Eu nu mint niciodată, dar nimeni nu mă poate obliga să spun adevărul.
(Charles -Maurice de Talleyrand)
“Everybody lies” – a decretat nebunul, genialul, incomodul, extraordinarul Dr. House din serialul cu acelaşi nume, şi cred că, oricât cinism ar conţine această concluzie, cine cunoaşte nuanţele naturii umane şi e în stare să se privească pe sine cu o fărâmă de obiectivitate va fi de acord cu ea.
Nu ştim, nu suntem în stare şi cred că nici nu trebuie să fim pe deplin sinceri în orice aspect al vieţii noastre. Toţi, când minţim, o facem de frică (motivaţia majoritară), de ruşine (celebrele cazuri când pacienţi pe patul de spital preferă să-şi rişte viaţa decât să admită că au luat nu ştiu ce drog greu detectabil sau că şi-au înşelat partenerul evadând în călătorii de unde-i posibil să fi contractat vreun virus ciudat) sau din bun simţ. De multe ori minţim ca să nu-i rănim pe cei apropiaţi sau să nu-i punem într-o lumină proastă, şi foarte bine facem. Cine nu e-n stare să facă rabat la etică şi morală în situaţii excepţionale, când interesele de moment, reputaţia sau chiar viaţa unui om drag o cer, poate să-şi bage morala undeva!
În afară de cazurile în care diagnosticul e tulburarea psihică numită mitomanie, toate denaturările voluntare ale adevărului au la bază cele trei motivaţii înşirate mai sus. N-o spun eu, de deşteaptă ce sunt, au spus-o sociologi, antropologi şi psihologi, cu mult înaintea mea.
Eu pot doar să afirm că sunt de acord cu ei şi că trebuie analizat cu simţ de răspundere fiecare context, înainte de a ne repezi să aruncăm cu pietre sau să debităm inepţii de genul “Eu nu mint niciodată!”, fără să ne uităm în oglindă şi să recunoaştem că nimeni, absolut nimeni nu-i fără pată când vine vorba de a nu spune lucrurilor chiar pe nume.
În primul rând, minciuna apare ca efect al unui stimul extern. Nu poţi să fii un mare mincinos de unul singur, pe un vârf de munte, iar de multe ori răspunsul fals e urmarea unei întrebări agresive, nelegitime, neavenite, obraznice sau capcană. Nu eşti obligat să spui adevărul cuiva pe care nu trebuie să-l preocupe ce crezi sau ce-ai făcut tu la un moment dat. Să pretinzi sinceritate, cu literă de lege, mi se pare în anumite situaţii chiar un gest nepoliticos. Aşa cum fac cei care te hărţuiesc poliţieneşte sau te şantajează sentimental, scormonind după realităţi care să le valideze o anumită stare de spirit, intenţie ori sentiment negativ. Marii căutători ai adevărului absolut nu vor, de fapt, decât să te prindă cu minciuna… Şi reuşesc mereu (căci adevăr absolut, nealterat de percepţie şi context, nu există decât în matematică), şi de-aici îşi trag entuziasmul şi-un fel de plăcere bolnavă, care le hrăneşte paranoia şi sentimentul de superioritate.
De mică am învăţat că nu-i frumos să mint, dar tot atunci mi s-a spus că există şi “minciuni necesare”. White Lies, cum le zic americanii. Dacă o prietenă te-ntreabă cum îi stă cu rochia cea nouă, iar ţie ţi se pare că arată ca Palatul Telefoanelor cu o husă pe el, nu-i comunici franc acest lucru, ci găseşti o modalitate mai delicată s-o faci să renunţe la treanţă. Căci în afară de înfumuraţii care latră cum că ei “urăsc minciuna”, mi se par penibili şi cei din categoria “Domnee, la mine ce-i în guşa şi-n căpuşă”, foarte mândri de bădărăniile pe care le scot pe gură.
Când un curios te chestionează “Cum îţi merge în căsnicie?”, iar ţie-ţi merge ca vai de capul tău, dar nu-i treaba lui să fie pus la curent cu statusul tău conjugal, îi vei răspunde simplu, ca să stingi subiectul : “Mulţumesc, bine”. E o minciună, da, însă adevărul nu e pentru oricine, nu toţi nulii şi neaveniţii au drept de proprietate pe adevărurile din viaţa cuiva.
Cum spuneam, nu există efect fără cauză şi răspuns mincinos fără întrebare iscoditoare. Iar vina se împarte, în funcţie de context, între cel care debitează baliverne şi cel care pune întrebări nelalocul lor.
Dar mai există şi situaţii în care mistificarea nu e rezultatul unui stimul, ci iniţiativă proprie. Asta mi se pare o boală mult mai grea, mai gravă, mai demnă de dispreţ şi cam neglijată de toţi lupii moralişti, poate şi pentru că, în majoritate, aceştia cam suferă de ea: ipocrizia.
Mă oripilează cei care-şi creează o imagine strălucitoare şi falsă, care nu sunt ce par a fi, care nu traiesc deloc conform principiilor de care fac paradă, care înfierează apucături la care ei înşişi sunt maeştri sau pentru care toată povestea vieţii e un imens butoi de rahat acoperit cu un strat subţire de miere ce păcăleşte ochii şi gustul prostimii. Să fiu spectatoarea unui show grandios de ipocrizie mă scoate mai rău din minţi decât să ascult, ocazional, câte o povestioară cu înflorituri. Şi, culmea ironiei, marii ipocriţi sunt tocmai aceia care se declară cei mai înverşunaţi duşmani ai minciunii.
Nu, nu urăsc minciuna, sunt prea ocupată să mă revolt în faţa variantelor ei mai sofisticate, precum trădarea, înşelăciunea, sabotajul, oportunismul, manipularea, linguşeala, prefăcătoria ca mod de viaţă. Asta nu înseamnă că mă dau în vânt după neadevăruri, dar când mă satur de ele, plec de lângă mitoman sau am grijă ce, cum, unde şi pe cine iau la întrebări. Poate sunt eu aia care nu merită un răspuns onest. Şi, cum spuneam deunăzi unui prieten de pe Facebook, între o minciună nevinovată şi un adevăr ticălos voi alege întotdeauna, cu ochii închişi, întâia variantă.
Ar mai fi varianta adevarului spus cu blandete 🙂
@Alina- nu mi-a plăcut ce-ai scris! Sesizezi minciuna din ochii mei?
Alina, scrierile tale sant foarte elaborate, studiate, intoarse pe toate fetele…si vreau s-o contrazic un pic pe lotusull- in text apare si varianta adevarului spus cu blandete. Esti foarte profunda, imi place cum scrii si vin pe blogul tau cu placere!!!
Lotusule, parca intr-o fraza am amintit si de ea, de blandete… 🙂
ODLM, eu sunt cam naiva, nu prea ma prind cand sunt mintita si de aceea studiez profund problema. In Femeia de august chiar o sa-mi apara un text, “Cum afli ca esti mintita”, bazat pe tehnologiile folosite de psihologii criminalisti. Si urmaresc serialul Lie To Me si ma inspir si de acolo… e fascinant domeniul! 🙂
camellia, ce sa zic, vorba-aceea: ma chinuie talentul! 🙂 Iti multumesc mult pentru vizite si vorbele care-mi fac atat de bine… 🙂
Camellia, probabil ca mi-a scapat 🙂
Nu am simtit ca ce ai zis a fost o contrazicere.
…
Alina, cand ti-am scris, ramasesem cu ochii pe ultima fraza : ” intre minciuna nevinovata si adevarul ticalos, voi alege… ” . De aia, am ales eu adevarul spus cu blandete. Sau dupa caz, tacerea. Nah, in fond exista atatea posibilitati 🙂
Alina, apropo de subiectul din Femeia de august, cand eram mai mica, m-a ispitit sa ma fac psi criminalist. De fapt, vroiam sa fiu profiler :).Am renuntat din lipsa de abilitati suficiente, pe cat e de fascinant domeniul, nu e chiar accesibil oricui.
🙂
Lotusule, in ultima fraza ma refer la situatiile in care nu eu spun, ci aud o minciuna nevinovata sau un adevar ticalos. Deci cand nu pot interveni si doar am de ales intre doua rele. 😉
Cat despre profiler, totul se invata, chiar si in domeniul asta. Si eu am o carte de criminalistica acasa si urmaresc fascinata toate serialele de gen. 😉 Iar tu esti un bun psiholog, nu te alinta! Sau era un apropo la mine, sa ma las de “meserie”? :))))
Alina si mie-mi place foarte mult cum scri si cum gindesti. Sint “alergica” la ipocriti.Mi se pare unul dintre cele mai greu de acceptat defecte.Iti citesc postarile cu multa placere. Tine-o tot asa!
Alina….”eu vreau adevar pina la neadavar”…adevarul spus cu blindete…fara ghilimele…si da, imi plac complimentele…chiar daca orice compliment contine o minciunica…nu posed destula-uneori dusa pina la absurd-autosuficienta ca sa n-am nevoie de complimente. 🙂
daca, am scris gresit corecteaza, te rog.
multumesc pentru articol…faina tema.
o seara asa cum o vrei tu!!!!!!!!
🙂 🙂 🙂
Alina, tot ce-mi doresc este sa reusesc sa fiu, pana la capatul vietii mele, om.
Daca asta este, restul se rezolva.
Nu ma alint, ca eu am cotit-o la un moment dat, iar ceea ce fac acum, ma implineste. Dar e adevarat, psi va ramane una din iubirile mele.
Suspicioaso !! 😛 🙂
Cum sa te lasi de meserie ? In curand o sa am nevoie de parerea ta obiectiva in ce priveste ceva. Dupa ce adun suficiente informatii, o sa-ti spun, bine ? 🙂
alina, subscriu în totalitate. uneori adevărul nu este pentru oricine, uneori adevărul rostit sau nu cu blândeţe, doare prea mult şi rostirea lui e inutilă, ca o palmă nemeritată. dincolo de toate acestea, ipocrizia, făţărnicia, mierea cuţitului sunt… hai să spunem că din altă poveste.
seară bună de duminică să ai, psipsi is back in town, şade pe pervaz şi… strănută! 😆 numai mie putea să-mi iasă asta: să mă întorc de la mare, soare, greci şi să fiu răcită bocnă! hapciu!
Alina, ca de obicei mi-a placut mult ce si cum ai scris!
Cata lumea te-a dezamgit mintit?
Cata lume stii care ajunge unde vrea prin minciuna? chiar daca e a withe lie?
Foarte interesant subiectul si cred ca putem intra lejer in polemici pe tema asta. Stii ce mi se pare mie cel mai interesant? Cum unii continua sa sustina minciuna chiar si dupa ce a fost descoperita. Ii spui verde in fata ca stii care e treaba, ce a facut, ce a spus etc. si el/ea sustine sus si tare ca nu e adevarat si mai departe, ca tu esti vinovat ca nu ai incredere, ca umbli cu tertipuri…
Minciuna are picioare scurte. Si ma refer la minciuna aia venita din cu totul alte intentii decat protejarea interlocutorului. Intr-o zi minciuna iese la iveala si cum poate fi acoperita decat printr-o noua minciuna? Si iata creat lantul si mincinosul prins ca-ntr-o panza de paianjen. Nu-i mai bine sa fie onest de la inceput? E greu sa spui cuiva adevarul cand stii bine ca acesta doare, dar decat sa te adancesti in haul ipocriziei mai bine sa fie adevar…
Las deoparte acele “white lies”, le spunem in fiecare zi din motivele bine subliniate de tine. “Ce fac acum? Bine, iti scriu”. Jumatate minciuna, jumatate adevar. Nu fac asa bine, dar iti scriu si asta e bine. Mi se iarta prima minciuna? Cred ca da.
PS. Lotus, adevarul spus cu blandete poate fi o provocare pentru unii!
Andres
Fete si baieti, scuzati pentru absenta, dar muncesc cu drag si spor! 😀
Marilena, impartim aceeasi alergie! Desi am si eu momentele mele de ipocrizie, ca orice om, dar sper ca in doze rezonabile! 🙂
Dana, ce ne-am face fara complimente! Sa fie usor exagerate, cat sa nu cada in extrema linguselii gratuite, si e perfect!
Lotusule, abia astept sa-mi dau cu parerea mea obiectiva! 🙂
psi, si pisicile racesc? 🙂 Bine te-ai intors si-ti doresc si alte plecari (la mare), ca vara abia a inceput!
Cristina, multa lume m-a dezamagit mintind si cred ca si minciunile mele au dezamagit pe multa lume… Ideea era ca minciuna nu e ca ebola, ci mai degraba ca herpesul… toata lumea il are, dar se manifesta din cand in cand, in anumite conditii (de obicei vitrege)…
Andres, asa e, e mult de polemizat pe tema. Cand unii sustin o minciuna, desi a fost data in vileag, problema poate fi de ambele parti. Ori cel care “a mintit” vede altfel lucrurile, ori pur si simplu nu vrea sa recunoasca adevarul in fata ta. Asa cum am mai spus, adevarul nu e pentru toti. Si cum spunea si nenea asta din motto, nu suntem obligati sa spunem adevarul (decat la tribunal). Cand cineva nu vrea sa recunoasca un adevar evident, are el un motiv… Si asta trebuie cautat. Daca merita deranjul, bineinteles, daca nu, nu.
alina, uite că şi pisicile răcesc! 😆
chiar te dădusem dispărută şi îţi doream în gând o vacanţă.
nu ţi-am spus, dar parcă îmi place mai mult noua ta poză. 😀
Da Alina asa e. Uite nu ma gandisem la partea asta. Trebuie mereu sa privim din perspectiva fiecaruia. Din pacate nu prea facem asta. Daca am reusi, poate am ajunge mai repede la un consens, la intelegere si problemele nu ar mai fi probleme ci solutii. Si in plus, unii sufera de paranoia… deci nu le putem spune mincinosi. Viseaza si cred. Imagineaza ceva si cred cu tarie ca s-a intamplat. Deci adevarul poate capata diferite forme 🙂
psi, n-am disparut, da-s cu treburi si pe drumuri! 🙂
@Andres: Exactly! 🙂
Dragilor, voi posta maine dimineata un text nou pe Oaspete. In seara asta nu pot, ca ajung tarziu acasa, ma duc la un party! :))
Alina…sa nu-ti schimbi freza….asta era…adica ea freza…i like it…
ai o frunte frumoasa….i mean it.
distractie placuta la party!!!!! 🙂
A fost distractiv la partz, inca dorm, desi-s la birou! 🙂
Gata, am pus Oaspetele, e o fata draguta, talentata si, mai ales, fericita! 😉
Alina, si eu ma intreb, uneori, de ce mint, cand am la indemana varianta corecta. Dar sunt situatii in care nu poti sa spui adevarul, iar cine-l spune, ori e nebun, ori e Maica Tereza reincarnata.
Am facut cateva teste, de curand, de spus adevarul verde-n fata. Sau negru, mai bine zis. Si n-a iesit bine.
Oamenilor le place sa-i gadili la ureche cu minciuni. Sweet little lies…suna intotdeauna mai bine, din pacate.
Corinas, azi sunt intr-o dispozitie muzicala, asa ca-ti raspund astfel! 🙂
De obicei eu nu mint doar omit sa spun unele adevaruri !
Firuza, bine ai venit pe blogul meu! 🙂
Mie imi place sa cred ca noi, toti oamenii normali la cap, “de obicei” nu mintim! Minciuna nu sta in firea omului, omul e inclinat, in mod natural, spre adevar, deci atunci cand apare devierea de la realitate, e cu un motiv! Bun sau prost! Si nu asa, toata ziua buna ziua. 🙂
Te mai astept!
Pentru ca ne-a placut mult cum si despre ce a scris Victoria West pe blogul Oaspete, i-am publicat un text si pe site, la editorial:
http://www.boncafe.ro/editorial-sufera-baba-la-frumusete-dar-pana-cand-c27_a1841
Vedeti ce patiti daca scrieti frumos? 🙂
Multumesc Alina, tie si Luminitei, a fost o surpriza foarte placuta pentru mine cand am vazut articolul publicat pe Editorial. Pentru mine inseamna mult sa primesc aceasta apreciere de la tine. 🙂 Daca pe viitor e ok sa mai vin si cu alte articole pe Oaspete, sa-mi dai un semn. 🙂
Victoria, am citit articolul. Si e trist ca se intampla asa.
Raman la parerea ca, pleoapele chinezilor sunt frumoase asa cum sunt ( mie imi par exotice). Ca, inaltimea unui om, n-ar trebui sa fie criteriu de acces la un anume job.
A, si mai cred, ca operatiile estetice sunt cu adevarat utile, acelor persoane ce au trecut prin accidente, in urma carora au ramas mutilati. Sau acelor oameni care s-au nascut cu anumite probleme, iar viata lor este in pericol din aceast cauza.
In rest, sincer, cred ca este un moft.
A nu se intelege din asta ca am ceva cu cineva. N-am 🙂
Din partea mea, fiecare e liber sa se ” decupeze ” dupa pofta inimii. Sau sa-si puna botox, unde nici nu gandesti 🙂
P.S. Mi-am amintit de ceva vazut la TV. Nu sunt sigura ca am retinut corect, dar era vorba de o fetita de aproximativ 8 ani, careia mama ei, o fosta miss sau ceva de genul, i-a facut cadou un implant mamar. N-am putut decat sa zic : of ! bietul copil !
Implant mamar la 8 ani? Oh my god. 😀 Bietul copil cu adevarat.
Victoria, uite, am gasit stirea :
http://www.evenimentul.ro/articol/a-primit-cadou-silicoane.html
Nah, cica fetita avea dreptul sa foloseasca cadoul cand implinea 16 ani.
E incredibil cat de mult rau pot face uneori, oamenii mari, copiilor.
Alina, acum, vezi bine, exista minciuni si minciunici, depinde cum le folosesti…sa nu faci abuz de ele
Unii sustin ca ”nebunii si copiii spun intotdeauna adevarul.Cu toate astea,pledez in favoarea adevarului spus cu blandete,cu rol de a indrepta omul .Exista insa situatii cand acele mici minciuni prind bine.De regula ni le spun bunii prieteni atunci cand suntem in impas.Ei stiu sa minta frumos,iar noi incercam sa ii credem.
adrianagianinna, m-am si speriat cand am primit pe mail commentul tau, nu ma asteptam sa mai scrie cineva la un text mai vechi. 🙂
Revenind la subiect, am observat ca un adevar mai dur, precum o critica sau un repros, doare oricum, indiferent de blandetea cu care e spus. Si atunci cred ca problema e nu cum spun, ci daca e bine sa-l spun. Ajuta cuiva, pe termen lung? Ca daca nu ajuta, ci e doar asa, de dragul transparentei cu orice pret, mai bine te abtii. Si asa e, prietenii stiu sa minta frumos. Dar cel mai frumos ne mintim noi, pe noi insine, suntem maestri in autoamagire.
Coramica, acu am vazut si commentul tau! 🙂
Sa nu faci abuz, da, nici de minciuna, nici de adevar. In asta sta adevarata intelepciune.