Aş putea să jur că n-o să vă mai împărtăşesc niciodată întâmplări din tramvaiul 21 (de care, probabil, v-aţi plictisit deja), dar mi-e că n-am să rezist nici de acum încolo să nu contemplu, pentru a transpune apoi în scris, agonia şi extazul pe care mi le oferă spectacolul uman din vehiculul pe şine.

De data asta o să vă povestesc o întâmplare frumoasă, ca să nu credeţi că am mereu numai ochiul critic deschis, gata să detecteze mereu istorii ilare ori groteşti şi niciodată aplecat asupra lucrurilor demne de luat în seamă ori de dat exemplu. Simplul motiv pentru care scriu mai mult de rău este oferta reală, necosmetizată, a peisajului de zi cu zi, doldora de murdărie şi sărac, pentru cine nu are foarte dezvoltat muşchiul autoamăgirii, în miracole.

Dar să vă spun cum a fost…  Stateam – slavă Domnului! – pe scaun, aşteptând să treacă cele şase staţii pe care le mai aveam de parcurs până la coborâre, când pe uşa din spate a tramvaiului s-au urcat o doamnă în vârstă, de mână cu o gâgâlice încotoşmănată în haine pufoase, în ton cu frigul aspru de afară. Nu părea să aibă mai mult de doi ani copilul, s-au aşezat pe scaunul din spatele meu, şi deja mă pregăteam de show – plânsete, zbierete, vociferări de ambele părţi, căci, vorbă din popor, cu greu întâlneşti copil cuminte şi babă frumoasă. Şi nu mă gândeam să am tocmai eu norocul ăsta chior.

Fata (căci prichindeaua s-a dovedit a fi o fetiţă) părea însă c-a mai văzut tramvai la viaţa ei (asta în comparaţie cu cele două maimuţele parcă proaspăt slobozite din lesă, de care v-am povestit în textul anterior). Se sprijinea ferm pe două picioare, ca un om mare, nu plângea şi  nu icnea, iar când bunica a luat-o în braţe, n-a zis nici pâs, doar privea melancolic şi pierdut pe fereastră, căci m-am întors să-i zâmbesc şi nu m-a luat în seamă.

După câteva minute, doamna, bănuind că nepoata se cam plictiseşte admirând peisajul de seară, slab luminat, din cartierul Colentina, a început să-i adreseze acesteia câteva nevinovate întrebări:

–          Ia zi tu lu’ buni ce-ai mai învăţat la engleză… (Eu deja ciulisem urechile auzind de limbi străine, în condiţiile în care mă gândeam la română ca la o provocare serioasă pentru mogâldeaţa abia ieşită din ou).  Cum se zice la văcuţă?

–          Cau! exclamă copilul, cu glas de clopoţel.

–          Dar la băiat? Boi! Dar la maşină? Car! Dar la cer? Scai! Dar la câine? Dog! Dar la pisică? Chet! Dar la floare? Flauăr! Dar la văcuţă? (Bunica uitase, probabil, că întrebarea se repetă). Cau! răspunse prompt copiliţa. Asta ai mai întrebat!

Îmi înlemnise deja un zâmbet larg pe chip, îmi venea să mă întorc şi să pup ţâncul, dar bunica era neobosită şi, lăsând la o parte limba lui Shakespeare, îşi continuă chestionarul pe tărâm românesc:

–          Ce culoare are, mamaie, maşina aia? Albastră! Dar cea din faţa ei? Roşie! Dar asta mare care tocmai a trecut pe lângă noi? Albă, dar e murdară de noroi!

Vă jur că nu mint, copilul n-a greşit nicio culoare, n-a ezitat nicio secundă până să dea răspunsurile şi avea dreptate să afirme despre o dubiţă, la vremea ei albă, că acum era mozolită de la roţi până în creştet de zloata de afară.

–          Îmi zici şi mie câţi ani ai? Că am uitat… îşi continuă interogatoriul fericita posesoare de nepoţică frumoasă şi deşteaptă, iar fetiţa răspunse prompt: doi!

–          Vaaai, ţi-e mai uşor să zici doi, nu-i aşa? Dar să ştii că nu ai decât un an şi opt luni, mamaie…

Ascultând conversaţia de mai sus şi demonstraţia de limbă engleză – idiom pe care mă chinui să-l deprind de vreo douăzeci de ani şi, oricum, mi-au trebuit câţiva să ajung la nivelul de vocabular al copilei -, un fior de complex de inferioritate m-a străbătut. Mai ales că ai mei părinţi îmi aduseseră la cunoştinţă că eu am început să vorbesc cu subiect şi predicat abia după ce am împlinit doi ani jumate, până atunci delectându-mi auditoriul numai cu expresii simple, dar emoţionante, precum: mami, tati, papa, pipi. Bineînţeles că şi mama, în timp ce eu stâlceam două, trei, maxim patru cuvinte, mă privea cu ochi admirativ umezi, cum fac toate mamele, de parcă aş fi citat din Schopenhauer.

Între timp, am aflat (mai ales că prestez scriitoriceşte şi la publicaţii despre copii) că abia dacă după patru ani de viaţă încolo, moştenitorului nu-i turuie gura şi nu-şi revendică inteligibil drepturile, e cazul să te îngrijorezi şi să apelezi la un logoped. Tot mama şi-a completat mărturisirile spunându-mi că pe la trei ani mă vindecasem de muţenie, deja vorbea gura fără mine şi devenisem cam nărăvaşă din punct de vedere al exprimării publice (Exemplu: te dau o palmă, băiatule, dacă nu vlei să volbeşti cu mine!). Probabil m-aş fi situat la capitolul “Aşa nu”, dacă în anii ’70 ar fi existat blogăriţe care să n-aibă altceva mai bun de făcut în afară de a povesti tuturor la ce întâmplări năstruşnice asistă ele prin tramvaie….

Mi-au fost dragi, de când mă ştiu, pisicile, iar bunica avea constant prin curte câte două, trei blănoase simpatice, aciuate prin preajma ei ca din întâmplare – pentru că de fapt, după cum mi s-a spus şi înclin să dau crezare, o pisică îşi alege întotdeauna stăpânul, şi nu el pe ea. Vecinii o ştiau miloasă şi lăsau la poarta ei boţuri miorlăitoare, puricoase, cu burţile umflate şi ochii cârpiţi, pui abia fătaţi, pe care nu se îndurau să-i înece, dar nici nu-i voiau pe la ei prin bătătură. Iar bunica, ajutată de mine, hrănea puiuţii cu o pipetă pe care o înmuia în lapte călduţ, îi îngrijea cu răbdare, aşa cum ar fi făcut-o mama pisică, îi despăduchea şi făcea din ei motani falnici sau mâţe cu cozi înfumurate şi blăniţă mătăsoasă, pe care îmi plăcea la nebunie să le mângâi şi să le provoc la joacă.

Iubesc pisicile şi urăsc clişeele absurde care susţin că felinele-s animale rele, parşive, greu de înţeles şi de stăpânit. Şi mă enervează la culme „binevoitorii” care mă îndeamnă, pe un ton superior şi sfătos, mai degrabă să fac un copil decât să mă omor după mâţe – comparaţie cretină şi fără sens, care-mi dovedeşte că unii habar n-au nici despre copii, nici despre pisici, nici despre nuanţele vieţii, în general.

Parşivi pot fi numai oamenii, şi prefăcuţi, şi răi, şi mincinoşi, iar dintre ei, cei care iubesc animalele (câini, pisici, nu contează) tot mai au o salvare, înseamnă că şi-au mai păstrat măcar un colţ de inimă nepervertit, măcar o fărâmă de candoare în suflet. Iar dacă e să alegi un animal de companie şi ştii că ai nevoie de tandreţe, dar şi de discreţie, de respect, dar şi de provocare, dacă te ştii un om comod, melancolic, contemplativ, iar în viaţa de dincolo de uşa casei tale ai parte numai de iureş, de zgomot şi de stres, atunci ia-ţi o pisică. Priveşte-o cum se joacă sau las-o să-ţi toarcă în braţe, făcută covrig, şi depun mărturie că-ţi va goni pe dată neliniştea şi gândurile negre, mai abitir decât orice calmant.

Pisicile nu te sufocă niciodată cu dragostea lor, asta e adevărat, sunt capricioase, dar îţi oferă porţii preţioase de tandreţe, când vor ele şi, cel mai important, când nici nu te aştepţi şi nici nu le ceri. Sunt adorabil de imprevizibile când e vorba să fie afectuoase – ba se joacă ori îşi fac toaleta cu o detaşare ce te face să crezi că pentru ele nici nu exişti, ba îşi ridică ochii mari şi umezi către tine, mârâie duios şi-ţi sar în braţe cu îndrăzneală, parcă obligându-te să le alinţi, să le iubeşti. Mă uit la Milka, mâţa mea, şi nu mă satur să-i admir gesturile elegante, indiferenţa princiară, mersul fin, nonşalant, felul mereu demn în care-mi arată că vrea – că trebuie!- să-i dau atenţie. Şi tot ea mă emoţionează şi mă amuză când miorlăie şi mă priveşte cu disperare, în timp ce fac duş – vede cum se prăvăleşte apa aia pe mine şi probabil crede că mă înec şi mor, ca un pui nedorit, de pisică. Uneori, cu o grijă maternă, conştiincioasă, îmi spală mâinile sau picioarele, de parcă-aş fi puiul ei, ce trebuie răsfăţat şi îngrijit. Şi, de drag, îi fac damblaua, deşi îmi lasă urme roşii şi usturătoare pe piele, când mă linge cu limba ei aspră ca un glaspapir.

Aş vrea câteodată să-mprumut de la ea, mai ales în momentele în care simt că viaţa mă face preş, acel amestec ciudat de insistenţă şi prestanţă: o pisică nu cerşeşte niciodată nimic, nici mâncare, nici afecţiune. Ea le pretinde, cu o impertinenţă tenace, ca şi cum i s-ar cuveni. O pisică nu ştie să fie umilă, ea e mândră şi, în acelaşi timp, perseverentă, iscusită în a te determina să-i faci pe plac. Te seduce, cu abilitate şi eleganţă, dar îţi oferă, în compensaţie, clipe de infinită duioşie, momente de pace interioară tot mai greu de găsit şi trăit în vacarmul zilelor de azi.

Nu ştiu câte vieţi au pisicile, dar ştiu sigur că viaţa mea, unica mea viaţă, ar fi fost mai tristă şi mai săracă dacă n-aş fi învăţat să le preţuiesc. Iar ca argument final al pledoariei mele pentru felinele domestice, scot la rampă faptul că, în general, artiştii, scriitorii, poeţii – oameni cu suflete fragile şi sensibile – sunt mari iubitori de pisici.

Mai jos, iată câteva celebre (şi adorabile) exemple:

Frumoasa cu ochi albaştri din poza de deschidere este fata mea, Milka. : ) Pentru ceilalţi protagonişti, poziţionaţi mouse-ul în dreptul fotografiei. Click pentru mărire.