Tag-Archive for ◊ film ◊

18 May 2012 Hocus – pocus, iote că n-a murit Brad Pitt!
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 12 Comments

Tocmai am plâns cu sughiţuri la Grey’s Anatomy – episodul cu prăbuşirea, cunoscătorii ştiu ce şi cum. L-am plâns şi pe Wilson, în House MD şi, în general, plâng de nu mai ştiu de mine la filme, şi la cele bune, şi la cele proaste, dacă e ceva de plâns. Sau râd de mă ţin de burtă, după caz, deşi ştiu foarte bine că intru într-un joc, că nimic din ceea ce văd nu-i adevărat, că sunt victima benevolă a unor iluzii ce dau chiar dependenţă.

Şi am o vagă bănuială că nu-s chiar singura de pe lume în tabăra asta a plângăcioşilor sau hliziţilor din motive imaginare. Încasările de la Hollywood, Bollywood şi Romania Film stau mărturie vagilor mele bănuieli.

Şi totuşi, ne simţim înşelaţi de Gog. Sau de Iosefini, sau de David Copperfield, deşi toată ziua bună ziua nu facem altceva decât să ne lăsăm înşelaţi de Robert De Niro, Patrick Dempsey sau Meryl Streep. Ştim sigur că, de câte ori îi plângem, lor nu le stă inima de-adevăratelea, nu sunt mutilaţi, nu sunt înşelaţi, nu suferă câineşte din cine ştie ce pricină ticluită de scenarişti şi regizori pricepuţi. Ci se ridică din colbul în care şi-au dat, sub lacrimile noastre disperate, duhul, şi se duc, vii şi nevătămaţi, către vilele lor din LA şi spre conturile lor de sute de milioane de dolari. Am ridicat iluzia la rang de artă, când vorbim de cinematografie şi-o terfelim când e vorba de “magia” care ne este livrată de secole sub cupolă de circ sau, mai nou, pe ecran de televizor.

E ok să boceşti ca prostu’ că moare Brad Pitt într-un film şi după aia ia bătaie în următorul, dar dacă vreun purtător de joben îndrăzneşte să scoată un iepuraş din imensa-i pălărie, îţi simţi insultată inteligenţa ta de om raţional, absolvent de postuniversitară. Într-un joc intri, pe altul nu eşti în stare sau nu vrei să-l pricepi, deşi are reguli asemănătoare şi se ocupă cu acelaşi tip de comerţ: vinde iluzii.

Eu iubesc filmele şi ador să fiu “înşelată” de poveştile lor, dar gust cu aceeaşi inocenţă şi spectacolele de magie. David Copperfield, în vremurile lui de glorie, se prezenta în faţa populaţiei şi afirma cu arogantă nonşalanţă: “Eu voi face să dispară Statuia Libertăţii!”. Şi într-un fel, numai el şi echipa lui ştiu cum, făcea asta, sub privirile uluite ale auditoriului care oricum nu credea nicio secundă că acea statuie chiar a dispărut. Dar savura iluzia, gusta spectacolul, raţiunea nu avea ce cauta în povestea aia, era adormită voit.

V-aţi uita la un spectacol de iluzionism în care magicianul apare pe scenă, cu o figură spăşită şi începe să se justifice: “Bună ziua, eu acum voi face iepuraşul să apară din joben. Adică o să vi se pară vouă că apare de acolo, e de fapt un truc. Unul pe care o să-l explic dup-aia pe You Tube, ca să fie toată lumea mulţumită”? Aţi mai urmări un film cu Brad Pitt (nush ce mi s-a pus azi pata pe omul ăsta!) dacă, după genericul de început, ar apărea adorabila mutră a starului care ar explica pe înţelesul tuturor, să nu se simtă nimeni indus în eroare: “Dragii mei, e doar un film. O să vi se pară că mor, dar nu-i adevărat, după aia mă ridic şi plec acasă, mă aşteaptă Angie cu masa pusă”? Ar fi absurd, nu?

Ei intră în joc, noi intrăm în acelaşi joc, pentru că aşa funcţionează lucrurile în domeniile astea de activitate. Căci poate fi ceva mai tentant şi mai îmbătător pentru suflet decât evadarea, fie şi pentru un minut, dintr-o realitate ale cărei reguli stricte te copleşesc? Decât întoarcerea la copilărie, la inocenţa încă nepervertită de aflarea legilor fizicii, chimiei, biologiei?

Deci da, din punctul meu de vedere, Gog e la fel de şarlatan ca şi Brad Pitt. Menţionez numele de Gog pentru că-i la modă subiectul acum şi pe-al domnului Jolie că n-am găsit altă rimă, dar puteţi pune în locul lor orice nume de iluzionist ori actor, celebri sau debutanţi, pricepuţi ori stângaci.

Sigur, dacă ne-am săturat de visare şi de privit spectacolul (şi pe cel de circ, şi pe cel actoricesc) cu ochi naivi, de copil  – aşa cum e firesc, de fapt, să fie privit  – ne putem încorda neuronii să despicăm firul în şaişpe şi să punem în discuţie valoarea şi oportunitatea unui act artistic, notorietatea personajelor, fineţea execuţiilor, gusturile, până la urmă, chiar dacă se spune că acestea nu se discută.

Dar mi se pare o pierdere de vreme să diseci principiul de funcţionare al unei discipline, să ţi se pară nedrepte nişte mecanisme de acţiune fără de care acea disciplină n-ar exista. Pe mine, deşi am udat deja două batiste din cauza lui Lexie, nimic pe lumea asta nu mă încântă mai tare decât să mă las păcălită de scriitori, actori, „mentalişti”, magicieni…

23 Mar 2011 Good bye, Elizabeth!

Nu-i plăcea deloc să i se spună Liz, dar toată planeta o alinta aşa, cu încăpăţânare, probabil din dorinţa de a se simţi mai aproape de ea, de a-i îmblânzi aerul mândru, princiar, de a se poziţiona familiar în raport cu un mare star, cu o aşa divă splendidă şi capricioasă.

N-am să stau să-i înşir aici biografia sau filmografia (le găsiţi pe Wikipedia), ori să bat monedă pe împrejurările morţii ei petrecute azi dimineaţă, într-un spital din Los Angeles. O sa scriu doar ce-mi vine în minte când mă gândesc la ea acum, după ani la rând în care recunosc că nu i-am mai dedicat nici-o frântură de gând.

Avea 79 de ani şi a murit după ce şi-a trăit viaţa storcând-o ca pe o lămâie, bucurându-se de faimă, de roluri, de căsnicii, de operele de caritate în slujba carora se pusese, cu frenezie, de-a lungul celei de-a treia tinereţi. Da, tinereţe, pentru că Elizabeth Taylor n-a fost niciodată bătrână, n-a ştiut şi nici n-a vrut să înveţe, nu şi-a dat voie să lâncezească, în ciuda trecerii nemiloase a anilor, a declinului profesional, al bolilor grave cărora le-a ţinut piept, până azi, cu o miraculoasă tenacitate. A scăpat din ghearele morţii, ca prin urechile acului, de multe ori (ziarele spun ca a suferit, de-a lungul vremii, peste 100 de operaţii), şi mereu am aplaudat-o pentru revenirile triumfale, în urma cărora ne mai uimea cu câte o declaraţie curajoasă, cu câte-un diamant enorm sau cu vreo căsnicie pripită şi ciudată.

Mărturisesc că am plăcut-o întotdeauna mai mult decât pe Marilyn Monroe, am găsit-o chiar mult mai atrăgătoare (dacă e să luăm la puricat detaliile ce ţin strict de fizic), mai puţin dispusă în a-şi ascunde isteţimea, mai înzestrată actoriceşte, mai stăpână pe sine, mai ancorată în cotidian – elemente ale personalităţii care i-au asigurat un trai mai lung, ştirbindu-i însă din eternul sex-appeal pe care o aură de înger neînţeles şi o moarte în floarea vârstei şi-n miezul gloriei ţi-l pot da.

Elizabeth Taylor mi-a dat mereu impresia că priveşte viaţa ferm, limpede, direct în ochi, cu ochii ei absolut superbi, de un albastru violet, şi cere răspicat ce-şi doreşte: roluri, bărbaţi, copii, bijuterii, ajutor pentru cei în nevoie, fie că-s orfani, homosexuali sau bolnavi de SIDA. E singura actriţă pe care aş fi văzut-o în rolul dragei mele Scarlett O’Hara, dacă n-ar fi făcut la rându-i roluri memorabile, aplaudate şi oscarizate, şi dacă Vivien Leigh n-ar fi fost chiar grozavă în pielea personajului meu preferat.

Nu ştiu dacă Elizabeth Taylor a fost o femeie care a iubit mult, pentru că i-au fost străine iubirile senine şi durabile, dar în mod sigur a iubit pătimaş şi impulsiv, nu s-a ferit de căsnicii cu repetiţie, de mezalianţe, de intensităţi ale amorului fără trai pe termen lung, dar cu o atât de evidentă priză la public. Şi din toate câte i s-au întâmplat, inclusiv mariaje şi divorţuri pe bandă rulantă, părea că iese întărită (dar nu cuminţită), pregătită pentru alte şi alte excentricităţi, pentru experienţe de viaţă care să n-o aşeze în rând cu restul lumii.

Nu ştiu dacă a fost cu adevărat un om bun – ca exponent al publicului, nici nu prea-mi pasă, cei care au cunoscut-o îndeaproape să-şi bată capul cu asta. Dar cu siguranţă a fost un talent peste măsură, un om tenace, o femeie puternică. O femeie pe care cred că o poţi avea drept muză atunci când destinul tău lâncezeşte, când crezi că vârsta, sau bolile, sau uitarea celor din jur pot fi piedici în a trăi aşa cum vrei, în a iubi pe cine-ţi place, în a-ţi cheltui banii cum îţi convine, în a susţine cauze controversate. Fiecare dintre noi ar trebui să experimenteze, măcar o dată în viaţă, luxul de a nu da socoteală nimănui pentru alegerile sale.

E trist când un destin de aşa calibru ajunge la final, iar vestea mi-a umbrit ziua, căci am iubit-o pe Elizabeth Taylor (în copilărie eram fana ei declarată şi cumpăram numai păpuşi care să-i semene). Şi, prin felul ei de a fi, de-a lupta, de-a-şi înfrunta cumplitele probleme de sănătate, îmi părea nemuritoare. Însă, dincolo de inerenta tristeţe, mă consolează gândul că nicio clipă din viaţa ei n-a rămas netrăită, că a ars până la capăt, că a făcut tot ce se putea face cu darurile pe care i l-a dat Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu pe care îl rog acum, umil, s-o primească la El şi s-o odihnească. Good bye, Elizabeth!