Nu e cancerul, nici gripa aviară, nici boala vacii nebune şi nici măcar SIDA (care, fie vorba între noi, a cam intrat într-un con de umbră, nu mai suscită atâtea isterii şi scenarii de film. Or fi găsit vreun remediu?).
Boala secolului în care ne târâim existenţele deseori penibile e ipocrizia. Suntem bolnavi de a părea ceea ce nu suntem. Suntem avizi de-a ne pune măşti peste măşti, de circ sau de carnaval, de-a mima bucurii tembele, fericiri iluziorii, gândiri pozitive, pioşenii dizgraţioase. Ţara arde şi noi ne facem freza în oglinzi disproporţionate, mândri de izbânzile noastre închipuite şi sperând infantil că destinul ni se va contura frumos, deştept şi bogat, ca-n filmul Secretul (o inepţie, în esenţă), modelat conştiincios de un Univers care altă treabă n-are decât să ne facă nouă pe plac.
Ne credem frumoşi pentru că ne-am oxigenat părul şi ne-am pus silicoane, deştepţi pentru că am deschis şi alte cărţi (nu foarte multe) în afara cărţii de telefoane, sentimentali pentru că ştim ce melodii siropoase să trântim pe Facebook, la momentul oportun, milostivi pentru că dăm mai departe un mail umanitar sau pentru că mângâiem, mai mult în scârbă, vreun creştet de copil al străzii.
După revoluţie l-am descoperit pe Dumnezeu – că s-a dat undă verde revelaţiilor mistice – şi uite aşa, printr-un miracol divin, oameni care nici n-avuseseră curaj sau intenţie de-a se căsători religios pe vremea lui Ceauşescu (mulţi pentru că aparţineau unui clan ales, cu trese pe umăr) acum pupă cu zel icoane şi se-nchină în faţa tuturor bisericilor apărute ca ciupercile după ploaie.
Virusul prefăcătoriei suferă însă mutaţii dintre cele mai hidoase în presă şi la televizor: piţipoance cărora le ştie tariful toată lumea interlopă dau de bogătani care le introduc în rândul lumii respectabile şi le transformă ca prin farmec în gravide suave şi apoi în mame model. Dive care şi-au început cariera stând în patru labe, pe sub birourile unor politicieni scăpătaţi, acum scot cărţi educativ-motivaţionale şi ne explica ele cum e cu bărbaţii şi femeile, cu dragostea şi respectul, cu întrebările şi răspunsurile, cu etica şi morala. Curve notorii se dau familiste convinse. Manechine ratate pozează în mari actriţe. Oameni permanent cu fundul în două luntrii, pe care nu poţi bune baza nici de pe azi pe mâine perorează despre încredere, loialitate, fidelitate, stabilitate. Neserioşii, nepunctualii, evazioniştii – ţeparii cei mai mari se plâng cel mai abitir despre cum a ajuns ţara asta şi au un patos nebun în a-i da de exmplu pe unguri, pe nemţi, pe-americani, pe canadieni, deşi ei sunt vai de mama lor şi n-ar face faţă nici măcar o zi disciplinei şi regimului concurenţial din ţările cu democraţii mai rodate. Unul care se trezeşte la 5 dimineaţa, stă 12 ore pe zi în fabrică şi poate că face naveta până la job n-ar îndrăzni să facă atâta paradă de clişeul ăla stupid cu “românii sunt leneşi”, în schimb orice tută care se scoală la 12, îşi gâdilă plodul până la două şi apoi se bagă-n seamă pe la vreo emisiune TV se laudă cu programul ei extrem de încărcat, n-are timp nici să respire, săraca, nu ca alţii!
Hoţul strigă “Hoţii!” e, din păcate, cea mai de actualitate zicală românească. Eu nu spun să ne dezvelim aiurea slăbiciunile, să lăsăm garda jos în faţa cui nu trebuie sau să ne dăm cu firma în cap de dragul onestităţii, dar măcar atunci când ne simţim cu musca pe căciulă să nu facem pe ăi mai mari şi mai tari.
Nu ştiu, eu una nu suport să iau lecţii de la oameni care nu trăiesc în primul rând ei înşişi în spiritul ideilor pe care le susţin în scris sau cu voce tare. Nu mă convinge să fac ce zice popa dacă văd că el nu face. Nu mi se par credibile adevărurile rostite de guri spurcate, nu concep sa-mi ţină discursuri despre dragostea adevărată toate paraşutele şi teorii despre valorile democraţiei toţi securiştii. Îmi plac modelele autentice, nu impostorii, şi mă doare dezamăgirea descoperirii că lucrurile sau oamenii în care credeam cel mai mult nu sunt ce par a fi. Că sub pojghiţa de miere, e rahat, că sub stratul de aur, e rugină. Nu suntem perfecţi, toţi am adunat cel puţin un cadavru în pod şi ne zdrăngăne măcar câte-o tinichea de coadă, numa’ că unii îşi asumă şi bunele, dar mai ales relele, iar alţii pozează, cu neruşinare, în sfinţi. Am încetat de mult să consider că integritatea morală şi spirituală a unui om se traduce prin lipsa de vicii, printr-o desăvârşită nobleţe a faptelor şi trăirilor. Nu există aşa ceva. Acum cred că un individ cât de cât vertical e acela care ştie să-şi reprime puternica tentaţie de a mă prosti în faţă.
Recent Comments