Cu fiecare an ce trece peste mine, simt povara lucrurilor prost înfăptuite şi pe-a acelora pe care nu le-am înfăptuit deloc. Mă dor cuvintele pe care-am apucat să le spun unor oameni (sau, mă rog, să le scriu, să le plâng, să le urlu, să le zbier), mă apasă greutatea vorbelor nerostite, mă sfredeleşte laşitatea unor tăceri, ale mele sau ale altora, mă oftică timpul risipit în aşteptarea unor împliniri, unor rezolvări, unor trenuri ce n-aveau să vină.

Mi-e dor de candoarea primilor mei ani. Şi nu spun asta pentru c-aş considera – în mod eronat – că un copil e pur şi inocent. Eu am apucat să citesc Împăratul Muştelor şi să fiu de acord cu William Golding în excelenta sa expunere fantastico-literară ce dovedeşte că, în primii şi cei mai cruzi (în ambele sensuri ale expresiei) ani ai noştri, fără un mediu drăgăstos în care să ne formăm şi fără o educaţie fermă, n-am fi decât nişte animăluţe egoiste şi cu vădite înclinaţii violente. Natura nu ştie să construiască decât luptători feroce pentru supremaţie, pentru supravieţuire. Altruismul se învaţă – şi e o lecţie a naibii de grea, blândeţea, bunătatea se dobândesc prin inocularea ideii că şi cel de lângă tine important, prin reprimarea instinctelor primare.

Nu, eu prin candoare înţeleg acea seninătate pe care ţi-o dă lipsa de trecut, acea naivitate preşcolară de-a te simţi centrul universului şi buricul pământului,  faptul că nicio amintire neplăcută nu-ţi striveşte sufletul, că nu mergi târâş, de la atâtea cărămizi pe care le simţi în stomac, că n-ai sute, şi mii, şi milioane de regrete de care în mod ipocrit să te dezici de câte ori te întreabă cineva.

Pentru că acum nu mai e la modă să regreţi nimic. Dacă ţi se pune un microfon sub nas, trebuie, spre desfătarea filozoafelor de scara blocului, să spui acea poezie pe care unii o recita convingător, alţii nu, în funcţie de talentele actoriceşti ale fiecăruia: “eu n-am regrete, n-aş schimba nimic din trecutul meu, tot ce-am trăit, toate relele pe care le-am pătimit m-au format, m-au făcut ceea ce sunt azi.”

Ei bine, eu nu pot afirma asta, deşi mă uit la mine, cea de azi, şi nu pot spune că e chiar îngrozitoare priveliştea. Dar nu pot să ignor faptul că, în faţa desăvârşirii mele ca persoană, s-au aşezat, pe rând, lucrurile care mi-au făcut rău, dar şi toate gândurile şi faptele mele mai puţin nobile. Toate cărările greşite pe care am apucat, pragurile de sus pe care le-am lovit, situaţiile pe care nu m-am priceput să le gestionez, iluziile de care m-am agăţat, oamenii care n-au ştiut sau n-au vrut să mă iubească, oamenii pe care n-am ştiut sau n-am vrut să-i iubesc.

Şi de m-aş putea întoarce în timp, prin acel exerciţiu stupid la care ne provoacă aducerile aminte, aş schimba nu unul, ci n-aş mai prididi să schimb grămezi de întâmplări din viaţa mea. Cu mintea de acum şi perspectivele unui viitor neîntinat, m-aş strădui să evit momentele cu iz de suferinţă, pentru că nu văd nimic lăudabil în a te zvârcoli de durere, mai ales în condiţiile în care există căi mai înţelepte pe care să apuci.

Din păcate însă, nu ni se dă şansă s-o luăm de la capăt, Universul e zgârcit cu noi, axa timpului e prea rigidă. Dar nici să mă uit în urmă şi să aplaud tot ce mi s-a-ntâmplat nu pot. Am regrete mari. Fără să fi trecut, slavă Domnului, prin drame uriaşe, recunosc că m-a tras înapoi fiecare greşeală, fiecare ezitare, fiecare clipă pe care n-am ştiut s-o preţuiesc. Am goluri în stomac, am răni în suflet şi ştiu că voi muri cu ele acolo. De-o coadă imaginară îmi atârnă tinichele ce zdrăngăne asurzitor, nelăsându-mă să uit tot ce trebuia de mult uitat.

Eu am regrete şi regret că le am, dar nici nu pot nega această evidenţă. Iar când mi-e dor să fiu din nou copil, nu vă văd jucându-mă cu fundul în colb sau alergând pe câmpuri şi culegând maci, ci trăiesc cu ridicola senzaţie că, dacă aş mai avea o şansă, mi-aş ţese mai bine pânza, mi-aş aşterne mai lin drumul, mi-aş dăltui mai cu migală destinul, mi-aş fi mai devotată mie însămi.

Aş vrea să fiu din nou copil, dar nu pentru purităţi şi inocenţe iluzorii, ci pentru că, la vârste fragede, viaţa ţi se aşterne în faţă ca o zăpadă neîncepută. Iar soarele te mângâie blând pe creştet, nicio umbră nu-ţi păleşte speranţa, nicio pală de vânt nu-ndrăzneşte să vestească ploile ce vor veni, furtunile pe care sigur le vei regreta.

Nu-i plăcea deloc să i se spună Liz, dar toată planeta o alinta aşa, cu încăpăţânare, probabil din dorinţa de a se simţi mai aproape de ea, de a-i îmblânzi aerul mândru, princiar, de a se poziţiona familiar în raport cu un mare star, cu o aşa divă splendidă şi capricioasă.

N-am să stau să-i înşir aici biografia sau filmografia (le găsiţi pe Wikipedia), ori să bat monedă pe împrejurările morţii ei petrecute azi dimineaţă, într-un spital din Los Angeles. O sa scriu doar ce-mi vine în minte când mă gândesc la ea acum, după ani la rând în care recunosc că nu i-am mai dedicat nici-o frântură de gând.

Avea 79 de ani şi a murit după ce şi-a trăit viaţa storcând-o ca pe o lămâie, bucurându-se de faimă, de roluri, de căsnicii, de operele de caritate în slujba carora se pusese, cu frenezie, de-a lungul celei de-a treia tinereţi. Da, tinereţe, pentru că Elizabeth Taylor n-a fost niciodată bătrână, n-a ştiut şi nici n-a vrut să înveţe, nu şi-a dat voie să lâncezească, în ciuda trecerii nemiloase a anilor, a declinului profesional, al bolilor grave cărora le-a ţinut piept, până azi, cu o miraculoasă tenacitate. A scăpat din ghearele morţii, ca prin urechile acului, de multe ori (ziarele spun ca a suferit, de-a lungul vremii, peste 100 de operaţii), şi mereu am aplaudat-o pentru revenirile triumfale, în urma cărora ne mai uimea cu câte o declaraţie curajoasă, cu câte-un diamant enorm sau cu vreo căsnicie pripită şi ciudată.

Mărturisesc că am plăcut-o întotdeauna mai mult decât pe Marilyn Monroe, am găsit-o chiar mult mai atrăgătoare (dacă e să luăm la puricat detaliile ce ţin strict de fizic), mai puţin dispusă în a-şi ascunde isteţimea, mai înzestrată actoriceşte, mai stăpână pe sine, mai ancorată în cotidian – elemente ale personalităţii care i-au asigurat un trai mai lung, ştirbindu-i însă din eternul sex-appeal pe care o aură de înger neînţeles şi o moarte în floarea vârstei şi-n miezul gloriei ţi-l pot da.

Elizabeth Taylor mi-a dat mereu impresia că priveşte viaţa ferm, limpede, direct în ochi, cu ochii ei absolut superbi, de un albastru violet, şi cere răspicat ce-şi doreşte: roluri, bărbaţi, copii, bijuterii, ajutor pentru cei în nevoie, fie că-s orfani, homosexuali sau bolnavi de SIDA. E singura actriţă pe care aş fi văzut-o în rolul dragei mele Scarlett O’Hara, dacă n-ar fi făcut la rându-i roluri memorabile, aplaudate şi oscarizate, şi dacă Vivien Leigh n-ar fi fost chiar grozavă în pielea personajului meu preferat.

Nu ştiu dacă Elizabeth Taylor a fost o femeie care a iubit mult, pentru că i-au fost străine iubirile senine şi durabile, dar în mod sigur a iubit pătimaş şi impulsiv, nu s-a ferit de căsnicii cu repetiţie, de mezalianţe, de intensităţi ale amorului fără trai pe termen lung, dar cu o atât de evidentă priză la public. Şi din toate câte i s-au întâmplat, inclusiv mariaje şi divorţuri pe bandă rulantă, părea că iese întărită (dar nu cuminţită), pregătită pentru alte şi alte excentricităţi, pentru experienţe de viaţă care să n-o aşeze în rând cu restul lumii.

Nu ştiu dacă a fost cu adevărat un om bun – ca exponent al publicului, nici nu prea-mi pasă, cei care au cunoscut-o îndeaproape să-şi bată capul cu asta. Dar cu siguranţă a fost un talent peste măsură, un om tenace, o femeie puternică. O femeie pe care cred că o poţi avea drept muză atunci când destinul tău lâncezeşte, când crezi că vârsta, sau bolile, sau uitarea celor din jur pot fi piedici în a trăi aşa cum vrei, în a iubi pe cine-ţi place, în a-ţi cheltui banii cum îţi convine, în a susţine cauze controversate. Fiecare dintre noi ar trebui să experimenteze, măcar o dată în viaţă, luxul de a nu da socoteală nimănui pentru alegerile sale.

E trist când un destin de aşa calibru ajunge la final, iar vestea mi-a umbrit ziua, căci am iubit-o pe Elizabeth Taylor (în copilărie eram fana ei declarată şi cumpăram numai păpuşi care să-i semene). Şi, prin felul ei de a fi, de-a lupta, de-a-şi înfrunta cumplitele probleme de sănătate, îmi părea nemuritoare. Însă, dincolo de inerenta tristeţe, mă consolează gândul că nicio clipă din viaţa ei n-a rămas netrăită, că a ars până la capăt, că a făcut tot ce se putea face cu darurile pe care i l-a dat Dumnezeu. Acelaşi Dumnezeu pe care îl rog acum, umil, s-o primească la El şi s-o odihnească. Good bye, Elizabeth!