Tocmai ce-am comentat pe Facebook următorul lucru, la o postare de-a Alexandrei Bohan, care mărturisea c-a revăzut a nu ştiu a câta oară Sex and the City filmul şi nu se mai satură de el:

„Dintre toate aspectele de viaţă mai mult sau mai puţin credibile prezentate în filmul ăsta – şi-n serial – eu admir şi invidiez cel mai tare prietenia trainică dintre cele patru femei. Faptul că nu e doar o manta de vreme rea între două îndrăgosteli, aşa cum se întâmplă, de cele mai multe ori, în viaţa reală…”

Şi simt nevoia să dezvolt un pic acest comentariu…

Mi-a fost dat să trăiesc dezamăgiri crunte în relaţiile de prietenie însăilate cu unele specimene de acelaşi sex cu mine. Nu, nu s-a culcat niciuna cu vreun iubit de-al meu, dar s-a-ntâmplat să fiu lăsată baltă, fără nicio explicaţie, sau cu explicaţii absurde, când mi-a fost lumea mai dragă.

Sufletul meu pereche feminin din facultate, cea mai cu umor şi mai deşteaptă făptură pe care am cunoscut-o în viaţa mea s-a răcit de mine când i-au încolţit idei de emigrare pe care i le-am înţeles şi le-am acceptat, dar n-am catadicsit să le rumeg obsedant şi să fac din ele scopul meu în viaţă şi în conversaţii. Nu, eu nu aveam de gând să plec din ţară, nu voiam să joc la loteria vizelor şi să-mi depun actele pentru Canada, şi pentru că nu-i împărtăşeam visul, prietena mea n-a mai vrut să ştie că exist, asta după şapte ani de relaţie amicală fericită. În 2004, am vorbit ultima oară – vorbit e mult spus, am primit de fapt un mail sec prin care mă sfătuia să rămân de tot în Germania (pe-atunci eram la un training acolo), că-n România nu mai e de trai. Şi chiar dacă, în principiu, avea dreptate, inevitabilul declin social şi economic al ţării avea să mă doară mai puţin decât cel al unei prietenii pe care o credeam indestructibilă.

Altă fiinţă suavă de care m-am ataşat într-o perioadă gri a vieţii mele nu contenea să repete un discurs aplaudat de mulţi din care aflam că doamna cu care eu, în prostia mea, gândeam că am înnodat o legătură de suflet, considera prietenia cu o femeie un mod destul de trist şi plicticos de a-şi omorî timpul în perioadele în care se-ntâmpla să nu fie implicată în relaţii vesele şi îndrăgostite cu masculi. Ieşitul la bârfă şi cafea însemna pentru dumneaei doar un surogat nefericit al cinei petrecute ochi în ochi cu partenerul de viaţă sau numai de pat.

Odată am invitat-o pe respectiva amică la un film la care stabiliserăm complice să mergem împreună când avea să apară în cinematografele de la noi. Numai că am pierdut din vedere faptul că aşa-zisa mea prietenă îşi schimbase între timp statusul din „single” în „in a relationship”, aşa că sms-ul de răspuns la invitaţia mea m-a lovit în moalele entuziasmului cinefil. Pe un ton foarte tăios doamna îmi scria că gata, să-mi văd de treabă, că de acum are pe cineva şi nu concepe să mai meargă la film cu fete, pentru că nici ei nu i-ar plăcea ca iubitul din dotare să aibă pretenţia de-a ieşi la bere cu băieţii.

Fără să fluture, precum alte surate de-ale ei, discursul ipocrit al punerii preţ şi pe alte sentimente în afară de cel cu finalizare la orizontală, Mihaela Rădulescu a mărturisit televizat, cu o francheţe pe care am găsit-o dizgraţioasă, faptul că ea nu are nicio prietenă de suflet, n-a avut niciodată, şi i se pare pierdere de vreme să stai de poveşti, să faci schimb de impresii, reţete, tandreţuri sau pantofi cu alte femei. Diva susţine că bărbatul din viaţa ei îi este şi cel mai bun prieten şi nu mai are nevoie de nimeni altcineva – nu ne-a informat însă ce rămâne în urma deselor răsturnări de situaţie din parcursul ei erotic; probabil s-a ales, până acum, cu o colecţie impresionantă de amici de nădejde.

Poate că-i un clişeu să-i invidiezi pe bărbaţi pentru prieteniile solide dintre ei, poate că de fapt nici nu sunt aşa de trainice pe cât spun legendele, dar, ce-i drept, noţiunea de „frate de cruce” nu are gen feminin.

Eu sunt o norocoasă. Eu am prietene bune femei, aşa cum am şi un cel mai bun prieten. Am pe cine suna, la două noaptea, dacă mă loveşte vreun necaz sau vreo tristeţe şi ştiu că se va găsi să-mi răspundă un glas blând, feminin, ori unul puternic şi ferm, de bărbat cu care nu împart interese erotice, dar pe care ştiu că, la o adică, mă pot bizui.

Dar am trăit şi momente pe care prefer să le uit, am simţit pe cerul gurii şi destule gusturi amare, însă mă consolez cu gândul că atunci a fost prietenie doar din partea mea, aşa cum şi-n cazul iubirilor se întâmplă să nu ţi se răspundă, cu acelaşi patos, la sentimente.

Dar ca să revin la exemple de la televizor, îmi amintesc de un episod din Anatomia lui Grey în care Meredith era în pat cu Derek şi a intrat vijelios peste ei Cristina Yang, plângând în hohote nu mai ştiu din ce cauză. Iar Meredith, în secunda doi, i-a făcut semn iubitului să se tireze din incintă şi-a invitat-o pe prietena ei bună să se cuibărească sub aşternut, lângă ea, şi să-şi spună oful. Câte femei ar proceda aşa în realitate? Câte nu i-ar zice amicei: hai că te sun eu un pic mai târziu, că acum sunt ocupată?

Să nu reproşezi, fiindcă reproşul duce la acuzare, acuzarea e soră cu cearta, cearta e soră cu duşmănia, iar duşmănia e mama înstrăinării.

Proverb arab

Niciodată nu ştiu cum e mai bine să mă port când vine vorba de exprimarea concretă a sentimentelor mele. Nu mă refer la cele măreţe, la deciziile sufleteşti importante, a căror dezvăluire nu suportă amânare, ci la frecuşurile de zi cu zi. La momentele ce mă supun unor stimuli negativi aparent banali, dar care reuşesc să-mi dea ziua (sau chiar noaptea) peste cap.

Ştiu persoane care nu lasă nimic nespus. Care pentru orice undă de tristeţe sau de stânjeneală pe care le-ai produs-o te pedepsesc cu reacţii prompte, pe care le resimţi agresiv şi nedrept. Nu sunt deloc o sfântă, aşa că, de-a lungul anilor, în mod sigur mi s-a-ntâmplat să greşesc faţă de oamenii din preajma mea. Am spus cuvinte nelalocul lor, am râs când nu se cădea ori mi-au scăpat din lesă remarci pe care apoi le-am regretat sau de a-l căror impact nici n-am fost conştientă. Dar ştiu că am suferit mult când mi s-a atras atenţia pentru orice fleac, ştiu că nu suport să mi se facă morală sau să fiu apostrofată arţăgos atunci când cea mai mare pedeapsă deja mi-am oferit-o, conştientizând fără niciun ajutor din afară amploarea gafei făcute.

Am pretins întotdeauna celor din jur fărâma de îngăduinţă de care eu însămi pot fi în stare. Deunăzi m-a deranjat un cuvânt dintr-un sms, aruncat probabil de expeditor aşa, într-o doară. Poate autorul mesajului nici nu-şi dă seama cât m-au necăjit câteva litere aparent inofensive. Am tot stat şi m-am perpelit ce să-i răspund, pentru că primul impuls a fost să reacţionez agresiv, să-i spun – tot în scris – că ar fi putut să-şi aleagă mai cu delicateţe replica. Dar n-am cedat primului impuls şi am dat un reply diplomatic, din care nu răzbătea niciun fel de reproş.

Sufăr când mi se spun sau mi se fac răutăţi. Mă doare când nu mă simt susţinută în fapte şi trăiri, când tristeţile îmi sunt privite cu dispreţ, iar veseliile câş. Nu-mi place deloc când mă simt ignorată, când nu mi se aprobă un comment pe vreun blog, când mi se refuză prietenia pe Facebook, când cineva dă delete, not attending sau remove tag unei chemări virtuale în care eu am investit o bucăţică de inimă sau o fărâmă de orgoliu. Şi, deşi mă deranjează toate aceste lucruri, le fac şi eu, la rându-mi, altora. Dar cum nici mie nu-mi place să mi se semnaleze cu ţâfnă eventualele derapaje, obraznicii, indiferenţe sau laşităţi, aleg, în majoritatea cazurilor, să nu bat obrazul chiar oricui nu-mi face pe plac.

Nutresc un amestec ciudat de admiraţie şi dezgust faţă oamenii care nu lasa nimic netranşat la sânge şi nepus la punct, care nu-şi aşază seara capul pe pernă până nu se eliberează de tot ce nu le convine, până nu varsă cunoscuţilor şi necunoscuţilor, egal celor pe care-i iubesc sau de care nu le pasă niciun pic, toată otrava pe care o au pe suflet. Genul de oameni ce e-n guşă şi-n căpuşă, cărora nu le e frică de discuţii în contradictoriu, nu le e teamă c-ar putea pierde în dispută, în faţa cărora trebuie să-ţi alegi cu grijă cuvintele şi să-ţi revizuieşti atitudinea, că altfel ţi-o furi mintenaş. Oameni care, până la urmă, îşi pun propriul confort mental şi sufletesc pe primul loc.

Eu nu sunt aşa. Eu sunt laşă. Eu îmi acopăr deseori grimasele cu un zâmbet şi-mi înăbuş revoltele cu amabilităţi scremute, care mă strivesc. Câteodată prefer să sufăr în tăcere, pentru că altfel ştiu că m-aş certa toată ziua bună ziua, pentru toate prostiile, cu cei din jurul meu. Rar fac reproşuri, iar când le fac, parcă se întorc toate împotriva mea. Aşa că aleg, în foarte multe contexte, să las de la mine, deşi-mi percep gestul nu ca pe un semn de nobleţe, ci ca pe unul de slăbiciune. Asta chiar dacă-mi recit în gând teoria cum că în viaţă trebuie să fii tolerant, diplomat, răbdător, mai ales cu oamenii la care ţii sau la care ai vreun interes. De aceea, unele dintre dintre relaţiile mele de dragoste, de prietenie sau de business s-au erodat în timp, fără prea mult zgomot, şi s-au sfârşit furtunos, din cauza frustrărilor ce fac din mine o bombă cu ceas. Dar parcă nu-mi vine nici să stau toată ziua cu clonţul pe cei din jur, sărind ca arsă la fiecare pas greşit de-al lor, taxându-le cu promptitudine orice cuvânt, privire sau gest pe care le resimt anapoda.

Să spui sau să nu spui ce te doare? Să uiţi sau să nu ierţi nimic? Să ceri socoteală sau să treci cu vederea? Acestea-s întrebările…

***

PS: Acum puţină vreme, pe Facebook, ţineam în stand by o cerere de prietenie de la un tip oarecare, pe care nu-l cunosc şi cu care nu am prieteni comuni. Ştiţi ce a făcut omul când a văzut că trece timpul şi nu-l accept în lista mea? Mi-a scris următorul mesaj privat: “It’s nice to be important, but it’s more important to be nice.“ Deci un nimeni pentru mine a simţit nevoia să-mi atragă atenţia că-s nesuferită pentru că nu-l bag în seamă. I-am acordat “prietenia”, dac-am văzut că şi-o doreşte într-atât. Dar cât de plin de tine trebuie să fii, ce self esteem exacerbat trebuie să ai ca să pretinzi atenţie cu mult tupeu şi nedisimulată dezinvoltură? Unii oameni se iubesc foarte tare pe ei înşişi. Se adoră, chiar. Îi invidiez.

Pentru cele mai mari dezamăgiri ale vieţii mele port o covârşitoare parte de vină. M-am plâns de multe ori – de cele mai multe ori chiar aici, pe blog – de oameni care m-au împovărat cu problemele lor, de foste joburi apăsătoare, de prietenii în care mă simţeam strivită, folosită, de iubiri ce parcă mă ţineau în lanţuri şi nu mă lăsau să plec.

Da, e vinovat şi cel care te persecută, care pune cărămidă peste cărămidă, fără oprire, în sacii pe care-i cari conştiincios, ca un catâr, dar cel mai vinovat eşti tu, că nu ştii să spui “Stop! Atât! Nu mai pot să duc!”. Şi de ce nu spui? În primul rând, de teamă. Din frica născută dintr-o stimă de sine atât de fragilă, încât crezi că fără toată osânda îndurată cu stoicism celălalt nu te-ar mai iubi, nu te-ar mai accepta prin preajmă, nu ţi-ar mai da salariu, nu ţi-ar mai da telefon, nu ţi-ar mai oferi nicio fărâmă din atenţia lui.

Şi descumpănirea e plenară când constaţi că temerea asta nu-i deloc exagerată, când realizezi că sunt puţini cei care te vor doar pentru ceea ce însemni dincolo de orice strădanie de-a ta, pentru zâmbet, pentru mângâierea pe care le-o oferi, pentru glumele pe care ştii să le spui, pentru felul minunat şi liniştitor în care îi ţii de mână atunci când lumea lor se clatină.

Absolut toţi, mai ales dacă le pui un microfon sub nas sau o coloană de blog la dispoziţie, recită cu patos următoarea poezie: prietenul e acela pe care-l suni în toiul nopţii şi el sare să te ajute. Prietenul ţi-e loial în orice condiţii şi orice tâmpenii ai ai face. Prietenul vine când îl chemi, străbate mări şi ţări, dacă e nevoie, pentru un sughiţ de-al tău. Prietenul te acceptă aşa cum eşti (a se citi cu toate răutăţile, toanele, îndepărtările, jignirile, nedreptăţile de care poţi fi în stare). Prietenul te-nţelege şi nu te judecă niciodată. Prietenul nu-ţi spune nicicând “nu pot”.

E ceva greşit în înşiruirea de mai sus? Bineînţeles că nu. Fiecare cuvânt e adevărat, fiecare frază musteşte, nu-i aşa, de noţiuni cu valoare axiomatică. Dar cred că trebuie avută în vedere partea şubredă în toată povestea asta cu ce trebuie să facă un prost… pardon, un prieten bun, pentru noi: unidirecţionarea. Când ceri ceea ce tu nici nu te gândeşti să oferi, când sacrificiile pe altarul “prieteniei” vin mereu dintr-o singură direcţie, când, mai tot timpul, unul vorbeşte, iar celalalt ascultă, unul pretinde, iar celălalt se face luntre şi punte să execute, unul dă şi dă, iar celălalt se pricepe de minune să stea în capul mesei şi să se înfrupte.

Iar când se deşteaptă prostimea – sau, pur şi simplu, oboseşte – apatia celui care se-nvârtea ca un titirez să-ţi facă pe plac devine stânjenitoare, refuzurile, deranjante, prezenţa în sfârşit demnă – jignitoare.

Vrei să ştii câţi prieteni, în adevăratul sens al cuvântului, posezi? Gândeşte-te pentru câţi oameni de pe lumea asta te-ai trezi TU în toiul nopţii, ca să le sari în ajutor. Părinţi, bunici, plozi not included.

Totuşi, în mod paradoxal, relaţiile de vasalitate sunt infinit mai durabile decât cele în care există un perfect raport de egalitate între partenerii de cafea, business sau amor. Dacă ambii au personalităţi la fel de puternice şi spun la fel de des “Vreau!” şi la fel de răspicat “Nu”, şandramaua are viaţă mai scurtă decât rezistenta colivie aurită a tandemului dominat-dominator.

Chiar şi la job: pentru acelaşi salariu, doi oameni nu muncesc la fel, nici de mult, nici de bine. În timp ce unii se dau de ceasul morţii să-i facă pe plac celui din fruntea ierarhiei, învaţă orice trebuie învăţat, fac tot ce trebuie făcut şi nu refuză nicio corvoadă în plus faţă de cele negociate la interviu, alţii-şi dozează efortul, îşi impun foarte strict limitele de competenţă, spun “nu ştiu, nu pot, nu e treaba mea” cu naturaleţe şi-şi obişnuiesc angajatorul cu un anumit ritm de lucru, ocupându-se exclusiv de felia la care se pricep şi care-i trecută în fişa postului.

Cred că nu-i greu de ghicit în ce categorie consider că mă plasez eu. Şi nu mi s-a ridicat nicio statuie în piaţa publică, dimpotrivă, mi s-au săpat gropi de mormânt. Oameni pe care probabil i-am sufocat cu iubirea şi devotamentul meu m-au lăsat baltă pentru alţii mai dispuşi să-i lase cu ochii-n soare, la rândul lor. Am plătit scump (şi cu suflet, şi cu bani) facerea de bine, excesul de zel, dar şi inevitabilele greşeli comise de câte ori am luat asupră-mi responsabilităţi uriaşe, pe care mulţi n-au putut sau n-au vrut şi le asume.

Din dragoste, din orgoliu, din ambele amestecate păgubos, îmi este foarte greu să spun “nu pot”. Mi-e şi mai dificil să afirm că pur şi simplu nu vreau să fac ceva, că n-am chef, deşi refuzul nejustificat e la fel de legitim, în unele contexte, şi fiecare om are dreptul la el, măcar din când în când, fără să rişte să fie pus la zid din cauza asta.

Respectul de sine e-o lecţie dificilă, iar eu m-am înscris la cursuri de curând şi nu ştiu dacă voi fi un învăţăcel conştiincios, dacă nu voi trişa, dintr-un preaplin de entuziasm şi din pasiunea de a face orice-mi stă în putinţă pentru oamenii pe care-i admir şi pentru proiectele în care cred.

Cum se-mpacă iubirea de sine cu iubirea de ceilalţi? În ce proporţii trebuie să convieţuiască cele două iubiri pentru a nu-şi devora gazda, pentru a-i păstra şi sufletul teafăr, dar şi reputaţia de om bun, harnic, conştiincios, nepătată?

Am început să caut, zi de zi, răspunsul la această întrebare. L-aţi găsit voi, cumva?