Ştiu să spun poveşti, dar cred că nu mă pricep prea bine să întind mâna. Când îmi doresc cu ardoare câte ceva, când vreau să mi se dea ceea ce cred eu că mi se cuvine, încep prin a mă da peste cap ca să dovedesc că merit. Sau, dacă mi s-a dat deja, dacă n-am putut evita impactul cu un dar generos, picat ca o pleaşcă în viaţa mea, fac tot posibilul să demonstrez celui ce-a investit în mine banii, sufletul sau încrederea lui c-a ales persoana potrivită, ca şi eu sunt dispusă să-mi pun la bătaie aceeaşi triadă compusă din bani, suflet şi încredere, ca să nu rămân cu nimic mai prejos.

Nu ştiu dacă nu-i cumva un defect de caracter, un semn de nesiguranţă, o stimă de sine firavă apucătura asta de-a mă face luntre şi punte pentru a nu rămâne datoare nimănui cu niciun cent şi cu nicio fărâmă de gând duios. Nu cred în dragostea necondiţionată, nu-mi place să fiu iubită fără să iubesc (mă enervează, mă stânjeneşte) şi să iubesc fără să fiu iubită (suferinţa şi umilinţa atârnă mult prea greu peste măsura poetică a nefericitului context). Cred că necondiţionarea e cumva împotriva firii şi nu văd nimic rău în a echilibra talerele balanţei. Câteodată consider asta o formă de bun simţ şi de respect, pentru că, nu ştiu cum se face, aproape toţi fanii iubirii necondiţionate şi ai prieteniei unidirecţionale se situează de partea norocoasă a baricadei, undeva pe un jilţ aurit, acolo unde se lăfăie cei care primesc  consideraţie, adoraţie, loialitate, fără să dea mai nimic în schimb.

Nu întind mâna pentru nimic şi nu cer lumii lucruri absurde, dar dacă eu sunt un om punctual, am pretenţia ca aceia cu care-mi dau întâlnire să ajungă la timp. Dacă-mi ţin promisiunile, vreau ca şi alţii să şi le ţină, dacă-mi ceri să-ţi fiu loială şi fidelă, trebuie sa-mi fii, la rându-ţi, exact la fel de loial şi de fidel. Îmi place la nebunie să fac daruri celor dragi de ziua lor, de Craciun sau fără niciun motiv anume,  dar aş fi ipocrită să nu recunosc că mă doare dacă vreo persoană pe care eu o cadorisesc cu obstinaţie nici nu crede de cuviinţă să mă sune şi să-mi spună la mulţi ani.

Detest şi eu minciuna şi trădarea, ca orice om normal la cap, dar totuşi mi-e jenă să repet chestia asta cu superioritate în glas şi emfază în scris, atâta vreme cât, la rându-mi, am minţit sau am trădat măcar o dată în viaţa asta.

Nu întind mâna pentru nimic, deşi mi s-a mai întâmplat, în momente şi ani blestemaţi, să-mi fac sufletul preş pentru câte o poveste de dragoste cu iz amăgitor, pentru câte-o prietenie cu dus, dar fără întors. Mirosea a reciprocitate şi a eternitate acolo, dar s-a dovedit a fi un parfum ieftin, de bazar, dintr-acela care începe să pută imediat ce ţi l-ai fâsâit pe jugulară.

Vine Crăciunul, mă aşez şi eu pe genunchii unui Moş imaginar şi-i şoptesc la ureche să-mi aducă nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce eu, la rându-mi, pot oferi. Lui îi întind mâna când cu sfială, când cu fermitate, dar mereu cu speranţa să nu mi se dea peste ea, deşi nu cred că jinduiesc după întâmplări absurde, după poveşti  lipsite de sens.

PS: În ciuda tonului amar al articolului de mai sus, vreau să vă urez cu bucurie cristalină, de copil care nu poate fi supărat de nimeni şi pentru nimic, sărbători minunate, petrecute lângă oamenii pe care îi iubiţi şi care vă iubesc cu adevărat!

Nu ştiu dacă mi-am găsit perioada cea mai potrivită din an – acest însorit început de primăvară – pentru a vorbi aşa duşmănos despre ea, adică despre iubire. Paradoxal, deşi tânjesc după calmul inimii şi împlinirea sufletului meu într-un etern şi miraculos amor, am ajuns la un fel de saturaţie când vine vorba de idealizarea conceptului sau, dimpotrivă, de bagatelizarea lui. Vorba lui Mircea Badea, “nu mai pot cu iubirea”. Unde mă întorc, iubire şi iar iubire. Toţi o cântă, o slăvesc, iar mulţi o confundă cu acuplările ieftine, o caută acolo nu e şi, cel mai trist, nici nu sunt şanse sa fie.

Câte cruci să mai poarte acest sentiment straniu, extrem de fragil? Câte aşteptări debile să mai împlinească, câte eternităţi să mai umple, câte utopii să mai alimenteze? Cât să mai rabde, nobila şi firava iubire, sa atârnăm de ea globuri pestriţe, de Craciun, să o împopoţonăm, de Valentine’s Day, cu adorabile inimioare chicioase, câte mărtişoare de tinichea să-i mai atârnăm în piept, cât busuioc uscat să-i mai vârâm sub pernă, câţi trandafiri ofiliţi să-i mai lăsam pe preş, la uşă, şi totusi treburi mai importante sa ne smulgă, mai mereu, din cea mai frumoasă şi tandră aşteptare…? Cât să-i mai promitem, orbeşte, şi să nu ne ţinem de cuvânt? Câte rime împleticite, câte sonerii haioase-hidoase, de telefon mobil, să-i mai dedicăm?

Într-o zi, în autobuz, doi puştani -un el şi o ea- proaspăt posesori de buletin, se ţoncăneau lângă mine în timp ce conversau banal, agramat. Schimbul de salivă, plescăit, dintre ei, mi-a creat un sentiment nedefinit, de silă amestecată cu ciudă. De parcă aş fi văzut un câine răpciugos jucându-se prin băltoace cu o mingiuţă de aur pe care eu, dacă aş fi avut-o, aş fi preţuit-o altfel, aş fi ştiut să n-o murdăresc. Aş fi meritat-o.

Dar am ajuns să am alergii virulente – am mai scris asta – şi la superbele, seraficele filme de dragoste. Romantismul leşios a ajuns să-mi lase gust amar, cleios, de înjurătură. Găsesc expunerea marilor defecte ale naturii umane – aplecarea spre violenţă, minciuna, infidelitatea, erotismul grotesc şi confuz – infinit mai credibilă decât spuma zaharisită a unui “I love you” urmat de un “forever” facil de plantat într-un film, dar indecent de limitat în timp, în lumea reală, câteodată cu durata de viaţă a declaraţiei în sine, vulgar de inconsistent. Cad pradă şi eu, cu o slăbiciune demnă de idealuri mai măreţe, ispitei că aş putea iubi o viaţă pe cineva (nu ştiu pe cine, întotdeauna obiectul dragostelor longevive până la extrem e proiectat undeva în viitor, cumva mai presus de umanul ordinar, un specimen al realităţii imediate nici n-ar fi demn de o atât de fără cusur şi fără de sfârşit povară sentimentală) şi că, şi mai hilar, cineva-ul ăsta m-ar putea iubi, întreaga şi automat zbuciumata lui existenţă, numai pe mine. Conceptul e, pe cât de atractiv şi legitim (să accepţi că te mulţumeşti cu mai puţin e de un absurd axiomatic), pe atât de periculos.

Mă sfâşie şi mă îngrozeşte faptul că orice tip de abordare a subiectului “iubire” – din perspectiva erotică, bineînţeles – îmi alimentează suferinţele cu o abilitate aproape artizanală, şi absolut niciun fel de trăire, de la detaşarea ipocrită, până la implicarea nebunească, la limita absurdului, nu e în stare să-mi garanteze măcar un strop labil de fericire. Iar neabordarea lui mă dezumanizează, îmi neagă fiinţa, îmi strică rostul de timidă aspirantă la un strop de divinitate. Sunt omul extremelor, nu mă pot bălăci în ape călduţe – deşi uneori tare aş vrea! – mă zbat a neputinţă între patima tembelă şi un soi de indiferenţă malignă, răutăcioasă. Ce-i în mijloc mi-e străin şi-mi face silă, iar cantonarea în extreme e întotdeauna o inutilă şi stupidă pierdere de energie.

Şi, cum spuneam… am obosit să vorbesc despre iubire. Am obosit s-o privesc, s-o judec, s-o alung, s-o invidiez, să plâng în faţa vitrinei ei cu minuni, să-i scormonesc prin tomberoane. Vreau s-o trăiesc şi atât. Altfel, m-am săturat să-mi pierd timpul cu ea.