Îmi place Facebook-ul pentru că datorită lui am cunoscut oameni speciali, oameni dintr-o bucată, oameni care până la urmă mi-au intrat şi-n viaţa reală, cu toată frumuseţea sufletului lor. Nuami Dinescu se numără printre ei…

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am dezvoltat faţă de el o dependenţă bolnăvicioasă – acum îl am şi pe telefon, altă belea! Stau cu el mereu deschis şi mă uit, ca prin gaura cheii, în vieţile unor indivizi de a căror existenţă altfel nici n-aş fi aflat. Şi nici n-aş fi fost interesată să aflu.

Îmi place Facebook-ul pentru că unele postari mă-nduioşează, mă înalţă, îmi dau putere. La altele, râd cu hohote, şi am atâta nevoie să râd! În faţa celor deştepte mă-nclin, uimită să experimentez cât de aprope pot fi, fie şi numai prin intermediul unui site de socializare, de oameni cu har. De muzicieni, de scriitori, de poeţi, de actori, de personaje coborâte de pe jilţul lor şi dispuse să-şi dezvelească faptele şi trăirile în pagini similare cu a mea şi-ale altor milioane de anonimi.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că musteşte de ipocrizie, de fandoseală stupidă, de minciună, de mistificare. Pe Facebook toţi sunt buni şi nobili, toţi îşi iubesc necondiţionat şi aproapele, şi departele, toţi sunt credincioşi nevoie mare şi victime inocente ale oamenilor rai, needucaţi, frivoli, hoţi, câinoşi (întotdeauna alţii decât ei înşişi). Pe Facebook preaslăvesc familia, iubirea, prietenia, hărnicia, onestitatea unii pe care se întâmplă să-i cunosc personal şi să ştiu exact ce zace în fundul lor de filantropi şi de militanţi ai celor mai nobile valori. Exemplu: una dintre cele mai leneşe şi mai neserioase persoane pe care le cunosc – pute pământul sub ea – are la citate preferate două aforisme care preaslăvesc munca.

Îmi place Facebook-ul pentru că-mi promovez cu ajutorul lui articolele din revistele la care scriu, textele de pe blog, cartea. Şi e al naibii de reconfortant să-ţi vezi munca lăicuită, şeruită, aplaudată la scena deschisă.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am impresia că din cauza lui a pălit strălucirea blogurilor, site-urilor, forumurilor, comunităţilor online restrânse. S-a pierdut ceva din candoarea vechilor întâlniri virtuale, din sentimentul că aparţii unui grup în care nu oricine poate pătrunde.

Îmi place Facebook-ul pentru că e un site de socializare serios, în care mai toată lumea e cu numele, prenumele şi ocupaţia la vedere, în care e complicat să arunci cu noroi sub identităţi false, şi tot ce spui te responsabilizează ( pentru că se poate întoarce împotriva ta :D).

Nu-mi place Facebook-ul pentru că îmbie la un soi de exibiţionism declarativ şi sentimental, n-avem stare dacă nu etalăm pe perete tot ce ne bucură sau ne doare, tot ce facem în bucătărie, în dormitor, în vacanţe, la nunţi, la botezuri, la înmormântări. Tot ce gândim, tot ce visăm, tot ce ne cumpărăm. Unde suntem şi unde avem de gând să mergem. Dezvăluim lumii întregi, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, informaţii pentru care s-au inventat securitatea şi tortura. E ca în bancul ăla cu Bulă (auzit la Mircea Badea): “Doamnă profesoară, azi am salvat o fată de la viol! Cum aşa, Bulă? Păi… am convins-o!”

Îmi place Facebook-ul pentru că, într-o perioadă dificilă a vieţii mele, aici mi-am găsit alinare, prieteni, speranţă, cuvinte de îmbărbătare de la persoane care până atunci mă urmăriseră discret, de la distanţă, dar care mi-au înţeles perfect amărăciunea şi revolta.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am ajuns să-mi cenzurez frustrările şi urile, să-mi ascund antipatiile politice sau de altă natură, să ţin în mine lucruri pe care le-aş scrie cu litere mari pe wall dacă n-ar fi prea periculos, prea lipsit de înţelepciune, prea egoist şi prea fără rost să fac asta.

Îmi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.

Mă gândeam zilele astea ce-aş mai putea scrie pe blog şi mi-am dat seama că nu mai am chef să scriu nimic. Pentru că, şi dacă mi-ar veni cheful, aş răscoli iar toate relele lumii şi toate revoltele din interiorul meu. Aş striga în gura mare lucruri pe care cred că nu mai merită să mi le spun nici mie însămi, pe care le-aş ignora autistic, dacă aş putea, printr-un exerciţiu al detaşării cu care încerc, fără mare succes, să mă deprind.

Nu mai vreau să scriu despre oameni care nu-mi plac, care mă fac să sufăr sau despre străini care pur şi simplu tropăie pe nervii mei. Nu mai vreau să constat c-am devenit foarte sigură pe dispreţul pe care-l nutresc faţă de unii (nu s-a dovedit niciodată c-ar fi neîntemeiat), dar c-am ajuns să admir cu rezerve şi să mă entuziasmez cu sfială de o apariţie, de o frază meşteşugită, de un cântec reuşit sau de o ispravă a cuiva, de teamă să nu descopăr mai apoi noroaiele din spatele splendorii. Pot să afirm cu toată tăria când cineva mi-e nesuferit, pentru că arareori îmi vine să-mi retrag cuvintele, dar am fost adusă-n situaţia de-a mă-ndoi profund de aerul blajin, vorba caldă, gândul suav, de aparenta lipsă de cusururi a unora ce-mi populează blogul, feisbucul, viaţa. Pentru că, de câte ori simt c-aş oferi tot creditul meu unui om pe care abia-am avut norocul – cred eu – să-l cunosc, gândurile mele curate fac un pas înapoi, întrezăresc falimentul sufletesc care ar putea să mă pască dacă pun iarăşi botul la dulcegării şi inima pe tava vreunui personaj care sună a gol, dar e tare la capitolul autopromovare.

Nu mai vreau să scriu, pentru că m-am săturat de falsitate, de ipocrizie, de vorbe-n vânt – incusiv de ale mele. Nu mai vreau să scriu, pentru c-aş scrie de rău şi, nu ştiu de ce, lumea mă vrea veselă şi pozitivă, se pare că-i o modă a vizionării vieţii prin ochelari roz, te calci în picioare de-atâţia optimişti. Mai ales acum, în prag de sărbători, când e o isterie a primenirii sufleteşti şi trupeşti, când mulţi se-nghesuie să se laude că ţin tot postul şi să-şi spele toate păcatele în public. Şi au impresia că, dacă-şi umplu maţul numai cu ştevie şi-şi înşiră, negru pe alb, defectele, chiar înseamnă că se leapădă de putregai. Dar eu nu pot să mă fac că nu observ falsele asumări, numerele de iluzionism prin care te faci că arunci cu cenuşă în propria ţeastă, pentru a câştiga sau recâştiga simpatia publică. Şi, după ce dai Sign Out, rămâi de fapt la fel de negru în cerul gurii ca înainte de convingătoarea pledoarie virtuală – pentru că năravul din fire nu-şi găseşte leac nici de Crăciun, nici de revelion şi nici la Paştele Cailor.

Nu mai vreau să scriu, o vreme, pentru că de sărbători debutează campionatul de spus şi scris fraze drăgălaşe, iar dacă mă-ncordez, mi-e să nu-l câştig. 🙂
Îi invit pe alţii să o facă, inclusiv aici, pe Boncafe, printr-un concurs despre care puteţi citi mai multe amănunte pe blogul Oaspete.

Mi-am propus, în ultima vreme, să bat câmpii mai puţin şi să trăiesc mai mult. Să ignor porcăriile care mă deranjează sau măcar să nu-mi mai zgândăr nervii scriind despre ele. Să mă bucur de aspectele frumoase ale vieţii, de fericirile de moment, de bucuriile ce ţin cât o bătaie de aripi şi care, credeţi-mă, cu cât sunt mai autentice, cu atât nu-şi au rostul etalate pe pagini de blog.

Dar poate că săptămâna viitoare voi fi în cu totul alte toane şi nu voi mai da doi bani pe tot ce-am înşirat mai sus. Poate iar mă va călca cineva pe coadă, mă voi dezice de omerta autoimpusă şi voi trânti pe blog un text supărat. Ori poate fericirile vor năvăli grămadă peste mine şi, simţind că nu fac faţă tăvălugului de noroace, le voi aşeza în cele mai duioase cuvinte.

Om trăi şi om vedea.

***

PS: Vă rog totuşi să-mi aplaudaţi absurda performanţă de a susţine în scris că nu am chef să scriu.

Cele mai frumoase, aparent magice momente ale vieţii mele, dar şi cele mai crunte ţepe le-am trăit în preajma oamenilor avizi după începuturi. Şi, în naivitatea pe care ţi-o dă orgoliul, am crezut de fiecare dată că în cazul meu va fi altfel, că relaţia cu mine va dura la nesfârşit, că iubirea mea răbdătoare le va ţine neastâmpărul în frâu, în ciuda unei statistici deloc încurajatoare.
Mi-am zis: dacă un om mă doreşte atât de puternic când încă nici nu mă cunoaşte pe de-antregul, sigur vom fi de nedespărţit, cu timpul, o dată ce voi avea răgazul să-i întorc dovezile de încredere şi de iubire, să-i arăt că merit apropierea, să înalţ o relaţie în care el pare că se aruncă orbeşte.

Dar, vai, cât m-am înşelat. A trebuit să trec de pragul celor 35 de ani, să ajung aproape de miezul maturităţii, ca să înţeleg că scepticismul, manifestările ponderate, interesul stângaci, sfiala, dezvăluirea treptată a sentimentelor tandre sunt semne ale normalităţii în orice tip de început: prietenie, dragoste, relaţie de afaceri. Că oamenii care par că aruncă din prima totul în joc, care te copleşesc cu declaraţii de amor sau cu laude, când pentru ei eşti încă un avatar, care te iubesc la nebunie înainte de-a vă fi întâlnit nu au neapărat un suflet încăpător, nu te-au ales pentru că eşti vreo fiinţă extraordinară (chiar dacă poate eşti), ci sunt doar excitaţi de noutate, de prospeţimea momentului şi îşi testează într-un spaţiu safe – fără trecut, fără defecte, fără responsabilităţi – capacitatea de-a te domina prin seducţie.

Oamenii începuturilor explozive n-au niciodată planuri pe termen lung, deşi adoră vorbele mari şi declaraţiile sforăitoare, tocmai pentru că forma de sociopatie de care suferă nu le dă voie să perceapă înţelesul profund al unor expresii. Pentru ei, sunt doar excelente figuri de stil. Ei nu ştiu şi nu vor să fie cantonaţi în realitatea concretă, ci se îmbată cu dulceaţa primelor schimburi de replici, le place în anticamera unde fiecare îşi pune o mască a perfecţiunii, îşi alege cu grijă vorbele, faptele şi principiile cu care să se mândrească. Nimeni nu poate nega farmecul primului sărut, primei întâlniri, primului mail, primei nopţi de dragoste, primului an de căsnicie, primelor confesiuni prieteneşti, atunci când simţi că ţi-ai găsit un suflet pereche, când vezi că aveţi aceleaşi gusturi (că deocamdată numai pe cele comune vi le-aţi împărtăşit), când ţi se spune ce vrei să auzi, iar tu comunici, la rândul tău, numai ce-i frumos şi tandru de comunicat.

Dar ce te faci când timpul trece şi măştile, inevitabil, cad? Când observi că prietenul drag se-ntâmplă să aibă toane şi gusturi diferite de ale tale, că iubitul perfect e făcut din carne, oase, defecte şi trecut, că aliatul de business are şi el orgolii, interese, scăpări, ca orice om? Acea clipă este piatra de încercare, de maturizare a interacţiunii umane, momentul în care stingi focul de paie şi începi să construieşti cu adevărat, deşi lucrurile evoluează la parametri realişti şi nu mai e nimic idilic, aşa cum ţi-a plăcut să crezi la început.

Dar oamenii începuturilor nu suportă să construiască, trecerea timpului îi nemulţumeşte progresiv, mâine n-ai cum să fii altfel, în ochii lor, decât mai prost ca azi. Lor le place butaforia, se îmbată cu iluzia perfecţiunii – a lor sau a celorlalţi – şi nu acceptă proba timpului, care ar demonta, în mod firesc, această iluzie, şi ar cere cărămizi noi în schimb, eforturi proaspete pentru a duce mai departe, printre hăţişurile vieţii reale, ceea ce s-a născut cu aură de basm.

Oamenii începuturilor adună multe cadavre în pod, dar nu vor fi niciodată de vină pentru poveştile care au murit înainte de a se naşte cu adevărat. Femeile-ţi vor spune că toţi bărbaţii (mulţi!) pe care ele i-au iubit nebuneşte le-au trădat, le-au minţit, le-au dezamăgit. Bărbaţii vor afirma, fără jenă, şi după a o suta iubită lăsată cu ochii-n soare, că-şi caută încă sufletul pereche, dar, vai, niciun suflet de femeie nu se califică (trupurile, însă, toate, da). Patronii te vor convinge că au avut ghinionul să dea numai peste angajaţi proşti şi leneşi, că toţi oamenii pe care i-au angajat doar ca să aibă pe cine da afară n-au fost buni, de fapt, de nimic – de-aia sunt ei blestemaţi, sărăcuţii, să caute alţii şi alţii… Că aşa e ţara asta, plină de oameni cărora nu le place munca, iar ei sunt buni, şi naivi, şi vai, nu se pricep să recruteze personal…

O relaţie cu un om al începuturilor se va degrada rapid, când normal, din punctul tău de vedere, ar fi fost să evolueze, să se dezvolte. Un om al începuturilor e veşnic nemulţumit de toţi şi de toate, se plictiseşte repede şi te lasă baltă fără menajamente, precum îşi abandonează un căţel jucăria, după ce o smotoceşte cu patos. Iar dacă relaţia prinde, totuşi, o crustă de vechime, va fi numai pentru că tu te-ai străduit din răsputeri s-o întreţii, negând evidenţele şi făcând mii de compromisuri şi concesii pentru a aţâţa interesul potăii plictisite.

Am prins teamă de începuturi, pentru că eu le percep ca pe o responsabilitate de a continua, de a progresa, de a conduce lucrurile către un nivel superior. Nu le văd ca pe nişte buchete de duioşii ieftine, ca pe nişte focuri de artificii pe care să le uit imediat ce am văzut alte flăcări în zare. Cumva, eu am o fantezie absurdă de a scăpa de începuturile înşelătoare ale oricărui tip de relaţie şi de a mă trezi, ca dintr-o comă, direct în mijlocul acţiunii, unde ştiu că am trecut de nisipurile mişcătoare şi a rămas doar pământ solid, pe care pot păşi fără teamă, cu încredere în ziua ce va veni.

Dar e o utopie, fără începuturi nu se poate, nu putem sări direct la cuprins şi uneori nu putem evita, oricât ne-am strădui, sfârşitul. Însă putem învăţa să nu ne mai punem sufletul pe orice tavă sclipitoare, să-i detectăm din vreme pe carismaticii artizani ai eternităţilor fără viitor, să ne ferim de maligna nestatornicie a veşnicilor căutători care nu vor, cu niciun chip, să găsească.