Aş putea să jur că n-o să vă mai împărtăşesc niciodată întâmplări din tramvaiul 21 (de care, probabil, v-aţi plictisit deja), dar mi-e că n-am să rezist nici de acum încolo să nu contemplu, pentru a transpune apoi în scris, agonia şi extazul pe care mi le oferă spectacolul uman din vehiculul pe şine.

De data asta o să vă povestesc o întâmplare frumoasă, ca să nu credeţi că am mereu numai ochiul critic deschis, gata să detecteze mereu istorii ilare ori groteşti şi niciodată aplecat asupra lucrurilor demne de luat în seamă ori de dat exemplu. Simplul motiv pentru care scriu mai mult de rău este oferta reală, necosmetizată, a peisajului de zi cu zi, doldora de murdărie şi sărac, pentru cine nu are foarte dezvoltat muşchiul autoamăgirii, în miracole.

Dar să vă spun cum a fost…  Stateam – slavă Domnului! – pe scaun, aşteptând să treacă cele şase staţii pe care le mai aveam de parcurs până la coborâre, când pe uşa din spate a tramvaiului s-au urcat o doamnă în vârstă, de mână cu o gâgâlice încotoşmănată în haine pufoase, în ton cu frigul aspru de afară. Nu părea să aibă mai mult de doi ani copilul, s-au aşezat pe scaunul din spatele meu, şi deja mă pregăteam de show – plânsete, zbierete, vociferări de ambele părţi, căci, vorbă din popor, cu greu întâlneşti copil cuminte şi babă frumoasă. Şi nu mă gândeam să am tocmai eu norocul ăsta chior.

Fata (căci prichindeaua s-a dovedit a fi o fetiţă) părea însă c-a mai văzut tramvai la viaţa ei (asta în comparaţie cu cele două maimuţele parcă proaspăt slobozite din lesă, de care v-am povestit în textul anterior). Se sprijinea ferm pe două picioare, ca un om mare, nu plângea şi  nu icnea, iar când bunica a luat-o în braţe, n-a zis nici pâs, doar privea melancolic şi pierdut pe fereastră, căci m-am întors să-i zâmbesc şi nu m-a luat în seamă.

După câteva minute, doamna, bănuind că nepoata se cam plictiseşte admirând peisajul de seară, slab luminat, din cartierul Colentina, a început să-i adreseze acesteia câteva nevinovate întrebări:

–          Ia zi tu lu’ buni ce-ai mai învăţat la engleză… (Eu deja ciulisem urechile auzind de limbi străine, în condiţiile în care mă gândeam la română ca la o provocare serioasă pentru mogâldeaţa abia ieşită din ou).  Cum se zice la văcuţă?

–          Cau! exclamă copilul, cu glas de clopoţel.

–          Dar la băiat? Boi! Dar la maşină? Car! Dar la cer? Scai! Dar la câine? Dog! Dar la pisică? Chet! Dar la floare? Flauăr! Dar la văcuţă? (Bunica uitase, probabil, că întrebarea se repetă). Cau! răspunse prompt copiliţa. Asta ai mai întrebat!

Îmi înlemnise deja un zâmbet larg pe chip, îmi venea să mă întorc şi să pup ţâncul, dar bunica era neobosită şi, lăsând la o parte limba lui Shakespeare, îşi continuă chestionarul pe tărâm românesc:

–          Ce culoare are, mamaie, maşina aia? Albastră! Dar cea din faţa ei? Roşie! Dar asta mare care tocmai a trecut pe lângă noi? Albă, dar e murdară de noroi!

Vă jur că nu mint, copilul n-a greşit nicio culoare, n-a ezitat nicio secundă până să dea răspunsurile şi avea dreptate să afirme despre o dubiţă, la vremea ei albă, că acum era mozolită de la roţi până în creştet de zloata de afară.

–          Îmi zici şi mie câţi ani ai? Că am uitat… îşi continuă interogatoriul fericita posesoare de nepoţică frumoasă şi deşteaptă, iar fetiţa răspunse prompt: doi!

–          Vaaai, ţi-e mai uşor să zici doi, nu-i aşa? Dar să ştii că nu ai decât un an şi opt luni, mamaie…

Ascultând conversaţia de mai sus şi demonstraţia de limbă engleză – idiom pe care mă chinui să-l deprind de vreo douăzeci de ani şi, oricum, mi-au trebuit câţiva să ajung la nivelul de vocabular al copilei -, un fior de complex de inferioritate m-a străbătut. Mai ales că ai mei părinţi îmi aduseseră la cunoştinţă că eu am început să vorbesc cu subiect şi predicat abia după ce am împlinit doi ani jumate, până atunci delectându-mi auditoriul numai cu expresii simple, dar emoţionante, precum: mami, tati, papa, pipi. Bineînţeles că şi mama, în timp ce eu stâlceam două, trei, maxim patru cuvinte, mă privea cu ochi admirativ umezi, cum fac toate mamele, de parcă aş fi citat din Schopenhauer.

Între timp, am aflat (mai ales că prestez scriitoriceşte şi la publicaţii despre copii) că abia dacă după patru ani de viaţă încolo, moştenitorului nu-i turuie gura şi nu-şi revendică inteligibil drepturile, e cazul să te îngrijorezi şi să apelezi la un logoped. Tot mama şi-a completat mărturisirile spunându-mi că pe la trei ani mă vindecasem de muţenie, deja vorbea gura fără mine şi devenisem cam nărăvaşă din punct de vedere al exprimării publice (Exemplu: te dau o palmă, băiatule, dacă nu vlei să volbeşti cu mine!). Probabil m-aş fi situat la capitolul “Aşa nu”, dacă în anii ’70 ar fi existat blogăriţe care să n-aibă altceva mai bun de făcut în afară de a povesti tuturor la ce întâmplări năstruşnice asistă ele prin tramvaie….

Într-o seară, veneam de la job, abia mă prăbuşisem, îngheţată, pe un scaun liber din tramvaiul 21 şi mă ghemuiam încercând să captez câteva valuri timide de căldură emise de un calorifer belaliu, când, ce să vezi (sau, mai bine spus, ce să simţi)? Imediat după mine urcaseră în mijlocul de locomoţie un nene şi-o tanti, veseli şi durdulii, agăţaţi fiecare de câte o punguţă de plastic transparentă, prin care se puteau zări, aburinde şi îngrămădite, gogoşi dolofane, pufoase, abia extrase din ulei încins.

Miroseau gogoşile alea de-ţi făceau stomacul covrig, aşa c-am întors privirea şi-am băgat nasul în fular, să-mi amuşinez parfumul, rugându-mă ca vecinii mei de cartier să coboare cât mai grabnic din vehicul până nu-ncep să bălesc pe-acolo ca un buldog.

La următoarea staţie, pe uşa din raza mea vizuală au năvălit în tramvai doi puiandri, de vreo şapte şi respectiv cinci anişori, abia ţinuţi în frâu (la propriu, că-i ţintuia de fulare) de o mamă deşirată ce se chinuia, pe lângă progenituri, să târâie după ea un cărucior pentru cumpărături.

Tramvaiul nu era aglomerat, dar toate locurile de pe scaun erau ocupate. Puradelul cel mare n-a părut să aibă vreo problemă cu asta, că s-a repezit către domnul ce stătea jos, în faţa mea, şi i-a comunicat scurt: “Aici vreau să stau io!”. Mă-sa a zâmbit îngăduitor, aşa că omul s-a ridicat, ce să facă? Văzând asta, o doamnă miloasă, de pe alt scaun, s-a ridicat şi ea să-i ofere locul celuilalt băieţel, care, văzând isprava lui fra-su, ţipa şi el ca din gură de şarpe: “Vreau şi eu să stau jos, şi eu, şi eu, şi eu!”.

În acest mod simplu şi rapid, plozii au aterizat pe scaune, iar mamiţa pendula între ei, să le desfacă gecuţa, să le slăbească fulăraşul, să-i ciupească de obrăjori… chestii mămeşti.

În timp ce se aclimatizau, copiilor nu le tăcea gura o secundă, băteau cu picioarele în scaun, râcâiau în geam, întrebau, adorabil de zgomotos şi de agramat: “Mami, maaamiii, dar ce e astea de pe fereastă?”. Iar mami le răspundea suav, fără să-i corecteze: “Flori de gheaţă, dragii mei, aşa se face iarna pe geamuri, când e frig.”

La un moment dat, ţâncului cel mărişor i-au ajuns, pesemne, la năsuc, aburii îmbietori despre care vă povesteam, şi a început să zbiere: “Ce miroaseee aşaaa? Ce miroaseee?” Şi, detectând sursa: “Gogoaşăăă, gogoaşăăăăă, vreau şi ioooo!”. “Şi ioo, şi ioo vreau”, îi ţinu imediat isonul băiatul cel mai mititel care, era clar, nu gândea cu capului lui şi nu mirosea cu nasului lui, se mulţumea să-l imite pe frate-său.

Domnul cu gogoşi, simţindu-se vizat, scoase din pungă una bucată de pufoşenie dodoloaţă, o înveli într-un şerveţel, şi întinse copilului mai mare alimentul râvnit.

Ei bine, la această fază a scenariului eu mă aşteptam, în prostia mea, ca mămuca cea deşirată, stăpână pe situaţie, să mulţumească stăpânului de gogoşi, să rupă în două drăcia aia înnebunitor de mirositoare şi să-i dea jumate şi celui mic. Şi gata.

Aş! Cel mic, cu un zvâc de personalitate, fu pe fază şi îşi completă mintenaş discursul mimetic cu care mă obişnuise până atunci: “Mie altă gogoaşă, alta, altaaaa!”.

Doamna cu gogoşi, soţia domnului ce făcuse întâiul gest generos, se grăbi să scoată şi ea din pungă un exemplar baban şi-l parcă, binevoitoare, în mâinile piticului ce nu dădea semne ca altfel s-ar opri din plâns. Mă-sa nu schiţă niciun gest de împotrivire şi mulţumi scurt şi satisfăcut, bucuroasă probabil că progeniturile şi-au pus burta la cale pe seara respectivă.

Mă uitam că tipa nu părea chiar una care să nu-şi permită să le comunice copiilor “Nu-i frumos să faceţi aşa, vă cumpără şi vouă mama gogoşi, imediat ce coborâm”. Sau, ar fi trebit să accepte doar o bucată şi să nu-i lase pe bieţii oameni, din 4-5 gogoşi, câte aveau în total, să se lipsească de două pentru răzgâiaţii ei. Poate că exagerez, dar, din câte îmi amintesc eu, să nu întind mâna şi să cer tot ce văd la alţii a fost printre primele lecţii de educaţie pe care le-am primit.

Priveam, scârbită, această scenă, iar prichindeii se frichineau pe scaunele ocupate abuziv- când erau sub ele, când erau deasupra, molfăind agitaţi din gogoşi. De la atâta frichineală, până la urmă cel mare a scăpat gogoaşa pe podeaua noroită şi a început să urle de mi-am tras iar fularul pe urechi: “Mi-a căzut gogoaşaaa, vreau altaaaaaa!”.

Domnul cu gogoşile a scos fără să clipească alt desert rotofei din pungă (şi-a mai rămas, în afară de ăsta, doar cu unul) şi i-a închis gura cu el istericului de copil, că altfel cred că se oprea tramvaiul şi venea jandarmeria.

Îngrijorată, am întors capul către celălalt plod, să văd dacă mai are gogoaşa, că deja mi-era milă de bieţii oameni. Am răsuflat uşurată, o mai avea şi plescăia fără să dea semne că intenţionează din nou să-l imite pe frati-su. Noroc că la staţia următoare au coborât, tropăind, gesticulând agitaţi şi vorbind cu gura plină, că altfel nu vedeam bine soarta restului de gogoşi cumpărate, probabil, tot pentru nişte copii…

Aproape zilnic, în tramvaiul 21, întâlnesc un nene care vinde tot felul de chestii: “Şerveţele parfumate, trei la un leu, şerveţele umede frumos mirositoare, haideţi la brichete ieftine, leucoplast cu rivanol, pixuri albastre, roşii, negre, aprinzătoare de aragaz, pentru cine are nevoie”.

Or fi furate sau nu – nici nu mă interesează – nenea nu pare hoţ şi, în plus, are o voce caldă, o vorbă bună pentru fiecare muritor plictisit din tramvai, e energic, împarte în stânga şi-n dreapta câte un zâmbet – cam amar, ce-i drept – , şi mă minunez privindu-l şi întrebându-mă cum reuşeşte să nu scape din mână prostioarele alea pe care le vinde, din care ţine câteva înghesuite în palme sau sprijinite pe braţe şi pe abdomen, iar pe restul într-o sacoşă ponosită. Dacă i-ar cumpăra cineva toată “marfa”, cred că-n buzunarele bărbatului n-ar ajunge mai mult de douăzeci, treizeci de lei noi. Dar omul pentru banii ăia puţini  (puţini, poate, pentru mine) bate tramvaiele zilnic şi pare că nu-şi pierde deloc interesul, şi răbdarea, şi plăcerea pe care îndrăznesc eu să cred c-o simte când face negoţ cu acele nimicuri.

Mai mult ca sigur e foarte sărac. Mai mult ca sigur că acele câteva pâini pe care şi le poate cumpăra după o zi întreagă de vândut chinezării în mijloacele de transport în comun fac diferenţa între a face foamea şi-a pune totuşi ceva pe masă familiei lui. Sau poate-şi ia rachiu de banii ăia, nu ştiu şi, repet, nu mă interesează, mie-mi place de el pentru că e delicat, respectuos, amabil cum nu sunt, nici pe sfert, pipiţele de vânzătoare de pe la magazinele cu ştaif, din mall. Şi pentru că, într-un fel ciudat, îl admir, dar îmi stârneşte şi mila, găsesc mai mereu câte-un pretext să-i fiu clientă, mi se năzare că am nevoie ba de-un pachet de şerveţele „cu diverse arome”, ba de-o brichetă nouă, că le cam tot pierd.

Acum câteva zile, după ce mi-am achiziţionat de la dumnealui un set de batiste parfumate, l-am văzut că se îndreaptă în pas vioi, aşa cum face el tot timpul, către o damă învulpită, aşezată la câteva scaune în faţa mea şi care-i făcuse un semn discret cu mâna. Aşa că am auzit conversaţia.

–          Un pix aş vrea şi eu. (Fără „vă rog”, că scade rangul cuconetului de cartier)

–          Da, doamna mea, sigur, mintenaş! Numai un leu costă! Uitaţi unul albastru, are şi lanternă! –  exclamă entuziast vânzătorul ambulant, arătându-i cucoanei cum funcţionează obiectul  care pe la un capăt scria, iar pe la celălalt slobozea un firicel de lumină.

La care femeia, debordând de logică, a debitat următoarea replică:

–          Aaaa, păi şi sigur scrie? Că dacă are lanternă, poate nu scrie!!!

–          Cum să nu scrie doamnă?! Ce are una cu alta? Scrie foarte bine! Uitaţi, dacă vreţi, îl putem încerca, aveţi o hârtiuţă?

–          Ei, n-am acum hârtiuţă, de unde atâtea hârtiuţe… Pix cu lanternă, auzi brâul! Cât ziceai că e, un leu? Uf….fie, hai, dă-l încoa! Poate te prind că nu scrie!

Simţeam că mă-nverzesc de furie privind scena în care o cretină îmblănită din cap până-n picioare în multe zeci de milioane se codea să dea un amărât de leu pe un pix. Şi mă gândeam cum naiba se face că blogurile şi feisbucul colcăie de dudui simţitoare, cucernice, altruiste nevoie mare, în timp ce-n viaţa reală mă-mpiedic la tot pasul de vite încălţate.