Tag-Archive for ◊ Alina Grozea ◊

27 Jul 2012 Reclamă nemascată, din suflet

N-au trecut nici doi ani de la o perioadă sumbră în care juram că n-am să mai scriu niciodată, pentru nicio publicaţie în afara celei la care am trudit şase ani şi care s-a dezis de mine în modul cel mai mârşav şi mincinos. Şi spun că publicaţia s-a dezis ca să nu intru în amănunte cărora încă le resimt colţii veninoşi, chiar şi aşa, prin crusta rănilor aproape de tot cicatrizate.

Am ajuns să scriu la Femeia (şi la Femeia de azi, şi la Sănătatea de azi, şi la Mămica de azi, şi, mai nou, şi la Mami!) printr-o întâmplare care mi-a dovedit încă o dată că  lucruri frumoase, neaşteptate, ţi se pot întâmpla atunci când nu mai speri nimic, când eşti convins că ai pus punct, că ai închis un capitol, că ai trântit cu ranchiună şi durere, una de cealaltă, copertele unei cărţi. Sau, în cazul meu, ale unei reviste…

Am ajuns redactor şi mai apoi Editor Coordonator la Femeia la puţin timp după ce mă bătuse gândul să mă întorc la inginerie, să demarez în trombă din mijlocul unei lumi care pentru mine avea margini strâmte: presa însemna numai şi numai o revistă, scrisul – un singur stil, oamenii – de-un fel anume, cu care nu mi se mai părea onorabil să am de-a face.

M-am înşelat, şi-mi pare bine că mi s-a dat şansa să mă înşel. Mi-am călcat în picioare propriile bariere şi trufiile absurde, şi în faţă mi s-a deschis un drum nou, care, fără a fi ca-n palmă de lin – ar fi şi utopic să fie – mi-a răsturnat prejudecăţi şi mi-a dovedit că mai am încă multe cuvinte de spus şi fraze de scris în presa românească pentru femei.

Aş minţi să spun că m-am ataşat din prima de publicaţia pentru care muncesc acum. Pentru că sunt o persoană fidelă, un om care se dezice greu de tot ce-a iubit nebuneşte, o nostalgică incurabilă. Dar, încet, încet, lucrurile s-au sudat, inerţiile s-au dat duse, stângăciile începutului s-au topit, o dulce rutină s-a aşezat, aşa cum era şi firesc, în matca ei.

Aşa că azi, cu tot entuziasmul şi cu toată dragostea, am curaj să vă îndemn să citiţi revista Femeia (şi pe celelalte pe care vi le-am înşirat mai sus :)). Veţi descoperi o abordare prietenoasă şi veselă a subiectelor, diversitate de opinii şi informaţii, culoare, optimism, plus un layout luminos şi pozitiv – cel mai frumos de pe piaţă, în opinia mea.

Iar în numărul de septembrie, cel care poate fi găsit la tarabe săptămâna viitoare, veţi avea parte de mine din plin, căci semnez (sau nu, în funcţie de formatul rubricii respective) nu mai puţin de 18 pagini! Printre ele, un material la care mi-a fost tare drag să lucrez, despre Ioana Nitobe Garrison Lee, o fată frumoasă şi deşteaptă care a fost câţiva ani măritată cu un prinţ japonez. E o poveste de viaţă senzaţională, pe care eu, una, am ascultat-o neputându-mi ţine în frâu uimirea şi emoţia.

Mai am un articol despre motivele pentru care soarele, totuşi, ne e prieten (că prea i s-a făcut, deşi nu pe nedrept, o proastă reclamă în ultimii ani), şi, pentru că ştiţi ce nebună sunt, am scris şi o recenzie de carte negativă – vedeţi în revistă despre ce volum este vorba şi de ce m-a dezamăgit într-un asemenea hal.

Nu e făcut de mine, dar e extraordinar, şi-l puteţi savura tot în Femeia – un interviu şi serios, şi haios cu Horaţiu Mălăele! Apoi, apropo de savurat, colegele mele care scriu şi la Bucătăria de azi vă vor ispiti cu reţete care-ţi lasă gura apă şi se prepară (aici le cred pe cuvânt) uşor de tot! Poate într-o zi cu soare mă voi apuca şi eu de gătit, cine ştie… :)

Cam atât, că vorba multa-i sărăcia omului şi toată lumea e acum preocupată de Da-uri, de Nu-uri şi de alte probleme care ne-au întors viaţa cu fundu’n sus. Sper să ne regăsim repede tihna cea atât de preţioasă, şi, dacă şi o revistă cu foi pastelate şi lucioase ne ajută să facem asta, cu atât mai bine. Pe cât de curând! :)

27 Nov 2011 Nu mai vreau să scriu
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 29 Comments

Mă gândeam zilele astea ce-aş mai putea scrie pe blog şi mi-am dat seama că nu mai am chef să scriu nimic. Pentru că, şi dacă mi-ar veni cheful, aş răscoli iar toate relele lumii şi toate revoltele din interiorul meu. Aş striga în gura mare lucruri pe care cred că nu mai merită să mi le spun nici mie însămi, pe care le-aş ignora autistic, dacă aş putea, printr-un exerciţiu al detaşării cu care încerc, fără mare succes, să mă deprind.

Nu mai vreau să scriu despre oameni care nu-mi plac, care mă fac să sufăr sau despre străini care pur şi simplu tropăie pe nervii mei. Nu mai vreau să constat c-am devenit foarte sigură pe dispreţul pe care-l nutresc faţă de unii (nu s-a dovedit niciodată c-ar fi neîntemeiat), dar c-am ajuns să admir cu rezerve şi să mă entuziasmez cu sfială de o apariţie, de o frază meşteşugită, de un cântec reuşit sau de o ispravă a cuiva, de teamă să nu descopăr mai apoi noroaiele din spatele splendorii. Pot să afirm cu toată tăria când cineva mi-e nesuferit, pentru că arareori îmi vine să-mi retrag cuvintele, dar am fost adusă-n situaţia de-a mă-ndoi profund de aerul blajin, vorba caldă, gândul suav, de aparenta lipsă de cusururi a unora ce-mi populează blogul, feisbucul, viaţa. Pentru că, de câte ori simt c-aş oferi tot creditul meu unui om pe care abia-am avut norocul – cred eu – să-l cunosc, gândurile mele curate fac un pas înapoi, întrezăresc falimentul sufletesc care ar putea să mă pască dacă pun iarăşi botul la dulcegării şi inima pe tava vreunui personaj care sună a gol, dar e tare la capitolul autopromovare.

Nu mai vreau să scriu, pentru că m-am săturat de falsitate, de ipocrizie, de vorbe-n vânt – incusiv de ale mele. Nu mai vreau să scriu, pentru c-aş scrie de rău şi, nu ştiu de ce, lumea mă vrea veselă şi pozitivă, se pare că-i o modă a vizionării vieţii prin ochelari roz, te calci în picioare de-atâţia optimişti. Mai ales acum, în prag de sărbători, când e o isterie a primenirii sufleteşti şi trupeşti, când mulţi se-nghesuie să se laude că ţin tot postul şi să-şi spele toate păcatele în public. Şi au impresia că, dacă-şi umplu maţul numai cu ştevie şi-şi înşiră, negru pe alb, defectele, chiar înseamnă că se leapădă de putregai. Dar eu nu pot să mă fac că nu observ falsele asumări, numerele de iluzionism prin care te faci că arunci cu cenuşă în propria ţeastă, pentru a câştiga sau recâştiga simpatia publică. Şi, după ce dai Sign Out, rămâi de fapt la fel de negru în cerul gurii ca înainte de convingătoarea pledoarie virtuală – pentru că năravul din fire nu-şi găseşte leac nici de Crăciun, nici de revelion şi nici la Paştele Cailor.

Nu mai vreau să scriu, o vreme, pentru că de sărbători debutează campionatul de spus şi scris fraze drăgălaşe, iar dacă mă-ncordez, mi-e să nu-l câştig. :)
Îi invit pe alţii să o facă, inclusiv aici, pe Boncafe, printr-un concurs despre care puteţi citi mai multe amănunte pe blogul Oaspete.

Mi-am propus, în ultima vreme, să bat câmpii mai puţin şi să trăiesc mai mult. Să ignor porcăriile care mă deranjează sau măcar să nu-mi mai zgândăr nervii scriind despre ele. Să mă bucur de aspectele frumoase ale vieţii, de fericirile de moment, de bucuriile ce ţin cât o bătaie de aripi şi care, credeţi-mă, cu cât sunt mai autentice, cu atât nu-şi au rostul etalate pe pagini de blog.

Dar poate că săptămâna viitoare voi fi în cu totul alte toane şi nu voi mai da doi bani pe tot ce-am înşirat mai sus. Poate iar mă va călca cineva pe coadă, mă voi dezice de omerta autoimpusă şi voi trânti pe blog un text supărat. Ori poate fericirile vor năvăli grămadă peste mine şi, simţind că nu fac faţă tăvălugului de noroace, le voi aşeza în cele mai duioase cuvinte.

Om trăi şi om vedea.

***

PS: Vă rog totuşi să-mi aplaudaţi absurda performanţă de a susţine în scris că nu am chef să scriu.

 

04 Sep 2011 De ce nu-mi vând cartea în librării

În primul rând, ca s-o spun pe-aia dreaptă, n-o fac pentru că nu sunt persoană publică şi nu-mi permit să-mi asigur o promovare eficientă şi-un tiraj mai de Doamne-ajută. Dar să zicem că m-aş fi strofocat şi, pentru că ştiu unde să mă duc, cu cine să vorbesc  şi ce să zic, aş fi convins câţiva distribuitori de carte să colaboreze cu mine.

Am lucrat însă într-o editură şi ştiu bine că o afacere cu librăriile poate înseamna faliment curat dacă nu dispui de un capital baban şi de suficiente titluri care să-ţi asigure un rulaj constant al banilor – adică ce dai pe tipografie pentru un titlu recent să-ţi scoţi rapid din vânzările pentru titlurile mai vechi. Asta ca metodă de supravieţuire, nu de profit. Cât despre autorii independenţi… personal, cunosc unul singur. Are cartea pe piaţă de vreo doi ani şi n-a văzut niciun ban până acum, deşi rapoartele de vânzări nu-s deloc pe zero…

Marii distribuitori de carte cer 50% comision din preţul de vânzare (şi ultima dată când i-am întrebat, voiau să-l mărească). Iar plata nu se face la achiziţia tirajului, că ar mai fi cum ar mai fi, ci pe măsura vânzărilor. Dacă ai noroc, lunar îţi vor intra în cont câţiva bănuţi din vânzările pentru un titlu, urmând ca abia peste câteva luni, un an sau chiar doi să poţi trage linie şi concluzii despre cât succes de piaţă a avut volumul respectiv. Până atunci, singurul lucru pe care-l faci este să transporţi cărţile – pe banii tăi, că nu vine nimeni să ţi le ia de la poartă – din depozitul tău, în depozitele lor.

În urma acestei proceduri doar teoretic reciproc avantajoase, după un timp ar trebui să recuperezi din banii investiţi, să-ţi acoperi măcar cheltuielile. Căci dacă nu eşti editura care a pus pe rafturi Harry Potter sau Stăpânul Inelelor, despre profit nici nu poate fi vorba.

Marea dramă e că timpul trece, cărţile se vând, dar bani – ioc! De ce? Pentru că unii distribuitori de carte nu-şi plătesc datoriile! După ce că iau comisioane uriaşe, iar în contracte nu acceptă termene de plată mai mici de 90 de zile, nici după astea trei luni nu vezi bani de la ei fără zeci de mailuri în care ba-i rogi frumos, ba-i ameninţi, ba-i înjuri – mă rog, încerci toate variantele de comunicare posibile!

Anul trecut, am primit de la patronatul celei mai cunoscute companii de distribuţie de carte din ţară o scrisoare la care aş fi râs cu lacrimi, dacă nu mi-ar fi venit, de fapt, să plâng. Pentru că eu aveam nevoie de bani în firma la care lucram, să plătesc facturile către furnizorii de utilităţi, nu-mi ardea de prostii. (Ăştia cu utilităţile sunt băieţi deştepţi, la ei nu merge cu scrisorele lacrimogene: dacă nu-ţi plăteşti facturile la timp, pa internet, pa lumină, pa clădire în care stai cu chirie! Pe scurt, PA!).

Pentru că asta era, o scrisoare lacrimogenă, în care directorul general al firmei respective se plângea cât de greu o duce business-ul lui, ce datorii mari au ei, ce cheltuieli uriaşe au suferit şi cum ar fi bine ca noi, editurile, să-i înţelegem şi să acceptăm să ne plătească cărţile nu după 90, ci după cel puţin 120 de zile de la facturare. Ba, mai mult, să nu ne supărăm şi să continuăm livrarea cărţilor, că numai aşa afacerea (lor) va creşte dodoloaţă şi noi toţi vom fi pe culmi de civilizaţie şi progres, bla, bla.

Băi, frate! –  îmi venea să zbier la el. Oricum, tu nu-mi dai banii nici după 90, nici după 120 de zile, şi nu mi i-ai da deloc dacă nu te-aş freca eu la melodie cu mailurile şi cu telefoanele! Vrei să ţi le dau gratis?? “Da!” – ar fi fost cel mai sincer răspuns pe care l-aş fi primit la întrebarea asta, dacă n-aş fi vorbit de fapt singură, ca nebunii, scoasă din minţi de atâta tupeu.

Nu vreau să generalizez, există şi distribuitori cu care poţi colabora omeneşte, există şi firme serioase, care înţeleg ce-i ăla un parteneriat şi nu consideră că munca lor e mai preţioasă decât a ta. Dar ca să poţi scoate tiraje de ordinul miilor de exemplare, să-ţi ajungă cartea în fiecare colţ de ţară, să poţi organiza lansări spectaculoase, să te cunoască şi să te citească toată lumea, ai nevoie de susţinerea distribuitorilor mari.

“De ce nu-i daţi în judecată?” mă mai întreba câte cineva, străbătut de un adânc fior democratic. Păi atunci trebuie să alegi: te plimbi prin tribunale sau vinzi cărţi? Că dacă eşti în litigii cu distribuitorul, nici nu-l mai poţi folosi. Bineînţeles, când a ajuns cuţitul la os, unii au fost daţi în judecată. Dar poţi să-i dai pe toţi? Nu, pentru că depinzi de ei, dacă vrei să livrezi literatură populaţiei, chiar dacă tu-ţi recuperezi banii pe ea la paştele cailor.

Pe cuvânt de onoare, nici dacă m-ar fi chemat Cărtărescu Alina n-aş fi decis, în astfel de condiţii, să-mi bag cartea în librării. Aşa, organizând o librărie la mine pe blog, măcar ştiu că o fac pentru cei care mă cunosc şi vor neapărat să aibă cartea mea, pentru orgoliul meu personal, pentru satisfacţia că las ceva în urmă şi nu ca să susţin afacerile păguboase ale distribuitorilor de carte cu ambiţii uriaşe şi management execrabil.

Asta este realitatea, deşi pe-afară e vopsit foarte colorat gardul. Iar cititorii habar n-au cu ce se confruntă autorii sau editurile în încercarea lor de a-şi face cât mai cunoscută opera. Nu ştiu prin străinătăţuri cum or sta lucrurile, dar am eu o vagă bănuială că ce se întâmplă pe la noi e tot o cangrenă cu specific românesc.

****

Reamintesc doritorilor că pot comanda cartea mea urmând paşii de aici.

Şi mulţumesc pentru comenzile de până acum, pentru mailurile şi mesajele primite pe Facebook! Sunt copleşită, recunoscătoare şi foarte, foarte fericită! :)

25 Aug 2011 Cartea mea

Titlul ales pentru această culegere de texte, pentru aceste bucăţi de suflet şi de viaţă pe care m-am încăpăţânat întâi să le aşez în cuvinte şi mai apoi să le înghesui între două coperte de carte, este acelaşi cu al unui articol postat pe blogul meu şi care a făcut ceva vâlvă la vremea lui.

M-am oprit asupra acestui titlu şi din pricina amintită mai sus, dar şi pentru că tot ce-am înşirat în paginile acestei cărţi mă defineşte, ca personalitate, şi-mi relevă un profil social şi sufletesc marcat de propriile-mi capacităţi de relaţionare sau, după caz, de neputinţe în a închega legături solide, fie ele de dragoste, de prietenie sau de business.

Recitind ce-am adunat în scris de-a lungul anilor, de la poeziile din adolescenţă (multe dintre cele pe care le veţi găsi aici sunt compuse pe când aveam 15-16 ani) şi până la portretul trăirilor, impresiilor şi convingerilor mele etalate recent pe pagini de blog sau de jurnal, pot spune că s-au conturat oarece concluzii. Pe unele am învăţat să le accept, ca pe un dat al firii, cu altele ştiu că nu mă voi putea împăca niciodată, dar eu continuu să lupt nebuneşte, într-o luptă inegală, cu toţi demonii mei.

De ce nu-mi găsesc pe cineva? De ce-am găsit, când s-a-ntâmplat să găsesc? Pentru că tot ce simt, tot ce gândesc şi tot ce fac mă îndrumă pe calea unui destin asupra căruia n-am decât puteri firave. Doza mea crasă de imaturitate se trage din faptul că, de cele mai multe ori, habar n-am ce vreau, dar ceea ce ştiu sigur că nu-mi doresc cu niciun chip mă trage din hău şi mă ţine departe de rătăciri ireparabile.

Asta sunt, cu tot ce caut şi am reuşit să găsesc până acum. Cu zbaterile ce încă-mi înlănţuie paşii, cu gândurile care-mi mai pun, uneori, piedică, dar şi cu minunile ce-au ştiut să mă ridice din colb, găsindu-mă ele pe mine, fără ca eu să le fi căutat vreodată.

***

Le mulţumesc colegelor mele Mariana Dorobanţu şi Daniela Nae pentru corectură, Monei Sandu, pentru layout, design copertă şi răbdare, şi tipografiei Adi Center din Iaşi pentru promptitudine şi profesionalism.

20 Mar 2011 Gustul dulce al răzbunării

De câte ori m-a rănit de moarte câte cineva (sau chiar şi atunci când doar am fost călcată rău pe coadă), mi-am închipuit răzbunări alambicate, scenarii prin care oamenii care nu mai au loc de mine pe pământ să ajungă să-mi cunoască suferinţa sau să experimenteze, la rându-le, măcar nivelul de enervare la care m-au făcut să ajung.

Ador filmele şi cărţile cu răzbunări, savurez finalurile în care se face dreptate, eventual cu sabia în mână, în care omul rău e pus la pământ, iar cel bun se ridică deasupra intrigilor şi capcanelor privindu-l în ochi, cu un zâmbet de satisfacţie, pe cel care i-a distrus familia, sufletul sau averea.

Cine nu a rezonat, spuneţi-mi cinstit, cu povestea Contelui de Monte Cristo? Cine nu a simţit, prin fiecare por, durerea lui Edmond Dantès de a fi trădat, exilat, încarcerat din cauza celor apropiaţi lui şi nu a aplaudat frenetic atunci când, în a doua jumătate a fascinantei istorii, fiecare ticălos a plătit cu viaţa pentru fapta sa mârşavă? În cazuri extreme, gândul răzbunării e singurul care-ţi mai da energie, care te mai poate ţine în viaţă…

În filmul Law Abiding Citizen, unul dintre filmele mele preferate, mi-a plăcut la nebunie cum personajul principal orchestrează, extrem de inteligent, din celula sa de închisoare, planul de nimicire a tuturor celor din pricina cărora ajunsese să fie condamnat pe nedrept, pentru o crimă pe care n-o înfăptuise.

Iar la un nivel mai frivol, să nu-mi spuneţi, fetelor, că nu v-a uns la inimă videoclipul Shakirei, cel în care face praf maşina iubitului infidel!

Nu cred în dreptatea divină, nu am răbdare, cel puţin teoretic, s-o invoc şi s-o aştept. I-aş bate eu măr, cu mâinile mele, pe bărbaţii care-şi bat nevestele. Îmi doresc ca toţi afemeiaţii notorii şi fustangii de profesie să ajungă să se-ndrăgostească lulea de câte-o scorpie care să-i ţină pe vecie sub papuc. Îmi doresc ca toate femeile rele, prefăcute, manipulatoare să fie părăsite, când le e lumea mai dragă, de bărbaţii buni şi iubitori care le-au căzut în plasă. Vreau ca bogătaşii cu averi clădite pe spinarea altora să dea faliment, guvernanţii ăştia aroganţi să ajungă să trăiască dintr-o pensie de 500 de roni, excrocii notorii să putrezească în închisori, criminalii să plătească pentru crimele lor, iar violatorii de copii să fie omorâţi în chinuri. Cei care se fac vinovaţi de nedreptăţi crunte vreau să sufere aici, pe lumea asta, nu pe cealaltă, de unde nimeni nu s-a întors să ne povestească cum e.

Când, într-un film sau o poveste, zmeul cel fioros se prăbuşeşte la pământ, cu capetele retezate, eu jubilez. Asta sunt, ştiu că nu-i creştineşte, ştiu ca fibra mea interioară e departe de sfinţenie (sau de ipocrizie, după caz), ştiu că n-am în rădăcini instinctul întoarcerii şi celuilalt obraz. O mai fac, uneori, la mize mici, obligată de context, din frica de-a mă desprinde de suferinţă, din disperarea de a nu-mi pierde amicii, statutul, jobul, confortul social. Şi-am mai întors şi celălalt obraz din dragoste mare, din prietenie în care am crezut nebuneşte, din convingerea că un om merită iubit în ciuda marilor sale defecte, dacă se-ntâmplă să aibă două-trei calităţi. Dar, pe termen lung, compromisurile sufleteşti mă apasă, nu-s împăcată cu decizia mea.

Dumnezeu m-a ferit de mari tragedii, nu ştiu cum aş reacţiona dacă cineva, vreodată, ar pune cu-adevărat în pericol viaţa mea sau a celor dragi mie. Şi n-am avut niciodată curaj, deşi mi-am imaginat cum ar fi, să trec de la fantezie la acţiune, să mă dedau la răzbunări de anvergură, să uneltesc, să plătesc cu aceeaşi monedă celor ce poate meritau să-mi simtă piciorul pe grumazul lor.

Nu ştiu dacă din laşitate sau poate şi din orgoliul de a mă crede deasupra nemernicilor, din dorinţa de a nu-mi tulbura o linişte sufletească şi aşa precară, din conştientizarea faptului că răul făcut de mine n-ar fi cu nimic mai prejos relelor făcute de ei. De cele mai multe ori, instinctul de conservare m-a îndemnat mai degrabă să mă revolt, să plec, să dispreţuiesc şi până la urmă să uit, izbăvitor.

Pentru că am aflat că cea mai cruntă formă de răzbunare e să arăţi duşmanilor tăi că eşti liniştit şi fericit. De fapta asta reprobabilă, cu puţin antrenament, cred că pot fi în stare.

12 Mar 2011 Nimic despre iubire

Nu ştiu dacă mi-am găsit perioada cea mai potrivită din an – acest însorit început de primăvară – pentru a vorbi aşa duşmănos despre ea, adică despre iubire. Paradoxal, deşi tânjesc după calmul inimii şi împlinirea sufletului meu într-un etern şi miraculos amor, am ajuns la un fel de saturaţie când vine vorba de idealizarea conceptului sau, dimpotrivă, de bagatelizarea lui. Vorba lui Mircea Badea, “nu mai pot cu iubirea”. Unde mă întorc, iubire şi iar iubire. Toţi o cântă, o slăvesc, iar mulţi o confundă cu acuplările ieftine, o caută acolo nu e şi, cel mai trist, nici nu sunt şanse sa fie.

Câte cruci să mai poarte acest sentiment straniu, extrem de fragil? Câte aşteptări debile să mai împlinească, câte eternităţi să mai umple, câte utopii să mai alimenteze? Cât să mai rabde, nobila şi firava iubire, sa atârnăm de ea globuri pestriţe, de Craciun, să o împopoţonăm, de Valentine’s Day, cu adorabile inimioare chicioase, câte mărtişoare de tinichea să-i mai atârnăm în piept, cât busuioc uscat să-i mai vârâm sub pernă, câţi trandafiri ofiliţi să-i mai lăsam pe preş, la uşă, şi totusi treburi mai importante sa ne smulgă, mai mereu, din cea mai frumoasă şi tandră aşteptare…? Cât să-i mai promitem, orbeşte, şi să nu ne ţinem de cuvânt? Câte rime împleticite, câte sonerii haioase-hidoase, de telefon mobil, să-i mai dedicăm?

Într-o zi, în autobuz, doi puştani -un el şi o ea- proaspăt posesori de buletin, se ţoncăneau lângă mine în timp ce conversau banal, agramat. Schimbul de salivă, plescăit, dintre ei, mi-a creat un sentiment nedefinit, de silă amestecată cu ciudă. De parcă aş fi văzut un câine răpciugos jucându-se prin băltoace cu o mingiuţă de aur pe care eu, dacă aş fi avut-o, aş fi preţuit-o altfel, aş fi ştiut să n-o murdăresc. Aş fi meritat-o.

Dar am ajuns să am alergii virulente – am mai scris asta – şi la superbele, seraficele filme de dragoste. Romantismul leşios a ajuns să-mi lase gust amar, cleios, de înjurătură. Găsesc expunerea marilor defecte ale naturii umane – aplecarea spre violenţă, minciuna, infidelitatea, erotismul grotesc şi confuz – infinit mai credibilă decât spuma zaharisită a unui “I love you” urmat de un “forever” facil de plantat într-un film, dar indecent de limitat în timp, în lumea reală, câteodată cu durata de viaţă a declaraţiei în sine, vulgar de inconsistent. Cad pradă şi eu, cu o slăbiciune demnă de idealuri mai măreţe, ispitei că aş putea iubi o viaţă pe cineva (nu ştiu pe cine, întotdeauna obiectul dragostelor longevive până la extrem e proiectat undeva în viitor, cumva mai presus de umanul ordinar, un specimen al realităţii imediate nici n-ar fi demn de o atât de fără cusur şi fără de sfârşit povară sentimentală) şi că, şi mai hilar, cineva-ul ăsta m-ar putea iubi, întreaga şi automat zbuciumata lui existenţă, numai pe mine. Conceptul e, pe cât de atractiv şi legitim (să accepţi că te mulţumeşti cu mai puţin e de un absurd axiomatic), pe atât de periculos.

Mă sfâşie şi mă îngrozeşte faptul că orice tip de abordare a subiectului “iubire” – din perspectiva erotică, bineînţeles – îmi alimentează suferinţele cu o abilitate aproape artizanală, şi absolut niciun fel de trăire, de la detaşarea ipocrită, până la implicarea nebunească, la limita absurdului, nu e în stare să-mi garanteze măcar un strop labil de fericire. Iar neabordarea lui mă dezumanizează, îmi neagă fiinţa, îmi strică rostul de timidă aspirantă la un strop de divinitate. Sunt omul extremelor, nu mă pot bălăci în ape călduţe – deşi uneori tare aş vrea! – mă zbat a neputinţă între patima tembelă şi un soi de indiferenţă malignă, răutăcioasă. Ce-i în mijloc mi-e străin şi-mi face silă, iar cantonarea în extreme e întotdeauna o inutilă şi stupidă pierdere de energie.

Şi, cum spuneam… am obosit să vorbesc despre iubire. Am obosit s-o privesc, s-o judec, s-o alung, s-o invidiez, să plâng în faţa vitrinei ei cu minuni, să-i scormonesc prin tomberoane. Vreau s-o trăiesc şi atât. Altfel, m-am săturat să-mi pierd timpul cu ea.

10 Mar 2011 Raţiune sau simţire?

Toate îndemnurile romantice de life coaching sfidează pragmatismul şi te ispitesc să pleci urechea către atotştiutoarea intuiţie, te îmbie să iei deciziile de viaţă cu inima, nu cu mintea cea nesuferită şi cârcotaşă, căci vezi Doamne motoraşul roşietic şi aparent neobosit ştie el ce-i mai bine pentru tine, deţine secretul împlinirilor de moment, dar şi al fericirilor pe termen lung.

Înţelepciunea cumpătării bazate pe valori palpabile ori pe statistica sorţilor realiste de izbândă e aruncată la coş de clişeul prin care ni s-a băgat în cap că o alba-neagra sentimentală e de preferat argumentelor rigide, concrete. Să fii calculat, cu picioarele pe pământ şi cu capul bine înfipt între umeri este astăzi un defect. Azi, dacă nu pluteşti pe norişori, dacă nu levitezi de sentimentalism (uneori foarte ieftin), dacă nu te crezi mai poet decât Nichita şi nu contracarezi elocinţa unei opinii cu vreun catren dulceag, scris de tine, sau mai bine de alţii, eşti luat drept un om obtuz, un gibon care nu e-n stare să descifreze adevăratele înţelesuri ale vieţii. Azi inima e la putere şi cu bătăile ei frumos ritmate trebuie să te împăunezi în stânga şi-n dreapta, dă bine să te-arăţi lumii gingaş, sensibil, fragil, emoţionat. Chiar dacă nu eşti.

Aplecată din născare spre introspecţie, cu o vocaţie a tristeţii cu şi fără motiv, am îmbrăţişat bucuroasă trendul, şi nu doar în aparenţă, de amorul artei, ci din convingere, până la sânge. M-am lăsat mai mereu ghidată de repere sufleteşti, am crezut orbeşte în iubire şi-n legendara ei putere de-a dărâma munţi.

Dar inima mea nu ţine cu mine, vorba cântecului… Şi de câte ori am ales cu inima, am ales prost, păgubos, în detrimentul confortului meu sufletesc. Nici în chestiunile mai prozaice flerul nu prea mă ajută: dacă-mi cumpăr pantofi roşii, acasă îmi dau seama că i-aş fi vrut verzi, între două petreceri de sâmbătă seara nimeresc la cea mai plictisitoare, între autobuz şi tramvai îl aştept mereu pe cel care nu vine, plec la ştrand când începe ploaia şi stau închisă-n casă când soarele domneşte, nestingherit, sus pe cer.

Se spune că atunci când te confrunţi cu o dilemă – adică mai tot timpul – e bine să scoţi o foaie de hârtie şi-un creion, şi să încropeşti un tabel cu două coloane. În prima coloană înşiri argumentele pro unei decizii, iar în coloana a doua, pe cele contra. Şi unde aduni mai multe rânduri înnegrite, acolo sălăşluieşte adevărul tău, într-acolo trebuie să te îndrepţi, acea decizie va fi cea fericită.

Am mâzgălit, de-a lungul timpul, urmând această simplă – şi logică – regulă, tone de hârtii, le-am umplut de tabele şi tabelaşe conştiincios completate şi am sfârşit, aproape de fiecare dată, alegând coloana cea mai golaşă, în care trona câte-un gând ce nu-mi dădea pace, a cărui dulce apăsare nu mă putea face să să-l ignor. Iar inima mea îl alegea pe acela, o durea-n atrii şi ventricule de toate argumentele logice înşirate în coloana raţiunii. Iar apoi ajungea s-o doară de-adevăratelea, fiecare celulă, că uite aşa am ajuns să fac EKG-uri la 30 de ani, să plâng după idioţi, să urmez orbeşte lupi frumos îmbrăcaţi în blană de oaie, să-mi falimentez sufletul şi contul construind castele de nisip, să fiu alungată de oameni pe care i-am iubit necondiţionat, să aleg dintre două joburi pe cel mai fără de viitor. Simţiri neprietenoase cu mine m-au îndemnat s-o rup la fugă în situaţii când înţelept ar fi fost să mai rămân şi tot ele m-au făcut să rămân pe loc, tâmpă, îndrăgostită, iertătoare, răbdătoare, când toate mecanismele raţiunii beculeau insistent a pericol şi-mi zbierau să mă car dracului de-acolo.

Însă pe cât de inaptă e intuiţia mea în a mă ghida spre drumul mai lin, pe atât e de abilă în a-mi dezvălui, ca la şah, cel puţin două trei mişcări viitoare din vieţile celorlalţi. Am prevăzut de-a lungul timpului, la milimetru şi la secundă, începuturi şi sfârşituri de iubiri, căsătorii şi divorţuri, angajări şi concedieri, măriri şi căderi ale celor din jurul meu. Când nicio adiere nu prevestea furtună în viaţa cuiva, eu am fost în stare să văd norii negri de la orizont. Iar când vreun prieten mi-a mărturisit că e la pământ, că nu mai vede rezolvarea vreunui aspect viciat din viaţa sa, eu i-am întrezărit viitorul cu soare şi i-am spus să nu mai plângă, că totul va fi bine. Şi a fost.

Oare toţi deţinem arta de a ne servi cu folos de intuiţie, de inexplicabilele prime impulsuri sufleteşti, sau şi ăsta e un talent, rezervat celor aleşi? La cantitatea imensă de (auto)amăgire pe care o văd în jurul meu, înclin să cred în ultima variantă. Şi, totuşi, aruncarea în valuri fără frică de eşec sau de înec ne umanizează, ne înalţă spiritual, credinţa nesupusă evidenţelor matematice şi ştiinţifice e doar baza cam tuturor pornirilor religioase…

Dar totuşi până unde să mergi cu dorul şi cu flerul, şi de la ce punct încolo să spui gata, stop, trebuie să gândesc cu toţi neuronii, să analizez la rece situaţia, să deschid larg ochii împăienjeniţi de poezie şi să iau decizia corectă pentru viaţa mea? Cred că de la punctul în care conştientizezi , amar, că împăratul e gol, că adevărul tău nu e şi adevărul celorlalţi, că fericirea ta e sigur în cu totul altă parte.