul mai lin, pe atât e de abilă în a-mi dezvălui, ca la şah, cel puţin două trei mişcări viitoare din vieţile celorlalţi. Am prevăzut de-a lungul timpului, la milimetru şi la secundă, începuturi şi sfârşituri de iubiri, căsătorii şi divorţuri, angajări şi concedieri, măriri şi căderi ale celor din jurul meu. Când nicio adiere nu prevestea furtună în viaţa cuiva, eu am fost în stare să văd norii negri de la orizont. Iar când vreun prieten mi-a mărturisit că e la pământ, că nu mai vede rezolvarea vreunui aspect viciat din viaţa sa, eu i-am întrezărit viitorul cu soare şi i-am spus să nu mai plângă, că totul va fi bine. Şi a fost.

Oare toţi deţinem arta de a ne servi cu folos de intuiţie, de inexplicabilele prime impulsuri sufleteşti, sau şi ăsta e un talent, rezervat celor aleşi? La cantitatea imensă de (auto)amăgire pe care o văd în jurul meu, înclin să cred în ultima variantă. Şi, totuşi, aruncarea în valuri fără frică de eşec sau de înec ne umanizează, ne înalţă spiritual, credinţa nesupusă evidenţelor matematice şi ştiinţifice e doar baza cam tuturor pornirilor religioase…

Dar totuşi până unde să mergi cu dorul şi cu flerul, şi de la ce punct încolo să spui gata, stop, trebuie să gândesc cu toţi neuronii, să analizez la rece situaţia, să deschid larg ochii împăienjeniţi de poezie şi să iau decizia corectă pentru viaţa mea? Cred că de la punctul în care conştientizezi , amar, că împăratul e gol, că adevărul tău nu e şi adevărul celorlalţi, că fericirea ta e sigur în cu totul altă parte.