Follow your heart, but take your brain with you.(Autor anonim deştept)

Ideea acestui text mi-a venit pentru că în ultima vreme, am pierdut nepermis de mult timp, dintr-o pornire aproape masochistă, lecturând materiale despre lume, viaţă şi, mai ales, dragoste, pe bloguri şi site-uri de psihologie aplicată şi dezvoltare personală. De fiecare dată când fac asta, reuşesc să găsesc în fiecare expunere 2-3 idei de bun simţ şi vreo 20 de prostii care mă scot din minţi – panseuri idealist-utopice, sfaturi nerealiste, citate din înţelepţi budişti şi Maici Tereze care împing la extrem noţiuni şi ideologii rupte de posibilităţile noastre concrete de desăvârşire sufletească şi curăţire mentală. Natura umană (definită de un egoism ancestral, care nu-i neaparat un lucru rău, ci plămada instinctului nostru de supravieţuire) este profund ignorată, se teoretizează grosolan, se ignoră complexitatea contextului social în care creştem şi ne târâm zilele cei mai mulţi dintre noi.

Întotdeauna în articolele de genul ăsta se găseşte câte o frază care mă prinde în mreje, mă convinge să-mi lepăd crusta de cinism şi să-ncerc măcar să mă ridic la nivelul unor idei măreţe, dar în loc ca fraza respectivă să se constituie într-un punct de climax al demersului motivaţional şi să mă facă să rumeg în tihnă revelaţia, delirul continuă aberant până la un nivel ce-mi tufleşte, inevitabil, tot entuziasmul mistic.

Printre subiectele dezbătute intens în ultima vreme şi foarte la modă prin aceste refugii virtuale este şi blamarea noţiunii de ataşament în iubire. Pledoariile sunt vehemente, ideea de iubire este poziţionată în evident contrast cu ideea de ataşament, ni se pune în vedere că dragostea pură, solară contravine flagrant nevoii de celălalt, sentimentului de posesie, geloziei, orgoliului de a ţi se răspunde cam cu aceeaşi monedă la sentimente. Ideal e să dai fără să vrei neapărat să primeşti. Ideal  e să simţi tot ce-i mai frumos şi generos pe lume, fără să ai aşteptări şi nici motivaţii concrete pentru sentimentele tale. Iar ele să-şi tragă seva numai din interior, ca dintr-un fel de sac fără fund.

Curentul de gândire mioritică, ce valida ca sentiment autentic dragostea brăzdată de doruri şi suferinţe, aprig încercată de piedicile lumeşti, de ispite şi limitări interioare neîndeajuns înfrânte, a fost înlocuit cu viziuni exotice conform cărora iubirea nu poate fi altceva decât serenitate plenară, detaşare completă, altruism desăvârşit, dar şi eliberare totală de orice element uman sau material ce ţi-ar putea îngrădi spaţiul fizic şi spiritual. Independenţă. Exuberanţă. Necondiţionare.

Mitul Sburatorului a fost astfel înlocuit, cât ai zice peşte, cu mitul nesimţitului zen. Al celui care te iubeşte, dar îl doare fix în cot dacă tu îl iubeşti sau nu. Al celui căruia nu-i pasă dacă pleci sau dacă rămâi, dacă te păstrează sau dacă te pierde, dacă-l înşeli sau îi eşti fidelă. Căruia îi este suficient ce simte el si nu se raportează nici să-l tai la stimuli exteriori. În faţa dragostei lui, eşti liberă ca pasărea cerului, faci ce vrei şi ce-ţi place, dacă-l vrei pe el, bine, dacă nu, iarăşi bine. El te iubeşte oricum, necondiţionat, nimic nu-i zdruncină echilibrul, eul său generator de vanităţi şi slăbiciuni umane este anihilat, nimic nu-i poate şterge zâmbetul senin de pe faţă şi nu-l poate extrage din contopirea sublimă cu întreg Universul.

Ştiu, exagerez, dar cu impresia asta rămân după ce parcurg anumite expuneri care, repet, m-ar fi putut convinge, m-ar fi putut îmblânzi dacă n-ar fi plusat prea grosolan către abstract, dacă nu ar fi depăşit limitele – aşa cum le percep eu – ale rezonabilului.

Ce mai tura vura, întorcându-mă la concret, pot spune că mie tare mi-ar plăcea ca perechea mea să mă aleagă în cunoştinţă de cauză din noianul de muieri care populează planeta. Să mă iubească nu numai pentru că sunt o vietate care merită, prin definiţie, să fie iubită, ci şi pentru că adoră cum zâmbesc, cum scriu, cum îl alint, cum mă încrunt sau cum îl pronunţ pe “r”. Să mă iubească pentru că sunt eu şi nimeni altcineva.  Să mă iubească mai mult decât pe oricine altcineva. Să nu se culce pe-o ureche că eu îl iubesc necondiţionat, cu resurse sufleteşti de guru tibetan, ci să lupte clipă de clipă pentru iubirea mea şi pentru lucrurile care ne-au adus şi ne ţin împreună. Şi să încerce din răsputeri să ascundă – dar să nu-i reuşească întotdeauna – faptul că s-ar simţi absolut pierdut dacă m-ar pierde. Că o zi, o lună sau poate chiar o viaţă n-ar mai fi acelaşi, fără mine, că mirosul vanilat al umărului meu l-ar bântui măcar un anotimp, măcar o veşnicie.

Mi-ar plăcea un bărbat de care să-mi pese şi căruia să-i pese, care să-mi aparţină şi căruia să-i aparţin, în cel mai tandru, duios şi nobil sens al termenului.

Pe de altă parte, nimic nu mi se pare mai penibil şi mai dizgraţios decât iubirea-obsesie, pângărită de frustrări şi de o nesiguranţă maladivă, iubirea care te devorează, te depersonalizează. Nu cred că nu putem fi o pereche întreagă şi funcţională dacă nu respirăm acelaşi aer 24 din 24, dacă nu avem acelaşi job, dacă nu ne sfârşim unul altuia propoziţiile, dacă nu ne monitorizăm reciproc telefoanele mobile şi adresele de mail. Nu consider că-i normal să mă-nverzesc la faţă dacă văd că iubitul meu dă bineţe vreunei dudui arătoase sau dacă îmi mărturiseşte că Angelina Jolie i se pare o tipă foarte mişto. Nu vreau un bărbat legat în permanenţă de fusta mea şi nici mie nu mi-ar plăcea să simt nevoia de a fi agăţată non stop de nădragii lui. Am trăit şi tipul ăsta de sentiment sfâşietor, de ataşament bolnăvicios şi absurd, şi mă uram pentru cât sunt de proastă, în momentele de luciditate mi-era şi milă, şi silă de persoana mea.

Eu cred de fapt că iubirea frumoasă şi curată (nu neapărat cea abstractă, întoarsă pe toată feţele de filosofi cu lacune mari la capitolul experienţă de viaţă)  e aceea care te face să te aşezi, lângă un suflet, la casa ta, e cea care naşte prunci şi tihnă, cea care te împlineşte şi te face să te simţi întreg. Cea care te trimite în lume pentru a te aştepta, apoi, în prag, cea care-ţi respectă intimitatea, cea care-ţi lasă lesa suficient de lungă (pentru că o lesă, acolo, tot există, altfel n-ar avea niciun haz), dar nu se autoamăgeşte, ipocrit, că a deprins arta de-a nu se perpeli deloc de grijă şi dor. Şi iubirea asta nu înseamnă nici detaşare totală, nici libertate prost înţeleasă, dintr-aceea cu iz de libertinaj, dar nici o contopire nefirească, forţată, a două entităţi dintre care până la urmă una sufocă, iar cealaltă, de drag sau neputinţă, se lasă sufocată.

Nu am văzut să aibă sorţi de izbândă nicio abordare disproporţionată, nicio stridenţă în comportamentul amoros. Nu cred în fericirea celor care-şi construiesc cuplul pe ideea de independenţă absolută, dar nici în a acelora ce-şi unesc destinele cu superglue, oricât de romantică şi pătimaşă ar fi lumina în care aşază acest demers.

Nu, nu cred că iubirea poate fi despărţită, sever şi irevocabil, de ideea de ataşament, aşa cum nu cred că în spatele ataşamentul total, al uitării de sine şi topirii în celălalt, se poate ascunde ceva care să semene, cât de cât, a iubire.

Toată lumea se pricepe la fotbal, la politică şi la dragoste, toţi ar putea să jure cu mâna pe suflet că ei deţin adevărul şi pot vedea limpede când e offside, când e henţ, când e minciună, când e trădare. Unii cred că pot controla iubirea, se amăgesc că au un buton On-Off pe care pot să apese şi să-şi strunească duioşiile sau să alunge doruri sfâşietoare. Alţii, dimpotrivă, văd în dragoste un prilej de a-l acapara pe cel iubit, de a-i respira aerul, de a-l lipi de sine şi-a-i devora esenţa până la depersonalizare.

E sănătoasă relaţia în care tu şi obiectul iubirii tale deveniţi, sub pretext romantic, una şi aceeaşi persoană, dar nu pentru că se unesc două jumătăţi, ci pentru că o entitate o absoarbe pe alta şi îi neagă existenţa în afara formulei 2 în 1? Cine iubeşte mai mult în acest caz sau cine iubeşte mai autentic? Cel care se lasă posedat sau acela care pune gheara pe om şi-i contorizează fiecare răsuflare? Hai că deja am obosit de la atâtea întrebări retorice…

Iubirile frumoase, cumpătate, care nu te storc de energie ci, dimpotrivă, te fac să creşti şi-ţi înseninează existenţa sunt nedrept de puţine. E plin însă în jur de relaţii ce au ca liant cele mai viciate feluri de-a iubi. Iubirea, tradusă prin nevoia de celălalt, ştie a îmbrăca forme ciudate, apăsătoare, bolnave. Iubirea – obişnuinţă, iubirea – obsesie, iubirea – capitulare, iubirea – luptă şi chiar iubirea-ură, căci, nu-i aşa, toţi ştim cât de înrudite sunt cele două trăiri. Singura atitudine care poate ţine piept iubirii e indiferenţa, în prezenţa acesteia orice sentiment păleşte şi relaţia se destramă fără agonii, încordări şi zvârcoliri inutile.

În relaţia de dragoste adevărată, raportul de egalitate ar trebui să facă legea şi rareori o face. Vedem oameni care se ţin de mână, zâmbesc lumii cu aparentă seninătate, mimează armonia, dar în spatele imaginii desăvârşite a tabloului de concubinaj sau de nuntă putem distinge clar cine-i victima şi cine-i călăul, cine-i păianjenul şi cine musca.

Cine cântă, cocoşul sau găina? Sincronul e complicat, se pare, e utopic şi ilar. Cineva trebuie să fie şeful într-o relaţie, să stea cu talpa pe grumazul celuilalt. Şi de obicei acea persoană e cea care pozează în victimă, iar principalele ei preocupări sunt sunt să gelozească, să suspecteze, să ameninţe, să se dea de ceasul morţii că nu este iubită total. Iar ca să aduci dovezi de iubire acestei persoane, mai ales dacă te-a pălit ghinionul şi chiar simţi ceva pentru ea, trebuie să-i zâmbeşti fericit de sub papuc. Şi să renunţi la tot ce-ar putea să-i dea noaptea transpiraţii reci: la prieteni, la job, la hobby-uri, la familie, la pagina de Facebook.

Nu cred în pacea acestor iubiri. Nu cred în durabilitatea lor, nu cred în filosofia renunţării la tot ce însemni, pentru a te topi, definitiv, în celălalt. Pentru a te lăsa înghiţit de universul lui.

Conceptul e plin de poezie, dar în viaţa de zi cu zi, îşi pierde din vigoare atât timp cât abandonul de sine vine dintr-o singură parte. Pentru că rareori cel care-ţi pune sechestru pe fiecare respiraţie respiră numai pentru tine. De obicei hoţul strigă “Hoţii!”. Şi cine înşală fără prea multe mustrări de conştiinţă se teme cel mai abitir să nu fie înşelat. Tocmai pentru că se ia drept reper şi îşi închipuie că-i tare uşor să înşeli… (Am vrut să scriu aici că cei mai curvari bărbaţi sunt şi cei mai geloşi, dar m-am răzgândit, nu mai scriu. :))

Deci, care situaţie e mai confortabilă, care-i răul cel mai puţin rău? Ce nefericire să alegi, cea în care îţi pui tot sufletul pe tavă şi toată viaţa la dispoziţia cuiva sau varianta, poate la fel de incomodă, a gardianului mereu nemulţumit de iubirea pe care o păzeşte? Că de fericire nu poate fi vorba în niciunul dintre cazuri…

Nu ştiu dacă mi-am găsit perioada cea mai potrivită din an – acest însorit început de primăvară – pentru a vorbi aşa duşmănos despre ea, adică despre iubire. Paradoxal, deşi tânjesc după calmul inimii şi împlinirea sufletului meu într-un etern şi miraculos amor, am ajuns la un fel de saturaţie când vine vorba de idealizarea conceptului sau, dimpotrivă, de bagatelizarea lui. Vorba lui Mircea Badea, “nu mai pot cu iubirea”. Unde mă întorc, iubire şi iar iubire. Toţi o cântă, o slăvesc, iar mulţi o confundă cu acuplările ieftine, o caută acolo nu e şi, cel mai trist, nici nu sunt şanse sa fie.

Câte cruci să mai poarte acest sentiment straniu, extrem de fragil? Câte aşteptări debile să mai împlinească, câte eternităţi să mai umple, câte utopii să mai alimenteze? Cât să mai rabde, nobila şi firava iubire, sa atârnăm de ea globuri pestriţe, de Craciun, să o împopoţonăm, de Valentine’s Day, cu adorabile inimioare chicioase, câte mărtişoare de tinichea să-i mai atârnăm în piept, cât busuioc uscat să-i mai vârâm sub pernă, câţi trandafiri ofiliţi să-i mai lăsam pe preş, la uşă, şi totusi treburi mai importante sa ne smulgă, mai mereu, din cea mai frumoasă şi tandră aşteptare…? Cât să-i mai promitem, orbeşte, şi să nu ne ţinem de cuvânt? Câte rime împleticite, câte sonerii haioase-hidoase, de telefon mobil, să-i mai dedicăm?

Într-o zi, în autobuz, doi puştani -un el şi o ea- proaspăt posesori de buletin, se ţoncăneau lângă mine în timp ce conversau banal, agramat. Schimbul de salivă, plescăit, dintre ei, mi-a creat un sentiment nedefinit, de silă amestecată cu ciudă. De parcă aş fi văzut un câine răpciugos jucându-se prin băltoace cu o mingiuţă de aur pe care eu, dacă aş fi avut-o, aş fi preţuit-o altfel, aş fi ştiut să n-o murdăresc. Aş fi meritat-o.

Dar am ajuns să am alergii virulente – am mai scris asta – şi la superbele, seraficele filme de dragoste. Romantismul leşios a ajuns să-mi lase gust amar, cleios, de înjurătură. Găsesc expunerea marilor defecte ale naturii umane – aplecarea spre violenţă, minciuna, infidelitatea, erotismul grotesc şi confuz – infinit mai credibilă decât spuma zaharisită a unui “I love you” urmat de un “forever” facil de plantat într-un film, dar indecent de limitat în timp, în lumea reală, câteodată cu durata de viaţă a declaraţiei în sine, vulgar de inconsistent. Cad pradă şi eu, cu o slăbiciune demnă de idealuri mai măreţe, ispitei că aş putea iubi o viaţă pe cineva (nu ştiu pe cine, întotdeauna obiectul dragostelor longevive până la extrem e proiectat undeva în viitor, cumva mai presus de umanul ordinar, un specimen al realităţii imediate nici n-ar fi demn de o atât de fără cusur şi fără de sfârşit povară sentimentală) şi că, şi mai hilar, cineva-ul ăsta m-ar putea iubi, întreaga şi automat zbuciumata lui existenţă, numai pe mine. Conceptul e, pe cât de atractiv şi legitim (să accepţi că te mulţumeşti cu mai puţin e de un absurd axiomatic), pe atât de periculos.

Mă sfâşie şi mă îngrozeşte faptul că orice tip de abordare a subiectului “iubire” – din perspectiva erotică, bineînţeles – îmi alimentează suferinţele cu o abilitate aproape artizanală, şi absolut niciun fel de trăire, de la detaşarea ipocrită, până la implicarea nebunească, la limita absurdului, nu e în stare să-mi garanteze măcar un strop labil de fericire. Iar neabordarea lui mă dezumanizează, îmi neagă fiinţa, îmi strică rostul de timidă aspirantă la un strop de divinitate. Sunt omul extremelor, nu mă pot bălăci în ape călduţe – deşi uneori tare aş vrea! – mă zbat a neputinţă între patima tembelă şi un soi de indiferenţă malignă, răutăcioasă. Ce-i în mijloc mi-e străin şi-mi face silă, iar cantonarea în extreme e întotdeauna o inutilă şi stupidă pierdere de energie.

Şi, cum spuneam… am obosit să vorbesc despre iubire. Am obosit s-o privesc, s-o judec, s-o alung, s-o invidiez, să plâng în faţa vitrinei ei cu minuni, să-i scormonesc prin tomberoane. Vreau s-o trăiesc şi atât. Altfel, m-am săturat să-mi pierd timpul cu ea.