Tag-Archive for ◊ singuratate ◊

07 May 2012 Gânduri însăilate
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 21 Comments

Ne naştem singuri şi murim singuri – nu mai ştiu cine a zis asta, un om foarte inteligent şi foarte pesimist, pesemne, aşa cum sunt toţi oamenii din cale afară de inteligenţi.

Şi între cele două uriaşe singurătăţi, înşirăm de-a lungul vieţii miliarde de solitudini mai mititele, dar tăios de ascuţite. Când plângem, ne simţim mai singuri ca oricând, şi nici măcar o apăsare prietenească, pe umăr, nu ne poate smulge decât un zâmbet de suprafaţă, prin care să arătăm celui care ne e alături că încercarea sa de a ne sprijini sau înveseli nu e în zadar. Când hohotim de râs, ne vedem înconjuraţi de guri ce iau, mimetic, formă de zâmbet, dar ceva îmi spune că fericirea nu-i un sentiment generator de empatii puternice – oamenii se bucură pentru tine cu măsură şi, uite aşa, în delirulile tale euforice, se face că tot singur eşti.

Numai iubirea te contopeşte, fie şi pentru o fracţiune de destin, cu celălalt. Numai în dragoste n-ai cum să fii singur, chiar şi duioşiile neîmpărtăşite te fac, prin simpla şi deseori penibila lor exaltare, parte a unei poveşti care se scrie pentru doi. Important e să vrei pe cineva, să tânjeşti după jumătatea lipsa. Măcar aşa desenezi un contur geamăn, îţi validezi dreptul la respiraţie în tandem.

Eu mi-am trăit cinci ani din viaţă fără să iubesc pe nimeni. Nu mi-i amintesc absolut deloc. Nu pot reda nicio scenă publică sau domestică, nicio întâmplare din acea perioadă. Atunci am fost cel mai singură, atât de singură, încât nici măcar nu existam.

*

Dintre toate lucrurile pe care m-am obişnuit să le fac singură, cel mai greu îmi este să vorbesc cu mine. Dacă mi-ar fi uşor, ar suna un pic maladiv, ştiu…

Pentru că sunt încăpăţânată şi nu mă ascult deloc. Ca un copil de-ăla razgâiat, cum remarc că propria-mi conştiinţă şi-a pus bărbia-n pumn şi are chef de vorbit serios, eu îmi bag degetele în urechi şi lălai isteric, ca să nu aud neam ce tot încearcă îngerul de pe un umăr să-mi spună. Printre lălăieli (că mai şi obosesc, la intervale destul de scurte), îmi dau seama că imaculatul mă ceartă. Îmi spune să fiu mai curajoasă. Mai puţin cinică. Mai optimistă de-adevăratelea şi nu numai aşa, de ochii lumii. Mai veselă în profunzime, nu doar prin hăhăieli care ascund tristeţi monumentale. Mai puţin timidă. Mai puţin revoltată. Mai puţin furioasă pe oameni care, de altfel, chiar merită furia mea. Mult mai puţin, infinit mai puţin orgolioasă mă tocăne la cap conştiinţa mea că ar trebui să fiu.

În timp ce îngeraşul de pe un umăr îşi smulge bucliţele încercând să aducă nebuna pe calea cea dreaptă, necuratul de pe umărul vecin stă picior peste picior şi-mi şopteşte suav la ureche numai tâmpenii. Minciuni frumoase ori adevăruri splendide care nu-mi folosesc la nimic. Idei seducătoare, dar imposibile. Ciudăţenii, ispite, revolte care-s motorul multor lucruri pe care le spun sau le scriu aşa, din senin.

Nu-mi place de mine când sunt rea, dar nu-mi place de mine nici când sunt proastă. Nu mă suport bârfitoare, ranchiunoasă, plângăcioasă, dar nici seninătatea tâmpă nu poate fi prietena mea. Autoanaliza din perioadele mele de solitudine arată cu degetul, dar nu ia nicio măsură drastică. Din conversaţiile cu mine ies tot timpul trântind uşa şi fac apoi tot cum mă duce capul – de fapt, cum îl îndeamnă pe cap drăcuşorul de pe umărul duşman.

*

O colegă mi-a povestit cum băieţelul ei de câţiva anişori plânge în fiecare toamnă, pentru că nu poate lipi frunzele la loc în pom. Şi eu, deşi am ani mult mai mulţi la activ, jelesc copilăreşte după fiecare boschete scuturat, pentru că l-aş vrea, în mod absurd, bradul verde şi falnic care n-a fost niciodată.

Am învăţat, totuşi, să nu mai am încredere în aglomeraţiile cu iz de clan înţelept. Să nu mai pun preţ pe cuvinte menite să mă facă să mă simt mai puţin singură. Să nu mai judec unele fapte după emoţiile fierbinţi care-mi aşază, în fiecare pliu de suflet, receptori mincinoşi, infestaţi cu microbul autoamăgirii. Învăţ o grămadă de lucruri, zi de zi, dar sunt un învăţăcel prost şi leneş, care fuge de la orele de prezent şi se refugiază în decorurile îmbătătoare ale unor clipe de mult apuse.

Şi totuşi, singurătatea are farmecul ei. Are speranţă, are aşteptări colorate, desenează viitorul după chipul şi asemănarea viziunii mele despre fericire. Are înţelepciune, are echilibru, are un fel de radar pentru situaţii cu potenţial dramatic. Are şi prudenţă în alegeri – poate prea zeloasă, ce-i drept – şi-ţi oferă luxul de a te detaşa mai lesne de marile compromisuri are vieţii, dar şi de tocmelile ei meschine. Asta, când e în toane bune…

21 Aug 2011 Dreptul şi permisiunea de a fi fericit
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 43 Comments

 

În timp ce-mi scanam propriile-mi temeri, mi-am dat seama că aşa-zisa emancipare a societăţii noastre moderne e o teorie falsă. Că imaginea femeii care-şi ia destinul în mâini nu e una victorioasă, ci o platoşă sclipitoare menită să-i ascundă neputinţa şi incapacitatea de adaptare la tradiţiile sociale şi religioase adânc înrădăcinate.

Am înţeles că, da, toţi avem dreptul să fim fericiţi, atâta vreme cât nu ieşim din tiparele regulilor de vieţuire cu care am fost crescuţi şi educaţi.

O femeie singură nu va fi niciodată fericită. Iar dacă ea va reuşi să ajungă la fericire, printr-o automotivare eficientă sau prin negarea ori reprimarea propriilor frustrări, cei din jur se vor grăbi, cu fiece ocazie, să-i aducă aminte că n-ar trebui să se simtă prea confortabil. Nu-i va fi bine în concediu sau la petreceri (la care mai e invitată), printre «cuplaţi». Nu-i va fi comod într-un bar, gânditoare, în faţa unui pahar de vin, chiar dacă găseşte curajul să intre acolo neînsoţită de un mascul. Nu se va putea gândi, nu-i aşa?, să facă un copil altfel decât pe căile convenţionale, fără să lezeze principiile de viaţă şi religioase ale celor mai «norocoşi» decât ea, ale celor care se simt împăcaţi cu statutul lor infinit mai onorabil de cetăţeni căsătoriţi, divorţaţi sau chiar văduvi.

Am observat că, în ziua de azi, o femeie de peste 30 de ani, divorţată, este privită cu mai mult respect şi cu mai multă îngăduinţă de către semenii ei decât una care n-a trecut niciodată pe la altar.

Părăsita de vreun neica nimeni fustangiu, care târăşte după ea un cârd de copii pe care abia-i hrăneşte, are un statut moral privilegiat în raport cu o altă fameie care decide să facă un copil, treaba ei cum şi cu cine, dar n-a bifat în faţa populaţiei o dănţuială cu voal, ginerică şi lăutari. Ce mai contează ce se întâmplă după? Condiţia esenţială a fost îndeplinită.

Nici bărbaţii nu-s ocoliţi de judecata aspră a plebei. Recunosc că şi eu, dacă aflu că vreun exemplar masculin alb la tâmple n-a fost niciodată însurat sau că-i e greu să-şi găsească pereche în lumea asta plină de femei singure, ridic din sprânceană şi mă întreb care-o fi defectul lui.

Trecând într-o zonă şi mai delicată, am citit de curând un comentariu pe un blog, în care autoarea vorbea despre tandreţe şi manifestările în public, despre cât, cum şi până la ce vârstă ne sunt permise (sâc! – iar ajungem la vorba mea, că totul trebuie să ne fie « permis»!). Iar un domn, care altfel se declara foarte deschis la minte, sofisticat, înţelept şi plin de pilde, a comentat că dacă manifestările tandre sunt între persoane de sexe diferite pentru el e ok, altfel nu. Că homosexualii sunt bolnavi, anormali şi nu au voie să se iubească. Deci asta-l durea pe el, deşi ideea textului era cu totul alta. De mult nu mi-a mai fost dat să văd, fie şi în scris, o manifestare atât de vădit homofobă. Şi nimeni n-a sesizat, nimeni n-a comentat, ba mai mult, dobitocul primeşte în continuare osanale pentru dulcegăriile lui de doi lei şi pentru vederile lui înguste.

Da, avem dreptul şi obligaţia de a fi fericiţi, în teorie, în poezie, în filosofie, în pagini de roman. Acolo toţi putem face ce vrem şi toţi putem ofta a duioşie şi-a toleranţă. În lumea reală, însă, a blocurilor gri şi a semenilor doldora de prejudecăţi, avem acest drept doar dacă ni-l dau ceilalţi. Noi trebuie să avem doar puterea şi norocul de a ne conduce destinul către o formă ce poate fi acceptată de societate, altfel n-avem absolut nicio şansă.

21 May 2011 Femeia ventuză (sau cum n-am de gând să devin)

(Acest text conţine limbaj oarecum vulgar, aşa că rog minorii, puritanii şi domnişoarele de pension să se abţină)

Când merg cu metroul casc gura, că altă treabă n-am, la cuplurile ce mi se perindă sub priviri. Şi nu-mi fac deloc o impresie grozavă, dimpotrivă, chiar mă stânjenesc cele în care dama îşi drăgăleşte de zor masculul din dotare, îl mângâie pe umeri, îl gâdilă pe burtă, se joacă-n părul lui, se unduieşte plină de dorinţă, iar acesta  o priveşte apatic, plictisit, cu mâinile atârnându-i flasc pe lângă corp, nedornice de vreun gest tandru. Cu atât mai grotesc mi se pare că acest spectacol umilitor (pentru ea) se desfăşoară în public.

Am mai spus în câteva rânduri – şi sunt pregătită să-mi iau din nou înjurături – că nu suport mironosiţele, pisicitele, mieroasele, mi se par jalnice femeile care-şi adâncesc decolteul, şi-şi răvăşesc cârlionţii, şi nu te mai poţi înţelege cu ele imediat ce-n incintă pătrunde un purtător de falus. Mi-e milă de amărâtele care fac copii, scandaluri, liposucţii, numai pentru a mai scoate oleacă din ţâţâni calma indiferenţă a omului ce dă semne că le-ar cam mătura din viaţa lui. Sper sa nu ajung niciodată aşa, dar ştii cum se spune, Never say never…

Mă uit în jur şi nu mai văd bărbaţi cu-adevărat îndrăgostiţi, mistuiţi de pasiune pentru vreo cosânzeană, dar în schimb e plin ochi de muieri moarte-coapte după câte un “lasă-mă să te las”. Şi nu mai prididesc săracele cu tertipurile, cu sms-urile trimise “din greşeală”, cu mailurile siropoase, în interes, vezi Doamne, de business, doar doar le-or cădea în plasă indivizi vădit neinteresaţi de existenţa lor. Şi mi se pare degradant să tragi de un bărbat care, dacă te-ar plăcea măcar cât negru sub unghie, ar găsi resurse – crede-mă pe cuvânt! – ca să-şi etaleze interesul.

De câte ori asist la câte-o scenă de-asta penibilă, de telenovelă, îmi amintesc de filmul “He’s  Just Not That Into You”, unde scenariştii ăia bat multă monedă, zgomotos, dar şi cu umor, pe nişte realităţi universal valabile, care înamoratelor fără minte şi fără speranţă nu vor şi pace să le intre în cap. Dacă un bărbat nu te sună – după o zi, după două, după zece – de la acuplarea voastră întâmplătoare, înseamnă că nu vrea să te sune. Punct. Nu-i ocupat, nu i-e jenă, nu i-a murit pisica şi sunt şanse infime să fi murit chiar el. Pur şi simplu nu te vrea în viaţa lui. Bineînţeles, s-ar putea să-l “cucereşti” până la urmă, după ce-l apelezi de pe fix, ca să-l prinzi în capcană şi să-ţi răspundă în sfârşit la telefon, după ce-i bombardezi Imbox-ul cu sute de mailuri kilometrice, după ce-l ridici în slăvi ca pe un zeu, gâdilându-i irezistibil orgoliul sau după ce-i oferi încă o partidă suculentă (sau două, sau zece) de sex. Tipul va ceda, cel mai probabil, avalanşei de avansuri, va obosi să opună rezistenţă şi va admite, într-un fericit final, că eşti o fată de ispravă. Apoi se va ghemui în culcuşul cald al dragostei tale, îţi va vârî poate şi-o şaibă aurită pe inelar şi, da, va sfârşi iubindu-te – aşa cum iubeşti un căţel ce ştii că-i mereu acolo, lângă tine, dând fericit din coadă.

Eu cred – ba nu, sunt sigură – ca un bărbat care te vrea cu adevărat e ca un uragan: persuasiv, obraznic, tenace. Nu cred în sfiala virginală a indivizilor de sex opus mie, nu înghit poveştile în care tipul se simte prea timorat în preajma damei care i-a căzut cu tronc, încât trebuie să preia ea frâiele, nu mă pot obişnui cu îndemnul atât de la modă în zilele noastre: “caută-ţi pe unu’ şi FĂ-L să fie cu tine”. Există pe lumea asta şi pămpălăi, e adevărat (categorie care nu mă interesează), dar majoritatea bărbaţilor amorezaţi sau măcar zgândăriţi din punct de vedere sexual au jar în tălpi şi prin alte locuri. Un bărbat căruia i s-a pus pata pe-o tipă zărită-n treacăt va face pe dracu-n patru să facă rost de numărul ei de telefon. Şi va reuşi. Ori poate mă înşel şi li s-a atrofiat tuturor masculinitatea din cauza inflaţiei de dudui în călduri.

“De-aia nu te măriţi, că nu faci bezele niciunui bărbat. Arată-te şi tu mai disponibilă!” Ei, dacă de-aia nu mă mărit, atunci nemăritată să rămân! Am pretenţia exagerată să văd măcar un infim semn de interes înainte de a ridica coada şi nu-mi place să fac primul pas – primii o sută de libidinoşi paşi, de fapt  – ca sa-l conving pe unu’ să mă ţină de mână-n parc.

Contrar aparenţelor, nu-s o cinică, sunt, de fapt, o romantică irecuperabilă;  cred în fina seducţie feminină, cred în frumuseţea mândră, sofisticată, care te cheamă, dar te şi ţine la distanţă, cred în conversaţia sclipitoare şi elegant ademenitoare, cred în femeia care se respectă într-atât, încât să nu defileze surescitată pe sub nasul unuia care nu arată c-ar da doi bani pe ea. Cred în aşteptare, în tatonare, în triere, şi (încă mai) cred în curajul masculin de a tânji după calitate şi provocare, nu după craci desfăcuţi la primul bună ziua.

E plin în juru-mi de femei care sar pe bărbaţi, iar eu nu ştiu să lupt în lupta asta, am fost educată – poate greşit – să consider că ritualul de-mperechere trebuie iniţiat de ei. Şi-n trufia asta care mă izolează de rândul lumii, aştept pe cineva dispus să-şi bată capul, măcar preţ de o zi, cu ideea de a-mi face curte. Ştiu, „Aşteptare plăcută!”, o să-mi ziceţi. Nu-s dificil de cucerit, dar nici în numele iubirii, nici al fricii de singurătate nu-s dispusă să iau lecţii despre cum pot ieşi eficient la agăţat.