Pentru cele mai mari dezamăgiri ale vieţii mele port o covârşitoare parte de vină. M-am plâns de multe ori – de cele mai multe ori chiar aici, pe blog – de oameni care m-au împovărat cu problemele lor, de foste joburi apăsătoare, de prietenii în care mă simţeam strivită, folosită, de iubiri ce parcă mă ţineau în lanţuri şi nu mă lăsau să plec.
Da, e vinovat şi cel care te persecută, care pune cărămidă peste cărămidă, fără oprire, în sacii pe care-i cari conştiincios, ca un catâr, dar cel mai vinovat eşti tu, că nu ştii să spui “Stop! Atât! Nu mai pot să duc!”. Şi de ce nu spui? În primul rând, de teamă. Din frica născută dintr-o stimă de sine atât de fragilă, încât crezi că fără toată osânda îndurată cu stoicism celălalt nu te-ar mai iubi, nu te-ar mai accepta prin preajmă, nu ţi-ar mai da salariu, nu ţi-ar mai da telefon, nu ţi-ar mai oferi nicio fărâmă din atenţia lui.
Şi descumpănirea e plenară când constaţi că temerea asta nu-i deloc exagerată, când realizezi că sunt puţini cei care te vor doar pentru ceea ce însemni dincolo de orice strădanie de-a ta, pentru zâmbet, pentru mângâierea pe care le-o oferi, pentru glumele pe care ştii să le spui, pentru felul minunat şi liniştitor în care îi ţii de mână atunci când lumea lor se clatină.
Absolut toţi, mai ales dacă le pui un microfon sub nas sau o coloană de blog la dispoziţie, recită cu patos următoarea poezie: prietenul e acela pe care-l suni în toiul nopţii şi el sare să te ajute. Prietenul ţi-e loial în orice condiţii şi orice tâmpenii ai ai face. Prietenul vine când îl chemi, străbate mări şi ţări, dacă e nevoie, pentru un sughiţ de-al tău. Prietenul te acceptă aşa cum eşti (a se citi cu toate răutăţile, toanele, îndepărtările, jignirile, nedreptăţile de care poţi fi în stare). Prietenul te-nţelege şi nu te judecă niciodată. Prietenul nu-ţi spune nicicând “nu pot”.
E ceva greşit în înşiruirea de mai sus? Bineînţeles că nu. Fiecare cuvânt e adevărat, fiecare frază musteşte, nu-i aşa, de noţiuni cu valoare axiomatică. Dar cred că trebuie avută în vedere partea şubredă în toată povestea asta cu ce trebuie să facă un prost… pardon, un prieten bun, pentru noi: unidirecţionarea. Când ceri ceea ce tu nici nu te gândeşti să oferi, când sacrificiile pe altarul “prieteniei” vin mereu dintr-o singură direcţie, când, mai tot timpul, unul vorbeşte, iar celalalt ascultă, unul pretinde, iar celălalt se face luntre şi punte să execute, unul dă şi dă, iar celălalt se pricepe de minune să stea în capul mesei şi să se înfrupte.
Iar când se deşteaptă prostimea – sau, pur şi simplu, oboseşte – apatia celui care se-nvârtea ca un titirez să-ţi facă pe plac devine stânjenitoare, refuzurile, deranjante, prezenţa în sfârşit demnă – jignitoare.
Vrei să ştii câţi prieteni, în adevăratul sens al cuvântului, posezi? Gândeşte-te pentru câţi oameni de pe lumea asta te-ai trezi TU în toiul nopţii, ca să le sari în ajutor. Părinţi, bunici, plozi not included.
Totuşi, în mod paradoxal, relaţiile de vasalitate sunt infinit mai durabile decât cele în care există un perfect raport de egalitate între partenerii de cafea, business sau amor. Dacă ambii au personalităţi la fel de puternice şi spun la fel de des “Vreau!” şi la fel de răspicat “Nu”, şandramaua are viaţă mai scurtă decât rezistenta colivie aurită a tandemului dominat-dominator.
Chiar şi la job: pentru acelaşi salariu, doi oameni nu muncesc la fel, nici de mult, nici de bine. În timp ce unii se dau de ceasul morţii să-i facă pe plac celui din fruntea ierarhiei, învaţă orice trebuie învăţat, fac tot ce trebuie făcut şi nu refuză nicio corvoadă în plus faţă de cele negociate la interviu, alţii-şi dozează efortul, îşi impun foarte strict limitele de competenţă, spun “nu ştiu, nu pot, nu e treaba mea” cu naturaleţe şi-şi obişnuiesc angajatorul cu un anumit ritm de lucru, ocupându-se exclusiv de felia la care se pricep şi care-i trecută în fişa postului.
Cred că nu-i greu de ghicit în ce categorie consider că mă plasez eu. Şi nu mi s-a ridicat nicio statuie în piaţa publică, dimpotrivă, mi s-au săpat gropi de mormânt. Oameni pe care probabil i-am sufocat cu iubirea şi devotamentul meu m-au lăsat baltă pentru alţii mai dispuşi să-i lase cu ochii-n soare, la rândul lor. Am plătit scump (şi cu suflet, şi cu bani) facerea de bine, excesul de zel, dar şi inevitabilele greşeli comise de câte ori am luat asupră-mi responsabilităţi uriaşe, pe care mulţi n-au putut sau n-au vrut şi le asume.
Din dragoste, din orgoliu, din ambele amestecate păgubos, îmi este foarte greu să spun “nu pot”. Mi-e şi mai dificil să afirm că pur şi simplu nu vreau să fac ceva, că n-am chef, deşi refuzul nejustificat e la fel de legitim, în unele contexte, şi fiecare om are dreptul la el, măcar din când în când, fără să rişte să fie pus la zid din cauza asta.
Respectul de sine e-o lecţie dificilă, iar eu m-am înscris la cursuri de curând şi nu ştiu dacă voi fi un învăţăcel conştiincios, dacă nu voi trişa, dintr-un preaplin de entuziasm şi din pasiunea de a face orice-mi stă în putinţă pentru oamenii pe care-i admir şi pentru proiectele în care cred.
Cum se-mpacă iubirea de sine cu iubirea de ceilalţi? În ce proporţii trebuie să convieţuiască cele două iubiri pentru a nu-şi devora gazda, pentru a-i păstra şi sufletul teafăr, dar şi reputaţia de om bun, harnic, conştiincios, nepătată?
Am început să caut, zi de zi, răspunsul la această întrebare. L-aţi găsit voi, cumva?
Inca nu ,dar ma straduiesc 🙂
Alina, eu am invatat ca nu poti fi capabil sa ii iubesti pe cei din jur daca nu te iubesti pe tine mai intai. Atunci cand te prabusesti, nu mai ai cum sa te ocupi si de ceilalti. E o lectie pe care am invatat-o greu si pe care incerc sa o predau si iubitului meu care se lasa si el coplesit din cauza ca nu stie sa il foloseasca pe “nu”.
Te rog sa ai grija de tine pentru ca asa vei si prietena mai buna si tot ce vrei tu mai bun.
Arati foarte bine in poza. Weekend placut!
Si mie imi este greu sa spun ” nu”. Dar toleranta mea aproape excesiva, are si o limita. Dincolo de acesta, acest ” nu” apare de la sine.
Pur si simplu, nu mai vreau, nu mai pot, nu mai sunt curioasa, etc.
Iesirea din egoism si deschiderea spre altul, nu e lucru usor. Dar nu e nici imposibil. Liantul intre mine cea egoista si tu, cea care poate ai o nevoie, este ” imi pasa “. Fara aceatsa pasare, nu e nimic autentic.
Eu cred in alegeri. Si dezamagirile pot fi o consecinta ale unor alegeri pe care eu le-am facut. Atata timp cat consider ca am discernamant ( sper ca-l mai am : P ) nu e nimeni vinovat ptr nimic. In fond, totul s-a petrecut cu acordul meu. Ca de aia, in ultimul timp, am devenit cam selectiva si nu ma zic ” da” chiar asa ca fata mare la maritat 🙂
Si dezamagirea mai apare pentru ca avem asteptari. Dar asta e o alta discutie.
Am prieteni. Putini. Si buni. Si nu ma tem sa le spun nu pot, ptr ca stiu ca vor intelege. Desi chiar se intampla rar, pentru ei sa nu pot. Ma dau tumba, mai fac o magie si iote ca pot 🙂
Iti multumesc din suflet ca esti alaturi de mine.
Referitor la tema de astazi …….aceasta trebuie impartita in 2.
Si in primul rand sa te gandesti la tine, ce este mai bine pentru tine.
Serviciu…….asta ne omoara pe toti. Am invatat cu trecerea timpului ca nimeni dar nimeni nu-ti ridica nici o statuie. Esti bun/buna numai atunci cand muncesti 12 ore pe zi cat 10 persoane iar cand nu mai poti te arunca ca pe un gunoi.De aceea este bine sa ai incredere in ce sti sa faci si sa sti ce vrei pentru a impune niste limite. Asta este job-ul meu si gata.In Romania inca nu exista un program de lucru ca in afara. Ora 6 si gata nu ora 8-10 seara.
Asta pentru ca tot noi suntem de vina, asa i-am invatat. Noi trebuie sa hotaram pentru noi si nimeni altcineva.
Prietenia….este un cuvant greu de spus. In viata ai numai cativa prieteni adevarati ,pe care te poti sprijini. Sa te suporte asa cum esti, cu nervi, cu toane, cu bucuri cu tristeti……Sa spui intodeauna ce gandesti si sa nu se supere. Asta este prietenie adevarata si nu sa se simta jigniti.
Apropo de prietenie tocmai am urmarit serialul Sex and the city si am apreciat foarte mult prietenia lor la bine si la rau. Este foarte interesant, se certau dar se impacau. Intodeauna isi spuneau parerea chiar daca era buna sau proasta.Un serial interesant si cu multa morala. Cine nu l-a vazut , il recomand.Ai multe de invatat despre prietenie, despre viata, despre modul de gandire etc.
Sa aveti un weekend minunata si intodeauna sa va ganditi la voi. Voi sunteti cele mai importante-asa spunea Samantha. Si asa este, nu uitati asta niciodata.Un subiect interesant Alina.Imi plac subiectele tale. Ai putea sa pui toate aceste ganduri intr-o carte…nu te-ai gandit la asta?
georgiana, pai sa mai cautam, atunci! 🙂
ioana_m, vorba asta cu sa te iubesti mai intai pe tine insati suna foarte bine in teorie, dar stii ce am observat? Ca iubirea de sine ori e exagerata, ori nu e deloc. Intre fraieri si narcisisti/egoisti se-nvart foarte, foarte putini oameni echilibrati…
Lotusule, ai dreptate cu alegerile. Insa daca noi alegem sa iubim sau sa muncim pentru un idiot, asta nu-l absolva pe el de vina de a fi idiot. Deci si hotul e la fel de vinovat – chiar mult mai vinovat, dpdv legal, decat usa uitata deschisa…
larisza, eu am invidiat de moarte prietenia fetelor din Sex and The City, ma induiosa extraordinar cum lasau ele balta tot, si job si vreun iubit, daca una dintre ele era in nevoie. Nu exista sa dispara fara explicatii, sa nu raspunda la telefoane… prietenia dintre ele parea ca este cel mai important lucru din viata lor, elementul de stabilitate. Din pacate insa, in viata reala, nu este asa. Noi cum ne indragostim, ne maritam si trantim un copil, gata, prieteniile cad pe planul 20. Poate asa e normal sa fie, nu stiu…
Referitor la carte..m-am gandit de multe ori sa-mi public texte deja scrise, ca romane n-am curaj. Insa multe dintre dintre ele nu-mi apartin – ca au drepturile de autor cedate prin contract… Ar fi astea de pe bloguri, da, dar crezi ca ar cumpara cineva acea carte? 🙂
“deja scrise” cu sensul de deja aparute prin diverse publicatii, ca n-as putea sa public texte nescrise, nu-i asa? Scuze pentru derapajele de la logica, dar scriu pe nemancate si pe nebaute cafea… 🙂
sigur ca foarte multi or sa citeasca gandurile tale.Mie imi plac foarte mult si sunt multi ca mine. Trebuie sa ai incredere in tine.Ar trebui sa-si dea cu parerea si prieteniiiiiiiiii tai.
Cer parerea tuturor!!!!!!!!Ma auziti!!!!!??????? Voi ce spuneti? Credeti ca este interesanta ideea ca Alina sa scrie o carte , gandurile ei si tot ceea ce a scris pana acum?Astept parerea voastra. Dar Alina< promite-mi ca te gandesti la acest lucru.
Pofta buna tuturor si sa aveti un weekend sa zicem, excelent.
Nu ştiu ce reprezintă poza, dar îmi sugerează un tablou din piaţa publică a lumii, în care femeia trebuie să aibă o corvoadă de-a pururea, în a duce pe o tipsie de lemn un creier de bărbat imbecilo-misogin, veşnic dispus a-i azvârli porunci la care ea nu crâcneşte la a le îndeplini, pe deasupra celor deja asumate prin legea firii.
Poze cu bărbaţi în atari poziţii, n-ai?
@Alina- vezi ce importantă este afişarea datei şi a orei unui comment? De unde să ştiu eu dacă “pe nemâncate şi pe nebăute” eşti de ieri, de azi-noapte, sau de dimineaţă?
Pentru a ajuta poporul comentator, eu am să fixez din loc în loc, nişte jaloane orare, astfel: este duminică 12 iunie 2011, ora locală 12:30 pm.
Am mâncat, m-am îndestulat. M-am săturat şi îi voi transmite o telegramă lui Băse, în acest sens.
Alina, pai nu e problema mea in ce fel se va absolvi de pacate Idiotul.
E risipa de timp si energie sa ma mai consum si pentru asta.
Mai bine ma oglindesc intr-o apa de lac si ma ocup intens de pretioasa mea persoana 😛
…
ODLM, ora 13, 44
Baut cafea. Mancat niste papanasi. Uitat in oglinda. Fost intr-un fel de piata. Ii spune piata de vechituri. Sunt si multe lucruri noi, la preturi derizorii. Predomina insa strigarea : ” doar cinci lei; astazi, orice produs la cinci lei”. Cred ca am sa-i scriu lui Base despre asta. Despre tara lui cinci lei.
De fapt, vroiam sa-ti spun ca tu esti un om bun. Ti-am citit comentariile, inclusiv pe cele din postarea trecuta a Alinei. Si da, esti un om bun.
🙂
Mi-e atat de greu si mie sa spun nu, nu pot, nu stiu… si asta din simplul motiv ca am invatat si eu cateva lucruri: ca “nu” poate fi egal cu “sa vedem, poate,… da”, “nu pot” poate fi “hai sa vedem”, “nu stiu” pur si simplu nu exista fara “dar invat”. Daca am reusit sa invat despre despre masini unelte, despre turnare si scule aschietoare si mai apoi am intrat in lumea marketingului si internetului, dar nu mi-a fost deloc greu sa invat baloanele pe culori si coduri (si sunt cateva, nu gluma) atunci nimic nu e imposibil. Totul tine de vointa, de pasiune…
Daca ceva simtim ca scartaie, ca nu ne simtitm bine cu decizia, cu cererea respectiva atunci NU-ul e necesat. Uneori compromisurile ne afunda si mai rau in golul in care tindem sa picam. Deci NU e bun si sanatos.
Iar cu prietenii Alina draga, cererile si daruirea trebuie sa fie bilaterala. Ca mai sunt suisuri sau cobarasuri e altceva, important e cand tragi linia si realizezi ca ei sunt tot acolo si tu alaturi de ei. Se pot pierde prietenii de ani de zile din motive stupide si poti pastra relatii de peste mii de km decenii intregi.
Nu stim ce e maine, dar putem spera ca va fi frumos si soare!
Andres
larisza, ce draguta esti cand imi faci galerie, multam mult si frumos! 🙂 Din pacate insa, nu-i asa simplu. Ca sa scoti o carte trebuie s-o editezi undeva. Hai sa zicem ca o scot pe cont propriu, dar asta inseamna sa ma ocup eu de tipografie, sa am bani s-o tiparesc, iar apoi s-o distribui prin vreo retea. Cum cei de la Diverta, cei mai mari si mai tari distribuitori, nu-si platesc facturile nici dupa un an de la vanzarea cartilor, desi vor juma din pretul de vanzare, mai bine distribui tirajul gratis, ca tot aia e. Sunt trecuta prin chestiile astea, m-am ocupat de asta unde am lucrat si e o bataie de joc si-un stres infernal.
Dar poate, cand o sa am bani si n-o sa am ce face cu ei, o sa scot un tiraj redus, si cu texte, dar si cu poeziile mele, asa, ca sa le am intre coperte de carte. Esti pe lista mea de “clienti”. 😉
ODLM, poza este a unui tablou numit Povara, lucrare a unui artist de origine romana care traieste la Paris, Nicolae Maniu. L-am descoperit de curand si-mi plac mult lucrarile lui stil Dali. 🙂
Asa, buna idee, cand postati sa scrieti si ora! 🙂
Prea mult Base la mine pe blog, fac alergie, ce v-a apucat?! 🙂
Lotusule, ba clatite, ba papanasi, cand eu vreau sa slabesc. Vezi ca iei bataie!
Iar despre Idioti, eu cred ca trebuie demascati, pedepsiti, marginalizati. Ca daca ii lasam in treaba lor, ei cred ca e corect sa fie idioti. Eu sunt lasa si slaba, n-am fost in stare sa fac harcea parcea niciun idiot din viata mea, dar daca altcineva mai cu “cojones” reuseste, eu voi aplauda prima! 🙂
andres, asa am facut si eu, mai ales la joburi. Am invatat de toate, pentru ca nu puteam sa zic “nu stiu”. Mi-am luat atributii obositoare, pentru ca nu puteam sa spun “nu pot”. Nici nu voiam sa spun, chiar simteam ca pot, faceam totul cu atata daruire, incat prindeam aripi. Oboseala s-a vazut abia dupa, cand am ajuns la EKG de la atata stres.
O cale de mijloc trebuie gasita, ca nu ma pot balabani asa, intre extreme, ca cetateanul turmentat . 🙂
Vai, mor de ras, m-am uitat pe monitorul de trafic si unul, saracul de el, a ajuns la mine pe blog bagand la cautare pe Google urmatoarea chestie: “cum trebuie sa ma comport cu fetele imi doresc bucata vieti mele. ” 🙂 🙂 🙂 🙂
Alina…eu am “decapitat” citiva idioti..si tot asa au ramas…metodica era gresita 🙂
Pentru doi oameni m-as trezi noaptea-din lumea viselor-si chiar as intrerupe si altceva, pentru ca sa-i ajut.
Vin la cursuri cu tine…macar sa nu fi singura 🙂
Lotusull….toata saptamina am papat salata…vad verde-rosu-ridichiu (de parca ridichea ar fi lila :)) in fata ochilor. Ioi ce pofta imi faci!!!
pardon…este ora 18:51….pulsul 89….tensiunea…120 cu 70.
temperatura inca n-am luat-o 🙂 🙂
Dana, poate nu trebuia sa le tai capul, ci altceva! 😉
Bravo pt datele tehnice, ODLM va fi incantat. 🙂
ce m-ai nimerit (iar) 🙂
amalia, cred c-am nimerit pe multi, join the club! 🙂
Dana, esti o aiurila tare draga mie 🙂
Semnele vitale imi par in regula, astept si valoarea temperaturei, pentru a ma putea pronunta exact 🙂
O saptamana intreaga numai salata ? Wow, nu mi-a reusit niciodata chestia asta, sunt indisciplinata.
Cea mai buna cura, este sa mananci din toate, cate putin, adica ai grija la cantitate. Adica, cea mai buna care functioneaza la mine. Plus nitel de sport, nu excesiv.
Oricum, apropo de asta, eu ma subtiez cand sunt nefericita. Fericirea ma transforma intr-o nesimtita si o gogosica 🙂
…
Alina, gata, nu mai povestesc despre bunatatile ce le haplesc io 🙂
Aia cu ‘ bucata ” vietii mele suna intr-un anume mare fel , numa buna de pus intr-un anunt ” caut ” bucata” viabila, compatibila zodiacal si spiritual cu mine, cu nevroza asortata cu a mea, etc 🙂
La mine a ajuns cineva cautand, hm..poztiunea lotusului…nu mai pot sa scriu nimica ca m-a coplesit rusinea 😛
Alina, sa stii ca sunt oameni care au publicat carti cu textele de pe blogurile lor. Cunosc o asemenea persoana, Maria Simas, este o portugheza stabilita in SUA, pe care am cunoscut-o prin intremediul lui Catintherain. A publicat pana acum 2 carti, una print si Kindle, a doua Kindle (ambele se gasesc pe Amazon). Uite site-ul si blogul ei:
http://www.mariesimas.com/
http://mariesimas.blogspot.com/
Prima ei carte, “Do Tampons Take Your Virginity” a aparut print si kindle pe Amazon toamna trecuta. Am citit-o si eu, este hilara, m-a facut sa rad si sa plang. Catintherain a scris un review excelent despre cartea ei la ea pe blog:
http://catintherain.wordpress.com/2011/03/29/do-tampons-take-your-virginity-a-marie-simas-book/
A doua carte, Douchebag Roulette, a aparut in editia Kindle luna trecuta. Multe din textele de pe blogul ei sunt incluse in aceste 2 carti. Iasa si cele 2 carti pe Amazon:
http://www.amazon.com/Do-Tampons-Take-Your-Virginity/dp/1453799753/ref=ntt_at_ep_dpt_1
http://www.amazon.com/Douchebag-Roulette-ebook/dp/B004ZULID4/ref=ntt_at_ep_dpt_2
Deci, se poate! 🙂 Daca te hotarasti vreodata sa iti publici textele de pe blog, nu e imposibil. 🙂
Duminica 12 iunie ’11, 1.30pm Toronto, 8.30pm Bucuresti
Lotusule, azi in ce pozitiune esti?;)
Vai, tre sa scriu un blog despre sex, sa ne distram, vreti? 🙂
Victoria, te cred ca exista, cunosc si eu cateva. 😉
Nu zic ca e imposibil, zic ca logistica ne omoara la noi..si promovarea. Poate de tipar as gasi bani, dar de publicitate? Cui vand eu 2000 de exemplare, ca nu ma cunoaste nici naiba! “nici naiba” adica nu voi, cititoarele mele, ci vorbesc de marea masa a cumparatorilor de carte din Romania. Olus ca textele mele sunt pe diferite teme, ar iesi o varza…
Dar sa vad, ma mai gandesc, mai am timp, sunt inca tanara! 🙂
Voi chiar ati luat-o-n serios cu data si ora pubicarii! 🙂
Ok, ma conformez: 8.38, pe inserate, in halat de prosop, dupa baie. 🙂
O scrii doar in format electronic pentru inceput, ca se vinde mai usor si nu te costa mai nimic. Publicitate, din gura-n gura, ca internetul a adus asta la un alt nivel. Cartea prietenei mele s-a vandut chiar bine, desi nu are nici pe departe suportul pe care l-ai avea tu de la alti bloggeri.
Cu privire la articolul tau, a fost o mare eliberare cand am invatat sa spun nu, cu cel mai cald, dulce, dar si ferm ton cu putinta. Uneori plusez oferind oamenilor alternative pe care stiu ca nu au cum sa le accepte, doar ca sa par draguta :)). Asta dupa ce m-am trezit intr-o zi ca eram infirmiera de serviciu pentru toate problemele sentimentale ale prietenelor mele, ascultand vaicareli interminabile si analize ultra-detaliate ale relatiilor lor. Dar ele ma lasau cu ochii-n soare cand aveam eu nevoie.
Acum situatia s-a schimbat, dar numai pentru ca am invatat sa dau cu flit cand se ingroasa treaba. Si cand le mai ascult problemele amoroase o fac ca si cum m-as duce la film, imi mai lipseste galetusa de popcorn, dar nu ma mai implic emotional.
10:50 duminica dimineata, in pijamale, rozand dintr-o tableta de ciocolata de 400g din care am dovedit vreo 50g
Lotusull…sunt si filozoafa…dar numai la ore fixe….te tin numai in Kirkegaard si Spinoza…hihihihihihih….deci in 7 minute..
Alina…vai, ce m-am rusinat…m-am ascuns printre volanase 🙂 🙂 🙂
nu mai pot de ris…semn bun.
Alina, daca ai stii ce ma rad eu acuma :):)
Ora 21 si 12 minute, pijama albastra cu verde, maieu rosu si sosete portocalii, adica un dezastru cromatic 🙂
Azi am avut o zi tare faina si acuma sunt in stare zen. In ce priveste pozitiunea, cu picioarele sub mine, ca asa stau eu tot timpul pe un scaun si de aia imi amortesc picioarele.
In rest, tacere, is chestiuni ce se discuta musai doar intre patru ochi 🙂
…
Dana draga, astept cu maxim interes disertatia pe teme filosofico- meditative :):)
Ce va hliziti atata, ca nu glumesc! O sa scriu eu odata si-odata un text despre fantezii sexuale, care, cum si prin ce unghere ne-ar placea sa facem nebunii! 🙂 Sa vedem atunci ce pozitie adopta lotusul! Sper ca nu pozitia mutului! 🙂
Am uitat sa scriu coordonatele de timp si mutra: 9.30 PM, in pijamale “moartea pasiunii” 🙂 🙂
Pai Alina, scrie tu acolo ca io, o sa stau si o sa chicotesc da’ tot n-o sa suflu o vorba 🙂
Acuma serios, fanteziile cu pricina sunt absolut normale. Si cica intr-o relatie echilibrata, e chiar recomandat sa le discuti cu partenerul/ partenera.
Cum spuneam, sunt toba de carte 🙂
Mi s-a aburit cadranul la ceas si nu mai vad cat e ora 🙂
( Pijamale ” moartea pasiunii ” ? 😛 )
Sa stii ca unor barbati le plac pijamalele astea, Alina! Eu am una albastra cu pasarele care stau pe ram – cred ca sugereaza inocenta sau ceva in genul asta :).
@catintherain: Stiu! 🙂 Chiar mi s-a-ntamplat sa fac o cucerire asa, intr-o pijemaluta de finet albastru, cu ursuleti. Si cu sosete pufoase in picioare! Ce sa fac, daca sunt friguroasa! 🙂
Rugozitatea finetului a scos întotdeauna în evidenţă mătasea pielii de dedesubt. De ce să amăgim lumea că sunt ursuleţi? Hai să le spunem adevărul, că sunt iepuraşi şi că-ţi place să dormi cu un ursuleţ în braţe!
Este ora 22:52 şi tocma’ dăm jos un baby-doll. Tensiunea? De ajuns…
Eu chiar m-am trezit in miez de noapte pentru prieteni dragi….chiar am stat nopti prin urgente sau pe banci intunecate din parc pentru a-i veghea pe unii si pentru ai asculta pe altii…
Si eu am sunat odata in toiul noptii si mi s-a raspuns….
Sincer, nu vreau sa stiu ce ar face altii pentru mine .Nu neaparat pentru ca poate as fii dezamagita..ci mai degraba pentru ca alea sunt situatii de criza….mai bine fara ele!
Stiu ca in lumea asta nu este dreptate, ca intotdeauna cineva da mai mult decat primeste, insa la fel stiu ca undeva, in cer sau in alta viata, totul se echivaleaza…..
Eu nu ma pot impaca cu o singura chestie: de ce intotdeauna ala mai destept trebuie sa “lase de la el” in loc sa se faca un compromis bilateral….care-i mai destept? Ala care cedeaza sau cel care obtine ce vrea?
Alina, raspunsul la intrebarile din ultimul paragraf, cred ca numai Mother Teresa l-a aflat … sau cine stie ce-o fi fost si un sufletul ei (?).
Adevarul e ca teoria e buna, si toti suntem, mai mult sau mai putin, campioni la ea … in final, ne cam impotmolim cind e vorba de practica.
“Nu pot”, “nu vreau”, sunt gene pe care le are fiecare dintre noi.
Modul in care si cind le folosim, depinde de anumiti factori, de mediul in care esti crescut, de educatie, de cite ori da viata cu tine de toti peretii.
Eu am fost crescuta la modul ca nu exista “nu pot”, iar “nu vreau” inseamna egoism si nimeni nu agreeaza egoisti in jurul lor.
Din fericire, peretii aceia de care m-a izbit viata din cind in cind, in combinatie cu emigrarea, si mai ales maternitatea, m-au trezit un pic la realitate, si am invatat ca nu e sfirsitul lumii, si nici al prieteniilor, daca, din cind in cind, mai scot si cite un “nu pot”, “nu am chef”, “nu vreau”.
Am mai invatat ca, cu cit iti pasa mai putin de ce cred oamenii despre tine, cu atit le va scadea si lor interesul in a te judeca :).
irina, nu stiu care-i rezolvarea dilemei tale. Eu ma simt proasta si cand cedez, si cand ma tin batoasa! Ambele situatii ma stanjenesc si-mi lezeaza confortul sufletesc. As vrea sa curga totul de la sine, sa nu fie nevoie ca cineva sa forteze nota, nici intr-un sens, nici in celalalt. Sunt idealista si imatura, stiu. De-aia tot trag si trag…
Sofie, imi place mult ultima fraza din commentul tau! 🙂
Asa este!
As vrea sa reusesc sa iau fiecare decizie cu sufletul deschis, fara sa ma omor dupa opinia altora, dar si fara sa ma izolez, social sau spiritual, autoexilandu-ma pe un piedestal de la inaltimea caruia sa dispretuiesc parerile celor din jurul meu. Pentru ca unele chiar conteaza pentru mine. Si ce-i mai trist e ca sufar cu indarjire din pricina celor care nu (mai) conteaza…
Pentru ca nu ma duce capul sa scriu ceva mai bun, ma rezum la un citat de pe un alt blog, citat cu care sunt suta la suta de acord si care ar trebui sa exprime si filosofia mea de viata….inca sunt in lucru:))
,,Unii oameni sunt nefericiţi pentru că încearcă să fie pe placul tuturor. Colegilor de serviciu, prietenilor, rudelor…lucru care e extrem de obositor. Primul om pe care trebuie să îl faci fericit eşti tu. Şi apoi restul…,,
Laura, alte zicale sustin ca ca nu poti fi fericit decat atunci cand reusesti sa-i faci pe altii fericiti…
Asa ca nu stiu pe care sa o cred… 🙂
“Hartuirea psihologica sistematica si continua (cu o durata de cel putin 6 luni) la locul de munca, cand un salariat este atacat si stigmatizat de colegi sau superiori prin zvonuri, intimidare, umilire, discreditare si izolare, punandu-se in pericol atat starea emotionala cat si abilitatile profesionale – aceasta este definitia fenomenului numit MOBBING.”
Ha! Ha! Nu stiam ce ma lovise! Acum stiu.