N-am ştiut niciodată să mă bucur pe deplin de momentele intense din viaţa mea. Sau de momente, pur şi simplu. Îmi lipseşte talentul de-a savura, spontan, fiecare bătaie de inimă care-mi pompează sânge în vene şi seminţe de-amintire în suflet. Prezentul simt că-mi scapă printre degete, mă înţeleg însă excelent cu trecutul şi nimeni nu-i mai iscusit ca mine în a face planuri entuziaste pentru la anul şi la mulţi ani. Mă pricep să tânjesc după ceva sau, şi mai abitir, după cineva, mă sfredeleşte în permanenţă un dor de tot ce-am iubit şi-am pierdut, de tot ce-am iubit şi nu m-a iubit, de tot ce-am iubit şi n-am ştiut să-mi însuşesc  niciodată.

Întrebaţi-mă ce simt acum! Tic-tac, tic-tac… Nu ştiu, aştept să treacă clipa asta nesuferită şi apoi o să vă povestesc bucuroasă (ori tristă) despre ea. Despre ce-a fost sau ce ar fi putut să fie o să înşir rânduri întregi de blog, şi poate voi mai avea curaj să scot încă o carte în care să toc mărunt clipe de mult scurse şi să desenez, cu lux de amănunte, scenarii alambicate despre viitor.

Nu ştiu cât mă pasionează călătoriile, în sine, în raport cu meticulozitatea plănuirii lor. Să mă gândesc că voi pleca la Paris a fost infinit mai interesant decât să fac frumos la poză, între picioarele cenuşii ale turnului Eiffel. New-York-ul pipăit, şi gustat, şi plâns a pălit în faţa nopţilor pierdute visând cu ochii deschişi la el. Numai Barcelona a ştiut să-mi pună stăpânire pe suflet în timp real – dulce, sfâşietor de frumoasă excepţie…

Ador să fiu invitată undeva pentru că-mi place la nebunie să mă pregătesc pentru evenimentul ce va să vină. Dacă e unul cu ştaif, preocuparea găsirii rochiei potrivite, a pantofilor mirobolanţi, a machiajului seducător, a coafurii fără cusur se înfruptă cu plăcere din minute, ore şi zile întregi ale existenţei mele în care – nu-i aşa? – ideal ar fi să trăiesc clipa. Apoi vine seara cu pricina. Mă simt stânjenită în rochia aleasă cu grijă, pantofii îmi chinuie tălpile, transpir şi machiajul îmi curge, iar coafura nu rezistă, deşi tonele de taft cu care am asamblat-o îmi dau mâncărimi şi mă fac să mă comport caraghios în încercarea mea imposibilă de-a părea relaxată şi sigură pe mine. Apoi, ori cineva mă enervează şi-mi strică dispoziţia, ori cineva care voiam să vină nu vine, ori îmi pică ochii de somn fix la miezul nopţii, când petrecăreţii au destul alcool în sânge pentru a lăsa deoparte scrobelile şi a începe distracţia.

Îmi place să trebuiască să plec, dar vai, cât e de bine să mă întorc acasă, oriunde aş pleca! Vreau să fiu fericită, dar fericirea mă sperie, cu un zel nebun îi caut cusururi, lipsa melancoliei mă face să par – în ochii mei – frivolă şi proastă.

Azi mi-am amintit (v-am spus deja că sunt bună la sportul ăsta) o întâmplare antică şi idioată… Aveam 18 ani şi eram îndrăgostită. Şi fericită, başca, dar asta pot afirma cu tărie abia acum, după o mie de ani de la moartea acelor clipe al căror farmec n-am ştiut deloc să-l gestionez.

Iubitul meu de-atunci, înamorat şi el lulea de mine, venise în vizită. Mă îmbrăţişa şi mă pupa de mă albise, iar eu nu-i răspundeam la-mbrăţişări, pentru că eram prea ocupată să urmăresc o stupiditate de emisiune intitulată “Veniţi cu noi pe programul doi!”. Sorbeam fascinată replicile caraghioase şi poantele răsuflate ale Marinei Almăşan, iar săruturile moi şi tandre aşternute pe ceafa mea mă enervau la culme. N-aveam probleme şi cred că încercam să mi le confecţionez, mai ales că, în acea perioadă, Metallica scosese un nou album şi mă-ncurca rău de tot că n-am destule frământări sufleteşti ca să mă pot tângui cum se cuvine pe Nothing Else Matters. La naiba, iubeam şi eram iubită, o stare de fapt total nepotrivită pentru aşa minunăţie de baladă rock!

Nu ştiu de ce mi-e mai uşor să vreau decât să am. Să sper decât să mi se dea. Să regret amarnic decât să sar în sus de bucurie. Bag sama că-i vreun defect de fabricaţie, altfel nu-mi explic fenomenul. Am părinţi iubitori, prieteni devotaţi, admiratori sinceri şi-am trecut în viaţă doar prin drame suportabile, aşa cum trece orice om născut sub o stea cât de cât norocoasă. Şi totuşi, o voluptate a tristeţii mă domină, zace în mine un preaplin de lacrimi pe care ard de nerăbdare să le plâng, iar zambetele-mi par pe cât de efemere, pe atât de lipsite de substanţă… Ştiu să râd în hohote, câteodată cu manifestări chiar prea infantile pentru etatea mea, dar gândul posesiei unor clipe de tihnă mă sperie îngrozitor: când le trăiesc, mă simt ca un hoţ de diamante: mândru de prada sa, dar terorizat de perspectiva că, inevitabil, într-o zi va pierde tot ce are.

Vreau să fiu fericită! – urlu în stânga sau în dreapta, aderând conştiincioasă la trendul hedonist al acestei epoci. Şi am impresia că mint cu neruşinare. De fapt, mi-e frică de fericire, pentru că, mi-a zis mie cineva, fericirii îi ţin invariabil trena cele mai crunte dezamăgiri. Pe care de altfel le savurez, pe care le înţeleg, singurele cărora le pot desena un contur apăsat şi clar, în chinuitorul şi nedreptul paradox al vieţii mele.

Când v-am prezentat cartea mea drept prima mea carte, am minţit. Ştiu asta acum, pentru că s-a întâmplat să găsesc, într-o mapă în care păstrez acte mai vechi, de care n-am mai avut de mult nevoie, un caiet. L-am răsfoit cu emoţie, am plâns în hohote şi am râs la fel recitind ce scriam eu cât puteam de caligrafic (întotdeauna am avut un scris de mână îngrozitor), în anul de graţie 1989.

Aveam doar 16 ani şi iubeam ca nebuna – de sportul ăsta, cu iubitul nebuneşte, nu m-am dezbărat nici până în ziua de azi, doar că am învăţat să mă amăgesc, să mă scutur de slăbiciuni sau să le ascund sub preş, să mă îmbrac în trufii şi-n indiferenţe care nu-mi aparţin.

Mi-am propus să transcriu în Word tot ce am scris atunci cu stiloul, pe un caiet de matematică îmbrăcat într-o copertă maronie, din plastic. Am început cu o povestire, pe care v-o ofer şi vouă, la ceas de duminică şi de intraductibile duioşii, ca să plângeţi şi să râdeţi alături de mine. Printre literele şterse de vreme, printre câteva greşeli de ortografie (pe care le-am corectat) şi stângăcii de stil (pe-alea le-am lăsat aşa), am regăsit sufletul meu de copil, de adolescentă care a învăţat un pic prea deverme – cred eu, să se perpelească de amor.

Ilustrez textul de faţă cu câteva poze pe care le-am făcut caietului respectiv – asta ca să nu credeţi că fabulez, dar şi ca să admiraţi felul migălos în care pregăteam deschiderile de text: cu titlu mare, font artistic, citat de susţinere… şi nici nu bănuiam pe atunci că o să ajung să lucrez în presă. 🙂

Inima

“Sunt rece. Sunt rece ca zăpada care doarme pe pervazul ferestrei şi palidă ca raza moartă a soarelui, ce se zbate, neputincioasă, să ajungă până la pământ”, spuse inima şi oftă îndelung, ca un orfan în aşteptarea unei soarte mai bune şi mai îndepărtate. O ascult spovedindu-se şi acum, ca de atâtea ori, zvâcnind ca o scânteie suferindă de-atâta dor, de atâtea păcate. Păcate… ce este un păcat? Orice promisiune nedusă la-mplinire, orice gând rău… Dar dragostea, dragostea e oare un păcat? E un păcat să priveşti cu ură cum moare în chinurile aşteptării, îngheţând odată cu iarna, pentru a renaşte iar, mai înflăcărată, mai puternică, sfidând gerul, dar nemaiaparţinându-ţi?

Îţi apare atunci ca o străină cu ochi migdalaţi, întorcând capul uşor peste umăr şi zâmbindu-ţi ironic, privindu-te cu ochi de rivală. O rivală care însă a câştigat. Mai negru ca noaptea îţi este atunci gândul, şi urăşti, urăşti orice, urăşti viaţa, urăşti acea clipă, o urăşti pe tânăra zâmbitoare care se îndepărtează… Se pierde în ceaţă, fuge cu ceea ce ţi-a aparţinut şi, pentru o clipă, îi doreşti moartea. Uiţi că ea e-n tine, mai aprinsă, mai arzătoare, şi când îţi dai seama, e prea târziu. Ai urât.

Inima însă te iartă. Îţi iartă clipa de slăbiciune. Iartă momentul când ai crezut că pierzi, când ai urât dragostea care se îndepărta. Pe mine m-a iertat şi mi-a oferit o altă iubire… A căzut în uitare tot ce am iubit şi am urât înainte. Am început să simt prezentul şi să fiu fericită. Am început să plâng din nou, însă lacrimile mele cădeau altfel… Eu aş putea vorbi o viaţă despre fericirea altuia. A mea îmi pare neadevărată. Îmi pare neadevărată clipa în care plâng de fericire, îmi pare un vis. În acel moment, uit că am vărsat şi lacrimi de durere, trăiesc într-un paradis de-o secundă, suprim realitatea crudă ce încearcă să mă-nvaluie şi înfrâng, fără să vreau, trecutul.

Visul de-o clipă însă moare şi mă trezesc în adevărata viaţă. Pentru mine, fericirea apare în ipostaze stranii, când dulce ca o mângâiere, când tăioasă ca un cuţit. În afara amintirilor şi a unor clipe prezente, viitorul nu mi s-a părut nicio clipă că-mi rezervă vreo picătură din acest fermecat balsam. Dacă prezentul şi trecutul îmi pare că s-au rupt vreodată de realitate, clipele viitoare mi le imaginez cât se poate de obişnuite, nu neapărat triste, dar nici altfel. Introduc fericirea printr-un “poate” sau “dacă va vrea soarta”, personific ca într-un basm ceea ce am trăit sau pot trăi cu adevărat.
*
Sunt atât de pustii şi reci străzile iarna, pustii ca sufletul rănit şi obosit, şi reci aidoma mâinilor pe care mi le trec prin păr. În depărtări, plutesc mii de felinare, corăbii aurii pe valurile albe ale zăpezii. Ca o icoană sfântă, luna priveşte tăcută în noapte.

E atât de frumoasă şi de rotundă, că mă las, pentru o clipă, pradă vrăjii ei, pentru a mă reîntoarce în realitate. Cât aş fi dorit să ne vegheze cu lumina ei pe noi doi, să ne împărtăşească tainele nopţii şi să ne mângâie durerile pe care le trăim împreună… Acum, mi-o alină poate numai pe-a mea, poate ochii ei mari m-au zărit lăcrimând, sau poate priveşte în altă emisferă… Aş vrea să o strig, să îngenunchez în faţa ei, să o rog să mă ajute, dar îmi pare atât de depărtată!

“Sunt atât de rece şi totuşi aşa de caldă, atât de suferindă şi totuşi aşa nepăsătoare, atât de stearpă şi totuşi atât de plină de dragoste” spuse inima, şi eu o ascult, înecându-mi în palmă ultimele suspine.

Octombrie 1989