Tocmai am plâns cu sughiţuri la Grey’s Anatomy – episodul cu prăbuşirea, cunoscătorii ştiu ce şi cum. L-am plâns şi pe Wilson, în House MD şi, în general, plâng de nu mai ştiu de mine la filme, şi la cele bune, şi la cele proaste, dacă e ceva de plâns. Sau râd de mă ţin de burtă, după caz, deşi ştiu foarte bine că intru într-un joc, că nimic din ceea ce văd nu-i adevărat, că sunt victima benevolă a unor iluzii ce dau chiar dependenţă.
Şi am o vagă bănuială că nu-s chiar singura de pe lume în tabăra asta a plângăcioşilor sau hliziţilor din motive imaginare. Încasările de la Hollywood, Bollywood şi Romania Film stau mărturie vagilor mele bănuieli.
Şi totuşi, ne simţim înşelaţi de Gog. Sau de Iosefini, sau de David Copperfield, deşi toată ziua bună ziua nu facem altceva decât să ne lăsăm înşelaţi de Robert De Niro, Patrick Dempsey sau Meryl Streep. Ştim sigur că, de câte ori îi plângem, lor nu le stă inima de-adevăratelea, nu sunt mutilaţi, nu sunt înşelaţi, nu suferă câineşte din cine ştie ce pricină ticluită de scenarişti şi regizori pricepuţi. Ci se ridică din colbul în care şi-au dat, sub lacrimile noastre disperate, duhul, şi se duc, vii şi nevătămaţi, către vilele lor din LA şi spre conturile lor de sute de milioane de dolari. Am ridicat iluzia la rang de artă, când vorbim de cinematografie şi-o terfelim când e vorba de “magia” care ne este livrată de secole sub cupolă de circ sau, mai nou, pe ecran de televizor.
E ok să boceşti ca prostu’ că moare Brad Pitt într-un film şi după aia ia bătaie în următorul, dar dacă vreun purtător de joben îndrăzneşte să scoată un iepuraş din imensa-i pălărie, îţi simţi insultată inteligenţa ta de om raţional, absolvent de postuniversitară. Într-un joc intri, pe altul nu eşti în stare sau nu vrei să-l pricepi, deşi are reguli asemănătoare şi se ocupă cu acelaşi tip de comerţ: vinde iluzii.
Eu iubesc filmele şi ador să fiu “înşelată” de poveştile lor, dar gust cu aceeaşi inocenţă şi spectacolele de magie. David Copperfield, în vremurile lui de glorie, se prezenta în faţa populaţiei şi afirma cu arogantă nonşalanţă: “Eu voi face să dispară Statuia Libertăţii!”. Şi într-un fel, numai el şi echipa lui ştiu cum, făcea asta, sub privirile uluite ale auditoriului care oricum nu credea nicio secundă că acea statuie chiar a dispărut. Dar savura iluzia, gusta spectacolul, raţiunea nu avea ce cauta în povestea aia, era adormită voit.
V-aţi uita la un spectacol de iluzionism în care magicianul apare pe scenă, cu o figură spăşită şi începe să se justifice: “Bună ziua, eu acum voi face iepuraşul să apară din joben. Adică o să vi se pară vouă că apare de acolo, e de fapt un truc. Unul pe care o să-l explic dup-aia pe You Tube, ca să fie toată lumea mulţumită”? Aţi mai urmări un film cu Brad Pitt (nush ce mi s-a pus azi pata pe omul ăsta!) dacă, după genericul de început, ar apărea adorabila mutră a starului care ar explica pe înţelesul tuturor, să nu se simtă nimeni indus în eroare: “Dragii mei, e doar un film. O să vi se pară că mor, dar nu-i adevărat, după aia mă ridic şi plec acasă, mă aşteaptă Angie cu masa pusă”? Ar fi absurd, nu?
Ei intră în joc, noi intrăm în acelaşi joc, pentru că aşa funcţionează lucrurile în domeniile astea de activitate. Căci poate fi ceva mai tentant şi mai îmbătător pentru suflet decât evadarea, fie şi pentru un minut, dintr-o realitate ale cărei reguli stricte te copleşesc? Decât întoarcerea la copilărie, la inocenţa încă nepervertită de aflarea legilor fizicii, chimiei, biologiei?
Deci da, din punctul meu de vedere, Gog e la fel de şarlatan ca şi Brad Pitt. Menţionez numele de Gog pentru că-i la modă subiectul acum şi pe-al domnului Jolie că n-am găsit altă rimă, dar puteţi pune în locul lor orice nume de iluzionist ori actor, celebri sau debutanţi, pricepuţi ori stângaci.
Sigur, dacă ne-am săturat de visare şi de privit spectacolul (şi pe cel de circ, şi pe cel actoricesc) cu ochi naivi, de copil – aşa cum e firesc, de fapt, să fie privit – ne putem încorda neuronii să despicăm firul în şaişpe şi să punem în discuţie valoarea şi oportunitatea unui act artistic, notorietatea personajelor, fineţea execuţiilor, gusturile, până la urmă, chiar dacă se spune că acestea nu se discută.
Dar mi se pare o pierdere de vreme să diseci principiul de funcţionare al unei discipline, să ţi se pară nedrepte nişte mecanisme de acţiune fără de care acea disciplină n-ar exista. Pe mine, deşi am udat deja două batiste din cauza lui Lexie, nimic pe lumea asta nu mă încântă mai tare decât să mă las păcălită de scriitori, actori, „mentalişti”, magicieni…
Recent Comments