Tag-Archive for ◊ carte ◊

02 Feb 2020 Cu ce te îmbraci de cutremur?
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 2 Comments

 

În martie 1977 aveam 4 ani. Deşi s-a întâmplat ceva îngrozitor atunci – celebrul cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, care ne-a răpit oameni dragi, clădiri şi mari artişti – eu am păstrat vii în memorie momentele duioase ce-au precedat sinistrul eveniment: eram la tata în braţe, iar el se plimba cu mine prin casă şi mă legăna, ca să adorm. Şi, când a ajuns în dreptul uşii de la intrare, a început zgâlţâiala. Deşi îmi amintesc că m-am speriat puţin, n-am realizat pe dată gravitatea întâmplării, asta şi pentru că ai mei au reacţionat curajos, nu s-au panicat, n-au urlat, n-au fugit pe scări cum au făcut-o, îngroziţi de spaimă, mulţi dintre cei care şi-au pierdut atunci viaţa sub dărâmăturile clădirilor vechi din centru.

De atunci, am învăţat că prima regulă în momentele când pământul adormit se întoarce de pe o parte pe alta e să stai pe loc. Scările interioare sunt prima structură care se prăbuşeşte în caz de cutremur, să iei liftul e o nebunie, poate fi moarte curată, iar dacă te arunci pe geam, cum iar au făcut mulţi, orbiţi de spaimă, nu ajută la absolut nimic, mai ales dacă de frică ai uitat la ce etaj stai.

Mi-e groază de cutremure, de când l-am trăit pe primul, însă reacţiile înţelepte, de-atunci, ale părinţilor mei m-au educat în a-mi stăpâni frica şi-n a încerca să iau decizia salvatoare în caz că blocul meu cu patru etaje începe să tremure din toate încheieturile. Am grijă să ţin mereu telefonul mobil în apropierea mea, încărcat, şi, deşi îmi bate inimaca la iepure dacă se mişcă patul cu mine în toiul nopţii, mă dau jos din el, agăţ telefonul şi mă ghemuiesc în pragul unei uşi decupate într-un perete de rezistenţă. Acum, în caz de Doamne fereşte, nu sunt garanţii că voi scăpa ascunzându-mă acolo, dar cine a văzut măcar în poze clădiri prăbuşite la cutremure a observat că deseori structura de rezistenţă rămâne în mare parte intactă, din praf şi moloz se ridică un schelet de beton armat, cu goluri de uşi.

Dar să continuu povestea…

După marea zgâlţâială din 77, am mai trăit câteva seisme suficient de măricele ca să ia lumea pe nepregătite şi să-i transforme pe unii din oameni echilibraţi, cu scaun la cap, în personaje stăpânite de panici cu efecte ilare.

La cutremurul din august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) aveam musafiri. Înnopta la noi în apartament un cuplu de cehi cu care ne împrieteniserăm cu un an în urmă, la mare, şi cu care eu şi tata ne exersam rudimentarele cunoştinţe de limba rusă. Mama n-avea nevoie de comunicare verbală cu ei, le făcea câte o ciorbă bună, dreasă cu borş. Şi, de încântare, toate barierele lingvistice cădeau. Devenise astfel amică de suflet şi bucătărie cu cehoaica, deşi se înţelegeau doar prin semne.

Dar să revin la acea noapte de pomină, în toiul căreia în epicentrul Vrancea s-a pornit foiala de falii terestre. Eu şi cu ai mei am sărit din patca arşi, nu atât de frica seismului,cât de grija musafirilor care nu mai trăiseră, în partea lor de Europă, astfel de evenimente. Îngrijoraţi, ne zgâiam toţi trei la uşa dormitorului în care îi cazasem că poate s-au trezit şi poate s-au speriat. Se treziseră, aşa că ne-am pomenit că uşa se deschide încetişor, iar în pragul ei, buimaci de somn şi goi puşcă, apar cehii. S-au dus la baie agale, pe rând, sub privirile noastre siderate. Mama le făcea semne să stea liniştiţi, că a fost cutremur, dar ei nu se sinchiseau. A doua zi i-am întrebat dacă s-au speriat aşa de rău, de au ieşit dezbrăcaţi din cameră, în văzul nostru, dar ne-au explicat că nu se speriaseră absolut deloc, aşa dorm ei, iar momentul cu pricina n-a făcut altceva decât să le aducă aminte să facă pipi, dacă tot se treziseră. Şi ce dacă i-am văzut, goliciunea e de ruşine?

De-atunci am botezat acel eveniment «cutremurul fără chiloţi», asta şi din cauza cehilor mei nonconformişti, dar şi din pricina bârfelor auzite în bloc, a doua zi: se pare că un vecin de la parter, altfel un domn distins şi elegant, ieşise imediat după cutremur în faţa blocului, în stare de şoc şi cum îl făcuse mama lui de gol, doar cu un fular alb înfăşurat acolo unde trebuie, adică în jurul gâtului. În panica momentului, vecinii au reacţionat cum se cuvine, l-au dus pe om înapoi în casă, i-au dat un calmant şi l-au băgat în pijama şi în pat, însă ani la rând după întâmplare ne-am tot prăpădit de râs povestind-o. Şi azi ne dăm coate când îl zărim pe bietul vecin…

***

Această poveste a fost publicată în volumul “De ce nu-mi găsesc pe cineva”, apărut în format e-book la editura Cartea de suflet. Puteţi avea cartea dacă daţi click aici. 😉

09 Dec 2012 Cartea lui Nuami, carte de suflet

Draga, prietena mea Nuami Dinescu a scris o carte. Iar eu    m-am ocupat de editarea ei. Este primul meu mare proiect ca editor. Scriu aşa, telegrafic, pentru că sunt paralizată de emoţie  – credeam că la al doilea “copil” o să fie mai uşor, da’ uite că nu e! Aşa că o să vă copy-paste aici prefaţa acestei cărţi, scrisă de mine. În ea am spus cam tot, aşa că nu mă mai duce capul să spun nimic acum.  Doar că din 20 decembrie veţi găsi cartea şi în librării (print şi online) – nu în multe, doar în cele serioase. Dar o puteţi comanda, chiar de pe acum, şi printr-un mesaj la editurăcarteadesuflet@gmail.com
O veţi primi prin poştă, imediat ce iese din tipar.
Vreau să-i mulţumesc lui Nuami Dinescu pentru încredinţarea acestui manuscris; pe parcursul editării, prin natura „job-ului”, l-am citit de vreo trei ori. Şi tot l-aş mai citi.
Şi vă mulţumesc şi vouă, de pe acum. Pentru că ştiu c-o veţi citi şi-mi veţi da dreptate că este o carte extraordinară, o carte cu adevărat “de suflet”.

 

Pe Nuami Dinescu am văzut-o pentru prima oară în carne şi oase la un eveniment monden şi m-a frapat contrastul dintre femeia elegantă, uşor timidă, care vorbea măsurat şi potolit, neieşind deloc în evidenţă în vacarmul acelei petreceri cu ştaif, şi personajul comic pe care-l ştiam de la televizor. Pentru că da, talentul ei extraordinar mă făcuse să cad în acelaşi păcat în care mai căzuseră şi alţii, să nu-mi pot închipui că, de fapt, Nuami e o actriţă profesionistă, şi să n-o pot vedea în alt rol, în alte ipostaze decât cea a gospodinei haioase, cu şorţul în brâu, de la celebra emisiune a lui Teo Trandafir.

Apoi destinul, nu ştiu cum, dar cred că printr-o minune, ne-a unit destinele şi ne-am împrietenit trainic şi, sunt absolut sigură, definitiv. Într-un moment înnorat al vieţii mele, Nuami a fost acolo, m-a ferit de nişte ploi şi mi-a pansat nişte răni, iar eu am avut astfel ocazia să-i aflu poveştile de viaţă – poveşti cât pentru zece vieţi – pe care am rugat-o să le adune într-o carte, că-i păcat să nu le afle şi alţii, să se bucure de ele sau să înveţe din amarul lor.

Actriţa Nuami Dinescu scrie aşa cum gândeşte şi gândeşte aşa cum scrie: cu infinită candoare, cu o sinceritate bulversantă, cu exuberanţă, cu rostogol de cuvinte care prind viaţă şi te atrag în iureşul unor mărturisiri curajoase, autentice. Îţi vine mereu să scoţi citate din Nuami, să le subliniezi cu markerul, să le pui antet de blog, să le agăţi cu mândrie în peretele de pe Facebook – eu astfel de porniri am şi probabil mulţi or să-mi calce pe urme.

Atenţie, însă, această carte e strict interzisă minorilor într-ale umorului amar şi profunzimilor fără limite. Pentru că Nuami Dinescu instigă la violenţă şi dă vieţii palme grele peste ochi atunci când viaţa nu-i cuminte şi nu-şi vede de drumurile şi rosturile ei. Iar pe nesuferita aia cu coasa o ia de guler şi dă cu ea de pământ, nelăsând pe nimeni drag pradă tristeţii, disperării, renunţării…

Una peste alta, orice ar zice cu atâta patos personajul începând chiar de pe copertă, eu mi-am permis să trag concluziile mele: Nuami Dinescu e Tanţa, pentru că e sinceră, dezinvoltă, veselă nevoie mare şi însorită ca o dimineaţă de mai. Nuami Dinescu nu e Tanţa, pentru că e tristă şi înţeleaptă, profundă şi răbdătoare, e o doamnă, în toată splendoarea de culori a cuvântului. O doamnă bună şi frumoasă care se va deschide către voi, cu sfiala fermă a unei flori, prin intermediul acestei minunate, emoţionante întâlniri de cuvinte.

04 Sep 2011 De ce nu-mi vând cartea în librării

În primul rând, ca s-o spun pe-aia dreaptă, n-o fac pentru că nu sunt persoană publică şi nu-mi permit să-mi asigur o promovare eficientă şi-un tiraj mai de Doamne-ajută. Dar să zicem că m-aş fi strofocat şi, pentru că ştiu unde să mă duc, cu cine să vorbesc  şi ce să zic, aş fi convins câţiva distribuitori de carte să colaboreze cu mine.

Am lucrat însă într-o editură şi ştiu bine că o afacere cu librăriile poate înseamna faliment curat dacă nu dispui de un capital baban şi de suficiente titluri care să-ţi asigure un rulaj constant al banilor – adică ce dai pe tipografie pentru un titlu recent să-ţi scoţi rapid din vânzările pentru titlurile mai vechi. Asta ca metodă de supravieţuire, nu de profit. Cât despre autorii independenţi… personal, cunosc unul singur. Are cartea pe piaţă de vreo doi ani şi n-a văzut niciun ban până acum, deşi rapoartele de vânzări nu-s deloc pe zero…

Marii distribuitori de carte cer 50% comision din preţul de vânzare (şi ultima dată când i-am întrebat, voiau să-l mărească). Iar plata nu se face la achiziţia tirajului, că ar mai fi cum ar mai fi, ci pe măsura vânzărilor. Dacă ai noroc, lunar îţi vor intra în cont câţiva bănuţi din vânzările pentru un titlu, urmând ca abia peste câteva luni, un an sau chiar doi să poţi trage linie şi concluzii despre cât succes de piaţă a avut volumul respectiv. Până atunci, singurul lucru pe care-l faci este să transporţi cărţile – pe banii tăi, că nu vine nimeni să ţi le ia de la poartă – din depozitul tău, în depozitele lor.

În urma acestei proceduri doar teoretic reciproc avantajoase, după un timp ar trebui să recuperezi din banii investiţi, să-ţi acoperi măcar cheltuielile. Căci dacă nu eşti editura care a pus pe rafturi Harry Potter sau Stăpânul Inelelor, despre profit nici nu poate fi vorba.

Marea dramă e că timpul trece, cărţile se vând, dar bani – ioc! De ce? Pentru că unii distribuitori de carte nu-şi plătesc datoriile! După ce că iau comisioane uriaşe, iar în contracte nu acceptă termene de plată mai mici de 90 de zile, nici după astea trei luni nu vezi bani de la ei fără zeci de mailuri în care ba-i rogi frumos, ba-i ameninţi, ba-i înjuri – mă rog, încerci toate variantele de comunicare posibile!

Anul trecut, am primit de la patronatul celei mai cunoscute companii de distribuţie de carte din ţară o scrisoare la care aş fi râs cu lacrimi, dacă nu mi-ar fi venit, de fapt, să plâng. Pentru că eu aveam nevoie de bani în firma la care lucram, să plătesc facturile către furnizorii de utilităţi, nu-mi ardea de prostii. (Ăştia cu utilităţile sunt băieţi deştepţi, la ei nu merge cu scrisorele lacrimogene: dacă nu-ţi plăteşti facturile la timp, pa internet, pa lumină, pa clădire în care stai cu chirie! Pe scurt, PA!).

Pentru că asta era, o scrisoare lacrimogenă, în care directorul general al firmei respective se plângea cât de greu o duce business-ul lui, ce datorii mari au ei, ce cheltuieli uriaşe au suferit şi cum ar fi bine ca noi, editurile, să-i înţelegem şi să acceptăm să ne plătească cărţile nu după 90, ci după cel puţin 120 de zile de la facturare. Ba, mai mult, să nu ne supărăm şi să continuăm livrarea cărţilor, că numai aşa afacerea (lor) va creşte dodoloaţă şi noi toţi vom fi pe culmi de civilizaţie şi progres, bla, bla.

Băi, frate! –  îmi venea să zbier la el. Oricum, tu nu-mi dai banii nici după 90, nici după 120 de zile, şi nu mi i-ai da deloc dacă nu te-aş freca eu la melodie cu mailurile şi cu telefoanele! Vrei să ţi le dau gratis?? “Da!” – ar fi fost cel mai sincer răspuns pe care l-aş fi primit la întrebarea asta, dacă n-aş fi vorbit de fapt singură, ca nebunii, scoasă din minţi de atâta tupeu.

Nu vreau să generalizez, există şi distribuitori cu care poţi colabora omeneşte, există şi firme serioase, care înţeleg ce-i ăla un parteneriat şi nu consideră că munca lor e mai preţioasă decât a ta. Dar ca să poţi scoate tiraje de ordinul miilor de exemplare, să-ţi ajungă cartea în fiecare colţ de ţară, să poţi organiza lansări spectaculoase, să te cunoască şi să te citească toată lumea, ai nevoie de susţinerea distribuitorilor mari.

“De ce nu-i daţi în judecată?” mă mai întreba câte cineva, străbătut de un adânc fior democratic. Păi atunci trebuie să alegi: te plimbi prin tribunale sau vinzi cărţi? Că dacă eşti în litigii cu distribuitorul, nici nu-l mai poţi folosi. Bineînţeles, când a ajuns cuţitul la os, unii au fost daţi în judecată. Dar poţi să-i dai pe toţi? Nu, pentru că depinzi de ei, dacă vrei să livrezi literatură populaţiei, chiar dacă tu-ţi recuperezi banii pe ea la paştele cailor.

Pe cuvânt de onoare, nici dacă m-ar fi chemat Cărtărescu Alina n-aş fi decis, în astfel de condiţii, să-mi bag cartea în librării. Aşa, organizând o librărie la mine pe blog, măcar ştiu că o fac pentru cei care mă cunosc şi vor neapărat să aibă cartea mea, pentru orgoliul meu personal, pentru satisfacţia că las ceva în urmă şi nu ca să susţin afacerile păguboase ale distribuitorilor de carte cu ambiţii uriaşe şi management execrabil.

Asta este realitatea, deşi pe-afară e vopsit foarte colorat gardul. Iar cititorii habar n-au cu ce se confruntă autorii sau editurile în încercarea lor de a-şi face cât mai cunoscută opera. Nu ştiu prin străinătăţuri cum or sta lucrurile, dar am eu o vagă bănuială că ce se întâmplă pe la noi e tot o cangrenă cu specific românesc.

****

Reamintesc doritorilor că pot comanda cartea mea urmând paşii de aici.

Şi mulţumesc pentru comenzile de până acum, pentru mailurile şi mesajele primite pe Facebook! Sunt copleşită, recunoscătoare şi foarte, foarte fericită! 🙂