În martie 1977 aveam 4 ani. Deşi s-a întâmplat ceva îngrozitor atunci – celebrul cutremur de 7,2 grade pe scara Richter, care ne-a răpit oameni dragi, clădiri şi mari artişti – eu am păstrat vii în memorie momentele duioase ce-au precedat sinistrul eveniment: eram la tata în braţe, iar el se plimba cu mine prin casă şi mă legăna, ca să adorm. Şi, când a ajuns în dreptul uşii de la intrare, a început zgâlţâiala. Deşi îmi amintesc că m-am speriat puţin, n-am realizat pe dată gravitatea întâmplării, asta şi pentru că ai mei au reacţionat curajos, nu s-au panicat, n-au urlat, n-au fugit pe scări cum au făcut-o, îngroziţi de spaimă, mulţi dintre cei care şi-au pierdut atunci viaţa sub dărâmăturile clădirilor vechi din centru.
De atunci, am învăţat că prima regulă în momentele când pământul adormit se întoarce de pe o parte pe alta e să stai pe loc. Scările interioare sunt prima structură care se prăbuşeşte în caz de cutremur, să iei liftul e o nebunie, poate fi moarte curată, iar dacă te arunci pe geam, cum iar au făcut mulţi, orbiţi de spaimă, nu ajută la absolut nimic, mai ales dacă de frică ai uitat la ce etaj stai.
Mi-e groază de cutremure, de când l-am trăit pe primul, însă reacţiile înţelepte, de-atunci, ale părinţilor mei m-au educat în a-mi stăpâni frica şi-n a încerca să iau decizia salvatoare în caz că blocul meu cu patru etaje începe să tremure din toate încheieturile. Am grijă să ţin mereu telefonul mobil în apropierea mea, încărcat, şi, deşi îmi bate inimaca la iepure dacă se mişcă patul cu mine în toiul nopţii, mă dau jos din el, agăţ telefonul şi mă ghemuiesc în pragul unei uşi decupate într-un perete de rezistenţă. Acum, în caz de Doamne fereşte, nu sunt garanţii că voi scăpa ascunzându-mă acolo, dar cine a văzut măcar în poze clădiri prăbuşite la cutremure a observat că deseori structura de rezistenţă rămâne în mare parte intactă, din praf şi moloz se ridică un schelet de beton armat, cu goluri de uşi.
Dar să continuu povestea…
După marea zgâlţâială din ‘77, am mai trăit câteva seisme suficient de măricele ca să ia lumea pe nepregătite şi să-i transforme pe unii din oameni echilibraţi, cu scaun la cap, în personaje stăpânite de panici cu efecte ilare.
La cutremurul din august 1986 (7,1 grade pe scara Richter) aveam musafiri. Înnopta la noi în apartament un cuplu de cehi cu care ne împrieteniserăm cu un an în urmă, la mare, şi cu care eu şi tata ne exersam rudimentarele cunoştinţe de limba rusă. Mama n-avea nevoie de comunicare verbală cu ei, le făcea câte o ciorbă bună, dreasă cu borş. Şi, de încântare, toate barierele lingvistice cădeau. Devenise astfel amică de suflet şi bucătărie cu cehoaica, deşi se înţelegeau doar prin semne.
Dar să revin la acea noapte de pomină, în toiul căreia în epicentrul Vrancea s-a pornit foiala de falii terestre. Eu şi cu ai mei am sărit din patca arşi, nu atât de frica seismului,cât de grija musafirilor care nu mai trăiseră, în partea lor de Europă, astfel de evenimente. Îngrijoraţi, ne zgâiam toţi trei la uşa dormitorului în care îi cazaserăm – că poate s-au trezit şi poate s-au speriat. Se treziseră, aşa că ne-am pomenit că uşa se deschide încetişor, iar în pragul ei, buimaci de somn şi goi puşcă, apar cehii. S-au dus la baie agale, pe rând, sub privirile noastre siderate. Mama le făcea semne să stea liniştiţi, că a fost cutremur, dar ei nu se sinchiseau. A doua zi i-am întrebat dacă s-au speriat aşa de rău, de au ieşit dezbrăcaţi din cameră, în văzul nostru, dar ne-au explicat că nu se speriaseră absolut deloc, aşa dorm ei, iar momentul cu pricina n-a făcut altceva decât să le aducă aminte să facă pipi, dacă tot se treziseră. Şi ce dacă i-am văzut, goliciunea e de ruşine?
De-atunci am botezat acel eveniment «cutremurul fără chiloţi», asta şi din cauza cehilor mei nonconformişti, dar şi din pricina bârfelor auzite în bloc, a doua zi: se pare că un vecin de la parter, altfel un domn distins şi elegant, ieşise imediat după cutremur în faţa blocului, în stare de şoc şi cum îl făcuse mama lui de gol, doar cu un fular alb înfăşurat acolo unde trebuie, adică în jurul gâtului. În panica momentului, vecinii au reacţionat cum se cuvine, l-au dus pe om înapoi în casă, i-au dat un calmant şi l-au băgat în pijama şi în pat, însă ani la rând după întâmplare ne-am tot prăpădit de râs povestind-o. Şi azi ne dăm coate când îl zărim pe bietul vecin…
***
Această poveste a fost publicată în volumul “De ce nu-mi găsesc pe cineva”, apărut în format e-book la editura Cartea de suflet. Puteţi avea cartea dacă daţi click aici. 😉
Nu m-am hotarat cu ce ma imbrac la cutremur, ca aici unde locuiesc eu nu s-a anuntat nici un cutremur.
Musafirii vostrii sunt simpatici foc. Se poate, sa fii simpatic, apa?? 🙂
Uite, eu nu eram in stare de asa ceva, sa intampin cutremurul naked.
P.S. gabidana..
nu gabidiana…no, da nu-i bai….academic: nu e nici o problema….hihhihi
ups…m-am facut de cacao..
deci: se poate sa fi simpatic, ca apa?