Să tot fie vreo doi ani (poate şi mai mult…) de când, pe blogul dragei de Amalia, am descoperit un link către o galerie virtuală, unde frumos aranjate, pe un perete de pixeli negri şi eleganţi, se dezvăluiau în toată splendoarea lor tablourile şi lucrările de grafică ale pictoriţei Doina Mihaela Iacob. Şi pentru că nu era de-ajuns să aibă un imens talent la desen, Mihaela scrie extraordinar , e tonică şi prietenoasă, m-a cucerit de la primul nostru schimb de comentarii postate pe vechiul şi rozul meu blog găzduit de blogspot.
Într-o zi, pe când mă aflam în vizită în expoziţia ei de pe net şi mă delectam online cu armonia de forme, tuşe, sentimente şi culori, un tablou anume mi-a făcut sufletul să tresară şi m-am pomenit că-mi doresc ca acea pictură să atârne de un perete de-al casei mele. Iniţial, mi-am gonit gândul din minte, mi se părea absurd să cred că aşa ceva chiar se poate întâmpla, că un om ca mine, cu buget şi cunoştinţe mediocre, poate avea acces la arta adevărată. Am scris apoi şi-am şters paragrafe întregi pe foaia de e-mail, până când mi s-a părut că găsesc tonul cel mai potrivit, cel mai puţin impertinent, cu care să îndrăznesc s-o întreb pe Mihaela dacă tabloul ce mă vrăjise este de vânzare şi dacă, printr-o minune, ar putea vreodată să-mi aparţină.
Eu sunt novice într-ale artei, nu mă pricep absolut deloc, nu ştiu să judec decât cu inima frumuseţea unui tablou, dar cam ce concluzii se pot trage despre valoarea şi calibrul unui artist român care expune la Chicago? Cu ce tupeu mi-am închipuit că lucrarea vedetă a câtorva expoziţii personale semnate Doina Mihaela Iacob şi găzduite de metropola americană şi-ar putea găsi loc într-un dormitor din Titan, deasupra patului meu?
Şi totuşi Mihaela, cu infinita ei delicateţe, s-a arătat chiar bucuroasă de îndrăzneala mea şi n-a dat Delete pe mailul pe care-l credeam obraznic (şi încă-l mai cred, nu ştiu dacă meritam atâta frumuseţe şi generozitate). Mi-a spus cât costă tabloul – un preţ mai mult decât decent, prea mic pentru un talent atât de mare – şi aşa a început incredibila aventură prin care minunăţia de mai sus şi-a găsit definitiv loc în sufletul şi în casa mea .
Doina Mihaela Iacob e un artist în toată puterea cuvântului şi un om cum nu prea se mai fabrică în ziua de azi. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un spirit atât de curat şi nobil, încurajările ei mi-au dat căldură şi putere atunci când îmi simţeam sufletul îngheţat, şi asta fără să ne fi cunoscut niciodată personal (ne-au adus aproape scrisul meu şi picturile ei), căci ne despart miile de kilometri dintre Chicago, oraşul în care locuieşte ea, şi Bucureştiul unde-mi fac veacul. Da, internetul e o minune, acum mi-e limpede, mai ales că prin intermediul lui am avut norocul să întâlnesc oameni care mi-au adus mai multă lumină în viaţă decât mulţi alături de care am mâncat din acelaşi blid.
De când mi-a promis pictura, deşi s-a-ntâmplat să intru în tot felul de hârtoape financiare, Mihaela nu şi-a luat promisiunea înapoi, mi-a pus tabloul deoparte, mi-a spus că e al meu şi numai al meu, indiferent de momentul în care i-l pot plăti, şi l-a trimis peste ţări şi oceane, ca să facă damblaua nebunei ce se îndrăgostise nebuneşte (cum altfel?) de povestea de iubire zugrăvită în nuanţe calde, aurii, azurii, portocalii…
Acum, cei doi amorezi surprinşi la asfinţit de soare şi de temeri, definitiv îmbrăţişaţi, topiţi unul în celălalt, îmi veghează visele şi, ocazional, nesomnul. Iar eu ştiu n-o să-i pot mulţumi niciodată îndeajuns Mihaelei Iacob pentru gestul ei, dar uite că perseverez, şi cu ocazia asta vă invit şi pe voi să-i vizitaţi galeria cu splendori:
Recent Comments