În aşteptarea febrilă a lui House, personajul ce se joacă fascinant cu mintea mea şi mă obligă la introspecţii incomode, ce naiba să fac? Mă uit la Grey’s Anatomy, o soap-opera modernă care n-are cum să nu te prindă, într-atât e de plină de clişee. Dar ce-s clişeele dacă nu adevăruri repetate şi reinterpretate obsesiv, fără ca rezultatul să fie vreo învăţătură de minte de pe urma lor?

Cele mai delicioase ţin de cum anume se derulează o relaţie de amor. Păi ea începe bine – cum altfel?  – şi se sfârşeşte prost, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai sfârşi. Iar între punctele A-de început şi B-de sfârşit ale fiecărei iubiri se interpun câteva, sau zeci, sau sute de motive, mai importante sau mai meschine, ce se pricep de minune să-ţi pună pe butuci visele de trai etern alături de omul fără de care juri că n-ai putea să respiri. Firava experienţa personală şi viguroasele exemple din jur mi-au demonstrat însă că în lupta dintre ipoteticul nostru suflet pereche şi gărgăunii din propriul cap, ne situăm, în majoritatea cazurilor, de partea gărgăunilor.

Dar să revenim la Grey’s, că mă luai cu vorba. În serialul cu doctori ireal de sexi, pe lângă zaharisitul cuplu Meredith-Derek, pe marginea căruia n-am ce să polemizez, există unul cu mult mai interesant, din punctul meu de vedere: cel format din ambiţioasa, capricioasa, geniala Cristina Yang şi Owen Hunt, insipidul ei soţ. (Nu e vina lui că-i insipid, ci a scenariştilor, că n-au conturat personajul mai apăsat – tipul pare total lipsit de personalitate, evoluţia lui în poveste e parazitară, oarecum, evoluţiei celorlalte persoanje cu istoric şi trăiri mai vehemente).

Numai că, în ultima vreme, cum stătea Owen şi-şi făcea datoria de soţ cuminte al unei femei egocentrice şi cu evidente probleme de adaptabilitate la traiul în doi, pacea căminului s-a stricat. Şi asta pentru că domnul tânjea după moştenitori, iar doamna nu şi nu, deşi dovedise, în nenumărate rânduri, că-i capabilă să se  apropie de un copil fără să-l muşte.

Ştiu că tocmai vă rezum un calup de episoade pe care mai mult ca sigur le-aţi văzut, dar nu pot să trântesc concluzia aşa, pur şi simplu, fără să mă joc un pic de-a cuprinsul.

Ei bine, în timp, acest grăunte al discordiei s-a transformat într-un bolovan ce ameninţă să strivească fericirea a doi îndrăgostiţi care până mai ieri se înţelegeau din priviri şi se pipăiau vârtos, ca doi adolescenţi în călduri, prin vestiarele spitalului. Bine, apucătura asta o au cam toate personajele din serial, semn că adrenalina provocărilor medicale vine la pachet cu un libidou exacerbat.

Eu, femeie simţitoare şi romantică de felul meu, tot aşteptam ca instinctul matern al încăpăţânatei cu ochi oblici să fie gâdilat fie de insistenţele lui bărba-su, fie de proximitatea cuplului reclamă la pastă de dinţi Meredih şi Derek, proaspeţi părinţi de adorabil bebe înfiat. Dar aş! Cristina Yang o ţine pe-a ei – nu vrea copii! Dar îl vrea lângă ea pe bărbatul care vrea copii, aşa că dumnealui ar face bine să nu mai vrea! Şi săracu’ n-a mai vrut, de ochii soaţei şi-ai lumii, o vreme, apoi aspiraţiile personale s-au răsculat din nou în detrimentul armoniei conjugale. De-aici şi până ca infidelitatea să-şi bage coada prin crăpăturile unei relaţii colecţionare de frustrări n-a mai fost decât un pas. Domnul soţ a călcat un pic în străchini – căpătând astfel în faţa mea, spectator egoist, o brumă de personalitate. Însă câştigul în materie de dinamică a scenariului a fost puternic contrabalansat de empatia pe care mi-a trezit-o drama unei femei trădate, pe de-o parte şi din vina ei, în amor.

Ce concluzie tragem noi de aici? Că dragostea învinge absolut totul, mai puţin dorinţa de-a avea sau nu copii, de-a locui la casă ori la bloc, de-a ţine banii separat sau la comun, de-a face sau nu sex oral, de-a te ruga lui Dumnezeu sau lui Allah. Orice mister ne poate apropia şi orice rahat ne poate despărţi – o dovedesc divorţurile pe bandă rulantă din ziua de azi. D-apai diferenţele majore în felul de a vedea viaţa, viitorul, traiul împreună! Să mizezi pe faptul că omul de lângă tine va renunţa într-o zi la încrâncenările lui şi le va adopta pe ale tale e o adevărată loterie – asta ca să recurg la unul dintre cele mai uzitate clişee ce împânzesc discuţiile despre durabilitatea unei relaţii. Nimeni nu renunţă, pentru dragoste, la ceea ce-şi doreşte cu adevărat, oricâte basme cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene ni s-au turnat în cap. Sau dacă e nevoit să renunţe, oricum din momentul ăla dragostea e cu un picior în groapă. Ideal ar fi ca amândouă jumătăţile să aibă visuri gemene, altfel întregul agonizează până-şi dă obştescul sfârşit. Merge şi să negi, un timp, să acoperi cu duioşiile din prezent năzuinţele de viitor, numai că, pe termen lung, nicio drăgăleală nu poate şterge cu buretele faptul că, din punct de vedere social, sexual sau aspiraţional, unul e hăis, iar altul cea. Un sărut poate opri timpul în loc, e-adevărat, dar când acesta o ia din nou la trap, după cum are prostul obicei, romantismul e îngenuncheat de nazuinţe reprimate, preconcepţii adânc înrădăcinate şi inexplicabile capricii ale firii (adică tot ceea ce denumim, printr-un termen sec, temperament).

Aşadar, eu te iubesc şi tu mă iubeşti. Până aici, minunat! Acum, în afara ipotezei că avem 14 ani şi ni se rupe de ziua de mâine, hai să punem de la început pe tapet toate lucrurile la care unul dintre noi nu vrea neam să renunţe şi pe care celălalt poate că le urăşte din toată inima. Altfel, într-o zi hâdă, ele se vor iţi şi mai puternice din văgăuna de suflet în care le-am îndesat şi vor omorî în chinuri toată splendida nemurire dintre noi.

Tocmai ce-am comentat pe Facebook următorul lucru, la o postare de-a Alexandrei Bohan, care mărturisea c-a revăzut a nu ştiu a câta oară Sex and the City filmul şi nu se mai satură de el:

„Dintre toate aspectele de viaţă mai mult sau mai puţin credibile prezentate în filmul ăsta – şi-n serial – eu admir şi invidiez cel mai tare prietenia trainică dintre cele patru femei. Faptul că nu e doar o manta de vreme rea între două îndrăgosteli, aşa cum se întâmplă, de cele mai multe ori, în viaţa reală…”

Şi simt nevoia să dezvolt un pic acest comentariu…

Mi-a fost dat să trăiesc dezamăgiri crunte în relaţiile de prietenie însăilate cu unele specimene de acelaşi sex cu mine. Nu, nu s-a culcat niciuna cu vreun iubit de-al meu, dar s-a-ntâmplat să fiu lăsată baltă, fără nicio explicaţie, sau cu explicaţii absurde, când mi-a fost lumea mai dragă.

Sufletul meu pereche feminin din facultate, cea mai cu umor şi mai deşteaptă făptură pe care am cunoscut-o în viaţa mea s-a răcit de mine când i-au încolţit idei de emigrare pe care i le-am înţeles şi le-am acceptat, dar n-am catadicsit să le rumeg obsedant şi să fac din ele scopul meu în viaţă şi în conversaţii. Nu, eu nu aveam de gând să plec din ţară, nu voiam să joc la loteria vizelor şi să-mi depun actele pentru Canada, şi pentru că nu-i împărtăşeam visul, prietena mea n-a mai vrut să ştie că exist, asta după şapte ani de relaţie amicală fericită. În 2004, am vorbit ultima oară – vorbit e mult spus, am primit de fapt un mail sec prin care mă sfătuia să rămân de tot în Germania (pe-atunci eram la un training acolo), că-n România nu mai e de trai. Şi chiar dacă, în principiu, avea dreptate, inevitabilul declin social şi economic al ţării avea să mă doară mai puţin decât cel al unei prietenii pe care o credeam indestructibilă.

Altă fiinţă suavă de care m-am ataşat într-o perioadă gri a vieţii mele nu contenea să repete un discurs aplaudat de mulţi din care aflam că doamna cu care eu, în prostia mea, gândeam că am înnodat o legătură de suflet, considera prietenia cu o femeie un mod destul de trist şi plicticos de a-şi omorî timpul în perioadele în care se-ntâmpla să nu fie implicată în relaţii vesele şi îndrăgostite cu masculi. Ieşitul la bârfă şi cafea însemna pentru dumneaei doar un surogat nefericit al cinei petrecute ochi în ochi cu partenerul de viaţă sau numai de pat.

Odată am invitat-o pe respectiva amică la un film la care stabiliserăm complice să mergem împreună când avea să apară în cinematografele de la noi. Numai că am pierdut din vedere faptul că aşa-zisa mea prietenă îşi schimbase între timp statusul din „single” în „in a relationship”, aşa că sms-ul de răspuns la invitaţia mea m-a lovit în moalele entuziasmului cinefil. Pe un ton foarte tăios doamna îmi scria că gata, să-mi văd de treabă, că de acum are pe cineva şi nu concepe să mai meargă la film cu fete, pentru că nici ei nu i-ar plăcea ca iubitul din dotare să aibă pretenţia de-a ieşi la bere cu băieţii.

Fără să fluture, precum alte surate de-ale ei, discursul ipocrit al punerii preţ şi pe alte sentimente în afară de cel cu finalizare la orizontală, Mihaela Rădulescu a mărturisit televizat, cu o francheţe pe care am găsit-o dizgraţioasă, faptul că ea nu are nicio prietenă de suflet, n-a avut niciodată, şi i se pare pierdere de vreme să stai de poveşti, să faci schimb de impresii, reţete, tandreţuri sau pantofi cu alte femei. Diva susţine că bărbatul din viaţa ei îi este şi cel mai bun prieten şi nu mai are nevoie de nimeni altcineva – nu ne-a informat însă ce rămâne în urma deselor răsturnări de situaţie din parcursul ei erotic; probabil s-a ales, până acum, cu o colecţie impresionantă de amici de nădejde.

Poate că-i un clişeu să-i invidiezi pe bărbaţi pentru prieteniile solide dintre ei, poate că de fapt nici nu sunt aşa de trainice pe cât spun legendele, dar, ce-i drept, noţiunea de „frate de cruce” nu are gen feminin.

Eu sunt o norocoasă. Eu am prietene bune femei, aşa cum am şi un cel mai bun prieten. Am pe cine suna, la două noaptea, dacă mă loveşte vreun necaz sau vreo tristeţe şi ştiu că se va găsi să-mi răspundă un glas blând, feminin, ori unul puternic şi ferm, de bărbat cu care nu împart interese erotice, dar pe care ştiu că, la o adică, mă pot bizui.

Dar am trăit şi momente pe care prefer să le uit, am simţit pe cerul gurii şi destule gusturi amare, însă mă consolez cu gândul că atunci a fost prietenie doar din partea mea, aşa cum şi-n cazul iubirilor se întâmplă să nu ţi se răspundă, cu acelaşi patos, la sentimente.

Dar ca să revin la exemple de la televizor, îmi amintesc de un episod din Anatomia lui Grey în care Meredith era în pat cu Derek şi a intrat vijelios peste ei Cristina Yang, plângând în hohote nu mai ştiu din ce cauză. Iar Meredith, în secunda doi, i-a făcut semn iubitului să se tireze din incintă şi-a invitat-o pe prietena ei bună să se cuibărească sub aşternut, lângă ea, şi să-şi spună oful. Câte femei ar proceda aşa în realitate? Câte nu i-ar zice amicei: hai că te sun eu un pic mai târziu, că acum sunt ocupată?