Tag-Archive for ◊ cuplu ◊

21 May 2011 Femeia ventuză (sau cum n-am de gând să devin)

(Acest text conţine limbaj oarecum vulgar, aşa că rog minorii, puritanii şi domnişoarele de pension să se abţină)

Când merg cu metroul casc gura, că altă treabă n-am, la cuplurile ce mi se perindă sub priviri. Şi nu-mi fac deloc o impresie grozavă, dimpotrivă, chiar mă stânjenesc cele în care dama îşi drăgăleşte de zor masculul din dotare, îl mângâie pe umeri, îl gâdilă pe burtă, se joacă-n părul lui, se unduieşte plină de dorinţă, iar acesta  o priveşte apatic, plictisit, cu mâinile atârnându-i flasc pe lângă corp, nedornice de vreun gest tandru. Cu atât mai grotesc mi se pare că acest spectacol umilitor (pentru ea) se desfăşoară în public.

Am mai spus în câteva rânduri – şi sunt pregătită să-mi iau din nou înjurături – că nu suport mironosiţele, pisicitele, mieroasele, mi se par jalnice femeile care-şi adâncesc decolteul, şi-şi răvăşesc cârlionţii, şi nu te mai poţi înţelege cu ele imediat ce-n incintă pătrunde un purtător de falus. Mi-e milă de amărâtele care fac copii, scandaluri, liposucţii, numai pentru a mai scoate oleacă din ţâţâni calma indiferenţă a omului ce dă semne că le-ar cam mătura din viaţa lui. Sper sa nu ajung niciodată aşa, dar ştii cum se spune, Never say never…

Mă uit în jur şi nu mai văd bărbaţi cu-adevărat îndrăgostiţi, mistuiţi de pasiune pentru vreo cosânzeană, dar în schimb e plin ochi de muieri moarte-coapte după câte un “lasă-mă să te las”. Şi nu mai prididesc săracele cu tertipurile, cu sms-urile trimise “din greşeală”, cu mailurile siropoase, în interes, vezi Doamne, de business, doar doar le-or cădea în plasă indivizi vădit neinteresaţi de existenţa lor. Şi mi se pare degradant să tragi de un bărbat care, dacă te-ar plăcea măcar cât negru sub unghie, ar găsi resurse – crede-mă pe cuvânt! – ca să-şi etaleze interesul.

De câte ori asist la câte-o scenă de-asta penibilă, de telenovelă, îmi amintesc de filmul “He’s  Just Not That Into You”, unde scenariştii ăia bat multă monedă, zgomotos, dar şi cu umor, pe nişte realităţi universal valabile, care înamoratelor fără minte şi fără speranţă nu vor şi pace să le intre în cap. Dacă un bărbat nu te sună – după o zi, după două, după zece – de la acuplarea voastră întâmplătoare, înseamnă că nu vrea să te sune. Punct. Nu-i ocupat, nu i-e jenă, nu i-a murit pisica şi sunt şanse infime să fi murit chiar el. Pur şi simplu nu te vrea în viaţa lui. Bineînţeles, s-ar putea să-l “cucereşti” până la urmă, după ce-l apelezi de pe fix, ca să-l prinzi în capcană şi să-ţi răspundă în sfârşit la telefon, după ce-i bombardezi Imbox-ul cu sute de mailuri kilometrice, după ce-l ridici în slăvi ca pe un zeu, gâdilându-i irezistibil orgoliul sau după ce-i oferi încă o partidă suculentă (sau două, sau zece) de sex. Tipul va ceda, cel mai probabil, avalanşei de avansuri, va obosi să opună rezistenţă şi va admite, într-un fericit final, că eşti o fată de ispravă. Apoi se va ghemui în culcuşul cald al dragostei tale, îţi va vârî poate şi-o şaibă aurită pe inelar şi, da, va sfârşi iubindu-te – aşa cum iubeşti un căţel ce ştii că-i mereu acolo, lângă tine, dând fericit din coadă.

Eu cred – ba nu, sunt sigură – ca un bărbat care te vrea cu adevărat e ca un uragan: persuasiv, obraznic, tenace. Nu cred în sfiala virginală a indivizilor de sex opus mie, nu înghit poveştile în care tipul se simte prea timorat în preajma damei care i-a căzut cu tronc, încât trebuie să preia ea frâiele, nu mă pot obişnui cu îndemnul atât de la modă în zilele noastre: “caută-ţi pe unu’ şi FĂ-L să fie cu tine”. Există pe lumea asta şi pămpălăi, e adevărat (categorie care nu mă interesează), dar majoritatea bărbaţilor amorezaţi sau măcar zgândăriţi din punct de vedere sexual au jar în tălpi şi prin alte locuri. Un bărbat căruia i s-a pus pata pe-o tipă zărită-n treacăt va face pe dracu-n patru să facă rost de numărul ei de telefon. Şi va reuşi. Ori poate mă înşel şi li s-a atrofiat tuturor masculinitatea din cauza inflaţiei de dudui în călduri.

“De-aia nu te măriţi, că nu faci bezele niciunui bărbat. Arată-te şi tu mai disponibilă!” Ei, dacă de-aia nu mă mărit, atunci nemăritată să rămân! Am pretenţia exagerată să văd măcar un infim semn de interes înainte de a ridica coada şi nu-mi place să fac primul pas – primii o sută de libidinoşi paşi, de fapt  – ca sa-l conving pe unu’ să mă ţină de mână-n parc.

Contrar aparenţelor, nu-s o cinică, sunt, de fapt, o romantică irecuperabilă;  cred în fina seducţie feminină, cred în frumuseţea mândră, sofisticată, care te cheamă, dar te şi ţine la distanţă, cred în conversaţia sclipitoare şi elegant ademenitoare, cred în femeia care se respectă într-atât, încât să nu defileze surescitată pe sub nasul unuia care nu arată c-ar da doi bani pe ea. Cred în aşteptare, în tatonare, în triere, şi (încă mai) cred în curajul masculin de a tânji după calitate şi provocare, nu după craci desfăcuţi la primul bună ziua.

E plin în juru-mi de femei care sar pe bărbaţi, iar eu nu ştiu să lupt în lupta asta, am fost educată – poate greşit – să consider că ritualul de-mperechere trebuie iniţiat de ei. Şi-n trufia asta care mă izolează de rândul lumii, aştept pe cineva dispus să-şi bată capul, măcar preţ de o zi, cu ideea de a-mi face curte. Ştiu, „Aşteptare plăcută!”, o să-mi ziceţi. Nu-s dificil de cucerit, dar nici în numele iubirii, nici al fricii de singurătate nu-s dispusă să iau lecţii despre cum pot ieşi eficient la agăţat.