Pentru cei care mă cunosc şi, mai ales, mă citesc, cred că e evident cât de rar scriu în ultima vreme pe blog. Mă ocup de proiecte de tot felul, în care mă avânt fără plasă de siguranţă, scriu cu vârf şi îndesat la revista pentru care lucrez, dar mi s-a luat de flecărit cu obidă pe pagini virtuale.

Furia şi revolta mi-au fost multă vreme combustibil scriitoricesc. Tristeţea m-a făcut adeseori să scriu bine şi să dorm, apoi, prost. Dorinţa de-a plăti poliţe printre rânduri sau de-a plânge amar printre nărăvaşe suduieli m-a făcut să înegresc ceva pixeli la viaţa mea, să umplu apoi paginile unei cărţi, să mă descarc în scris aproape săptămânal, dintr-o dorinţă umană, naturală până la un punct, de a-mi forma un stoc confortabil de empatii şi simpatii.

Nu mai simt nevoia să fac asta, încrâncenarea mi s-a cam atrofiat, pornirile sentimentalo-exhibiţioniste au căpătat, brusc, pudoare. De fapt, nu pot spune dacă mi-au dispărut trăirile intense sau doar a ajuns să-mi fie peste mână să le mai dezvelesc cum o făceam până acum. A început să-mi placă să tac, să pun la timp capacul unui stilou prea nervos, să clicăi mausul mai degrabă în scopuri vesele, frivole, pozitive, optimiste.

Motive să mai latru pe blog s-au mai gasit, nu e că nu le vad. De exemplu, nişte insistente manifestari rasiste şi homofobe de pe Facebook chiar m-au facut sa scriu un text niţel agresiv şi niţel porno pe care  apoi l-am şters. Despre studenta asta de la Londra care-şi dă ochii peste cap, în clişee ilare şi niţel agramate, că vezi Doamne ce nasol e la capitaliştii ăştia, m-au mâncat buricele degetelor sa tastez ceva de dulce, dar a facut-o altă tipă mult mai documentat decât aş fi făcut-o eu. Replica mişto la textul naşpa, aici. Doar pe Nadia am simţit nevoia sa o apăr cu mâna mea, în articolul precedent, de o tută pe care lipsa de margarină din dieta zilnică o ajuta-o fizic, dar  intelectual n-o ajută cu nimic. În rest, tăcere, ciocu’ mic, Alina, ah, ce bine e…

Azi  i-am luat un interviu lui Andrei Gheorghe, care mi-a spus o chestie foarte ca lumea (de fapt, mi-a spus mai multe chestii ca lumea, dar, despre ele, în Femeia de luna viitoare): că mulţi oameni se recomandă prin ceea ce NU fac. Prin ce nu le place. Prin ce detestă. Prin ce NU sunt, în esenţă. Mulţi se grăbesc să afirme cu emfază că ei NU se uită la televizor, NU ascultă manele, NU citesc aia, NU fac ailaltă. Mai nimeni nu dezvăluie ce-i place, ce-l emoţionează, ce vrea de la viaţă, e mai uşor să perorezi, nihilist, despre ce NU îţi convine. “Eu sunt interesat de ceea ce faci. Ce NU faci si ce NU-ţi place poţi sa pastrezi pentru tine”, mi-a zis Andrei.

Eu am ajuns la înţelepciunea asta cumva fără merit, fără să-mi propun, dintr-un cu greu regăsit instinct de conservare. Mi-am dat seama că mi-e mai bine când nu-mi răscolesc periodic frustrările şi angoasele, chiar dacă n-am scăpat de preconcepţia păguboasă că răul te face să scrii bine, în timp ce binele tufleşte orice brumă de talent literar. Da, recunosc fără pic de modestie că mi se pare că scriu grozav când sunt nervoasă de simt c-aş muşca din pereţi sau tristă ca un sinucigaş în cămaşa de forţă.

Dar, totuşi, cât de bine e când vreau să-mi fie bine, câtă binecuvântată pace interioară ascunde lipsa asta de zvâc scriitoricesc, câte ore de somn liniştit, neîntors, mi-a adus această necerută, dar binevenită amorţire a nervului polemic.

Sau poate e doar liniştea dinaintea furtunii, poate că tac doar ca să izbucnesc când o să mă aştept mai puţin, poate că mă hăhăi doar ca să colorez frumos un plâns înăbuşit, poate că zenul pe care îl exersez acum e lehamitea în haine mai la modă.

Am scris toate astea ca să mă las psihanalizată public, că o şedinţă de terapie e cam 100 de lei, prefer să-mi iau de ei o treanţă.

Şi, gata, vă las, deja am aberat destul. Mă duc să mai dau like la nişte poze cu pisici.

Ştiu, o să vină ca un şoc, dar au trecut câţiva anişori de când Nadia Comăneci a devenit imaginea unui anumit sortiment de margarină. Campioana de nota zece cu care tare ne mai place să ne împăunăm, de parcă noi am fi călărit bârna în locul ei, a ales să se implice într-un proiect de promovare ce-a agitat recent multe spirite ecologiste prin vocaţie sau prin mimetism.

Buba s-a spart pe Facebook, când o fostă prezentatoare tv cu mari lacune la folosirea acuzativului a postat pe blogul ei un  text revoltat – şi cam întârziat, dacă e să mă întrebaţi pe mine, totuşi peste faptele incriminate au curs nişte veri, iar margarina este un produs inventat în anul de graţie 1868. Titlul isteric al acestui material (spun asta din cauza multiplelor semne de exclamare din coada lui) afirmă că Nadia Comăneci iubeşte margarina. Eu ştiam că Nadia îi iubeşte pe Bart Conner şi pe fiul ei, Dylan, dar aflu, uite, că are noi iubiri.

Mă rog, se pare că până când margarina n-a devenit obiectul sentimentelor tandre ale Nadiei Comăneci, nimeni n-a avut nicio problemă cu ea. Eu n-am citit petiţii împotriva producerii şi comercializării margarinei, n-am văzut manifestanţi în faţa fabricilor de copii ieftine ale untului, n-am auzit să facă nimeni coadă la protecţia consumatorului, arzând de grija copiilor care o consumă.

Energiile populaţiei bio-vigilente sunt canalizate în alte direcţii: “Cum de face o mare sportivă reclamă la aşa ceva?”,  “Ce-i trebuia ei campania asta, doar are destui bani!”, “Sigur fie-su nu mănâncă margarină, ca-n reclamă!”

O să-mi permit să răspund eu celor care cred că li se cuvine accesul la viaţa, contul, motivaţiile şi deciziile de business ale unei persoane alta decât propria persoană: nu vă priveşte!

Când în reclama la un produs similar vi se comunica suav şi prin jocuri de cuvinte ridicole, pe afişe gigantice şi-n spoturi tv cu-n puternic impact emoţional, că o margarină de nouă generaţie are grijă de inima ta şi a celor dragi, n-am sesizat niciun blog în flăcări.

Semn că nu moare nimeni de grija efectelor margarinei asupra plozilor altfel îmbuibaţi cu McDonalds, ci de grija Nadiei şi a moralităţii deciziilor ei. Nocivitatea produsului e doar un pretext pentru a pune la îndoială bunele intenţii ale unui personaj iconic, obiectul unor aşteptări publice supradimensionate.

Nu dăm lecţii de nutriţie, că nici nu prea ne pricepem, doar mestecăm nişte stereotipii, dar la lecţiile de moralitate suntem aşi. Putem trăi cu gândul că margarina e câh, dar Nadia să nu îndrăznească să zdruncine piedestalul în care am înfipt-o resuscitând periodic emoţia primei note de zece din istoria gimnasticii. Ea e un bun naţional pe care-l putem întinde când vrem noi pe pâine, lângă sarea cu care-i primim pe străinii pentru care suntem un fel de margarină a Europei, un surogat de civilizaţie modernă.

Dacă să bălăngănim dezaprobator din cap şi să aruncăm cu rahat virtual în Nandia Comăneci e primul pas în lupta cu mâncarea proastă, minunat! Sunt tare curioasă să-l văd pe al doilea. Până la urmă, poate scopul scuză mijloacele – interpelările obraznice, indiscreţiile şi ipocrizia purulentă acelor care susţin sus şi tare că ei n-ar face compromisuri pentru niciun ban din lumea asta. Ha, ha, ha.

Deci, jurnaliste opărite de reclama Nadiei – abia aştept să citesc reportajele făcute direct la producători, dezvăluirea formulelor nocive, ard de nerăbdare să aplaud curajul cu care le vârâţi microfonul sub nas celor care se ocupă cu eliberarea pe piaţă a controversatului maglavais alb. Că aşa, de dat ochii peste cap a dezamăgire, e simplu. Aş vrea să urmăresc dezbateri serioase între nutriţionişti, aş vrea să văd procese intentate pentru reclamă mincinoasă, şi câştigate, dacă aşa merită făcătorii de reclame, aş cam dori fapte, nu trăncăneli. Am priceput, Nadia e naşpa. Mai departe, pe filieră, se bagă cineva? Sunt absolut sigură că nu.