Deşi m-am jurat că la acest sfârşit de an şi înainte de toate revelioanele ce vor urma, nu voi mai face bilanţuri, mintea mea nu stă locului, sufletul meu înşiră plusuri şi minusuri, fără să vreau l-am luat deja pe 2011 la puricat.

A fost şi blând cu mine, dar a avut şi colţi ascuţiţi. În unele aspecte, a fost nepăsător, distant, aşa cum au mai fost şi alţii înaintea lui şi cum sper din rărunchi să nu mai fie cei ce vor urma.

Variabile: viaţa mea profesională, cu răstunări bruşte de de situaţie la debutul lui 2011, cu agonii şi extazuri, cu schimbări pe care le-am perceput dureros la vremea respectivă, dar care veniseră – am înţeles mai târziu – nu ca să adâncească nişte răni, ci ca să spele un parcurs îmbâcsit.

Şi tot aici, la variabile, aş încadra şi traiul meu domestic: am părăsit, după 35 de ani, apartamentul din Titan, cuibul despre care am scris şi am povestit de-atâtea ori, şi m-am mutat în casa bunicii mele, fapt pe care l-am simţit ca pe-o dezrădăcinare, cu care m-am acomodat greu, deşi ştiu că astea-s fiţe de copil alintat. Alţii-şi părăsesc nu doar blocul, ci oraşul şi ţara, destinul îi duce poate la mii de kilometri de locurile în care au copilărit, şi nu mai fac atâta pe nebunii.

Constante: tumultul meu interior, căutările mele, negăsirile mele.

În 2011, am trăit bucurii simple, adunând zâmbete şi dulci revelaţii alături de prieteni buni. Alături de cei care mi-au stat lângă inimă dintotdeauna, alături de unii pierduţi, dar, printr-un miracol, regăsiţi, însă acum ştiu să desenez în minte şi chipuri noi, ce mi s-au arătat întâi virtual, oameni dragi pe care i-am îmbrăţişat apoi cu braţe de trup şi suflet.

Am cont pe Facebook şi vreau să bifez chestia asta pe coloana cu întâmplări frumoase: în clipe în care m-am crezut singură pe pamânt, zeci de mesaje de îmbărbătare au curs dinspre o lume pe care o credeam străină de lumea mea şi de zbaterile mele. Aşa am cunoscut-o pe Nuami…

Pe mulţi dintre prietenii mei virtuali n-am ajuns să-i cunosc în carne şi oase, dar inima mea îi ştie pe dinafară, fie şi numai după dansul cuvintelor scrise, după simţirile aşternute negru pe alb, după energia pozitivă pe care mi-o transmit gândurile lor curate.

2011 a fost anul cărţii mele. Cum să nu-l iubesc măcar pentru atât? Ce nebunie a fost să scot o carte, ce frumoasă nebunie, şi ce recunoscătoare sunt tuturor celor care m-au citit, şi-apoi mi-au scris, şi m-au făcut să fiu mândră de mine, să mă iubesc cu o bătaie de inimă în plus. Uitasem cum e să mă iubesc, îmi sleisem energia iubirii şi respectului de sine luptând în războaie pierdute din start.

În 2011, am revizitat Barcelona, cel mai frumos oraş de pe planetă, şi-am făcut planuri noi de călătorie nu peste mări, doar peste câteva ţări. M-am tolănit pe nisipul aspru de la 2 Mai, pe care în 2010 nu reuşisem să ajung. M-am zgâit la cer, am numărat mii de stele, am mirosit câteva flori. Am văzut filme bune, am urmărit seriale interesante, am citit puţin, spre ruşinea mea, dar am scris mai mult decât oricând.

Ce-mi doresc de la 2012? Ştie el ce. Nimic ciudat, nimic exagerat, credeţi-mă. Deci n-ar trebui să fie prea dificil, drăguţule, străduieşte-te oleacă! 🙂

Iar vouă, celor care mă citiţi, mă iubiţi sau doar mă suportaţi, vă ţin pumnii să va-mpliniţi măcar o parte dintre visuri, dacă nu chiar pe toate, şi să prindeţi puteri pentru a visa altele noi.

La mulţi ani voioşi, sănătoşi şi împliniţi!

Ştiu să spun poveşti, dar cred că nu mă pricep prea bine să întind mâna. Când îmi doresc cu ardoare câte ceva, când vreau să mi se dea ceea ce cred eu că mi se cuvine, încep prin a mă da peste cap ca să dovedesc că merit. Sau, dacă mi s-a dat deja, dacă n-am putut evita impactul cu un dar generos, picat ca o pleaşcă în viaţa mea, fac tot posibilul să demonstrez celui ce-a investit în mine banii, sufletul sau încrederea lui c-a ales persoana potrivită, ca şi eu sunt dispusă să-mi pun la bătaie aceeaşi triadă compusă din bani, suflet şi încredere, ca să nu rămân cu nimic mai prejos.

Nu ştiu dacă nu-i cumva un defect de caracter, un semn de nesiguranţă, o stimă de sine firavă apucătura asta de-a mă face luntre şi punte pentru a nu rămâne datoare nimănui cu niciun cent şi cu nicio fărâmă de gând duios. Nu cred în dragostea necondiţionată, nu-mi place să fiu iubită fără să iubesc (mă enervează, mă stânjeneşte) şi să iubesc fără să fiu iubită (suferinţa şi umilinţa atârnă mult prea greu peste măsura poetică a nefericitului context). Cred că necondiţionarea e cumva împotriva firii şi nu văd nimic rău în a echilibra talerele balanţei. Câteodată consider asta o formă de bun simţ şi de respect, pentru că, nu ştiu cum se face, aproape toţi fanii iubirii necondiţionate şi ai prieteniei unidirecţionale se situează de partea norocoasă a baricadei, undeva pe un jilţ aurit, acolo unde se lăfăie cei care primesc  consideraţie, adoraţie, loialitate, fără să dea mai nimic în schimb.

Nu întind mâna pentru nimic şi nu cer lumii lucruri absurde, dar dacă eu sunt un om punctual, am pretenţia ca aceia cu care-mi dau întâlnire să ajungă la timp. Dacă-mi ţin promisiunile, vreau ca şi alţii să şi le ţină, dacă-mi ceri să-ţi fiu loială şi fidelă, trebuie sa-mi fii, la rându-ţi, exact la fel de loial şi de fidel. Îmi place la nebunie să fac daruri celor dragi de ziua lor, de Craciun sau fără niciun motiv anume,  dar aş fi ipocrită să nu recunosc că mă doare dacă vreo persoană pe care eu o cadorisesc cu obstinaţie nici nu crede de cuviinţă să mă sune şi să-mi spună la mulţi ani.

Detest şi eu minciuna şi trădarea, ca orice om normal la cap, dar totuşi mi-e jenă să repet chestia asta cu superioritate în glas şi emfază în scris, atâta vreme cât, la rându-mi, am minţit sau am trădat măcar o dată în viaţa asta.

Nu întind mâna pentru nimic, deşi mi s-a mai întâmplat, în momente şi ani blestemaţi, să-mi fac sufletul preş pentru câte o poveste de dragoste cu iz amăgitor, pentru câte-o prietenie cu dus, dar fără întors. Mirosea a reciprocitate şi a eternitate acolo, dar s-a dovedit a fi un parfum ieftin, de bazar, dintr-acela care începe să pută imediat ce ţi l-ai fâsâit pe jugulară.

Vine Crăciunul, mă aşez şi eu pe genunchii unui Moş imaginar şi-i şoptesc la ureche să-mi aducă nici mai mult, nici mai puţin decât ceea ce eu, la rându-mi, pot oferi. Lui îi întind mâna când cu sfială, când cu fermitate, dar mereu cu speranţa să nu mi se dea peste ea, deşi nu cred că jinduiesc după întâmplări absurde, după poveşti  lipsite de sens.

PS: În ciuda tonului amar al articolului de mai sus, vreau să vă urez cu bucurie cristalină, de copil care nu poate fi supărat de nimeni şi pentru nimic, sărbători minunate, petrecute lângă oamenii pe care îi iubiţi şi care vă iubesc cu adevărat!

Toată lumea se pricepe la fotbal, la politică şi la dragoste, toţi ar putea să jure cu mâna pe suflet că ei deţin adevărul şi pot vedea limpede când e offside, când e henţ, când e minciună, când e trădare. Unii cred că pot controla iubirea, se amăgesc că au un buton On-Off pe care pot să apese şi să-şi strunească duioşiile sau să alunge doruri sfâşietoare. Alţii, dimpotrivă, văd în dragoste un prilej de a-l acapara pe cel iubit, de a-i respira aerul, de a-l lipi de sine şi-a-i devora esenţa până la depersonalizare.

E sănătoasă relaţia în care tu şi obiectul iubirii tale deveniţi, sub pretext romantic, una şi aceeaşi persoană, dar nu pentru că se unesc două jumătăţi, ci pentru că o entitate o absoarbe pe alta şi îi neagă existenţa în afara formulei 2 în 1? Cine iubeşte mai mult în acest caz sau cine iubeşte mai autentic? Cel care se lasă posedat sau acela care pune gheara pe om şi-i contorizează fiecare răsuflare? Hai că deja am obosit de la atâtea întrebări retorice…

Iubirile frumoase, cumpătate, care nu te storc de energie ci, dimpotrivă, te fac să creşti şi-ţi înseninează existenţa sunt nedrept de puţine. E plin însă în jur de relaţii ce au ca liant cele mai viciate feluri de-a iubi. Iubirea, tradusă prin nevoia de celălalt, ştie a îmbrăca forme ciudate, apăsătoare, bolnave. Iubirea – obişnuinţă, iubirea – obsesie, iubirea – capitulare, iubirea – luptă şi chiar iubirea-ură, căci, nu-i aşa, toţi ştim cât de înrudite sunt cele două trăiri. Singura atitudine care poate ţine piept iubirii e indiferenţa, în prezenţa acesteia orice sentiment păleşte şi relaţia se destramă fără agonii, încordări şi zvârcoliri inutile.

În relaţia de dragoste adevărată, raportul de egalitate ar trebui să facă legea şi rareori o face. Vedem oameni care se ţin de mână, zâmbesc lumii cu aparentă seninătate, mimează armonia, dar în spatele imaginii desăvârşite a tabloului de concubinaj sau de nuntă putem distinge clar cine-i victima şi cine-i călăul, cine-i păianjenul şi cine musca.

Cine cântă, cocoşul sau găina? Sincronul e complicat, se pare, e utopic şi ilar. Cineva trebuie să fie şeful într-o relaţie, să stea cu talpa pe grumazul celuilalt. Şi de obicei acea persoană e cea care pozează în victimă, iar principalele ei preocupări sunt sunt să gelozească, să suspecteze, să ameninţe, să se dea de ceasul morţii că nu este iubită total. Iar ca să aduci dovezi de iubire acestei persoane, mai ales dacă te-a pălit ghinionul şi chiar simţi ceva pentru ea, trebuie să-i zâmbeşti fericit de sub papuc. Şi să renunţi la tot ce-ar putea să-i dea noaptea transpiraţii reci: la prieteni, la job, la hobby-uri, la familie, la pagina de Facebook.

Nu cred în pacea acestor iubiri. Nu cred în durabilitatea lor, nu cred în filosofia renunţării la tot ce însemni, pentru a te topi, definitiv, în celălalt. Pentru a te lăsa înghiţit de universul lui.

Conceptul e plin de poezie, dar în viaţa de zi cu zi, îşi pierde din vigoare atât timp cât abandonul de sine vine dintr-o singură parte. Pentru că rareori cel care-ţi pune sechestru pe fiecare respiraţie respiră numai pentru tine. De obicei hoţul strigă “Hoţii!”. Şi cine înşală fără prea multe mustrări de conştiinţă se teme cel mai abitir să nu fie înşelat. Tocmai pentru că se ia drept reper şi îşi închipuie că-i tare uşor să înşeli… (Am vrut să scriu aici că cei mai curvari bărbaţi sunt şi cei mai geloşi, dar m-am răzgândit, nu mai scriu. :))

Deci, care situaţie e mai confortabilă, care-i răul cel mai puţin rău? Ce nefericire să alegi, cea în care îţi pui tot sufletul pe tavă şi toată viaţa la dispoziţia cuiva sau varianta, poate la fel de incomodă, a gardianului mereu nemulţumit de iubirea pe care o păzeşte? Că de fericire nu poate fi vorba în niciunul dintre cazuri…

Mă gândeam zilele astea ce-aş mai putea scrie pe blog şi mi-am dat seama că nu mai am chef să scriu nimic. Pentru că, şi dacă mi-ar veni cheful, aş răscoli iar toate relele lumii şi toate revoltele din interiorul meu. Aş striga în gura mare lucruri pe care cred că nu mai merită să mi le spun nici mie însămi, pe care le-aş ignora autistic, dacă aş putea, printr-un exerciţiu al detaşării cu care încerc, fără mare succes, să mă deprind.

Nu mai vreau să scriu despre oameni care nu-mi plac, care mă fac să sufăr sau despre străini care pur şi simplu tropăie pe nervii mei. Nu mai vreau să constat c-am devenit foarte sigură pe dispreţul pe care-l nutresc faţă de unii (nu s-a dovedit niciodată c-ar fi neîntemeiat), dar c-am ajuns să admir cu rezerve şi să mă entuziasmez cu sfială de o apariţie, de o frază meşteşugită, de un cântec reuşit sau de o ispravă a cuiva, de teamă să nu descopăr mai apoi noroaiele din spatele splendorii. Pot să afirm cu toată tăria când cineva mi-e nesuferit, pentru că arareori îmi vine să-mi retrag cuvintele, dar am fost adusă-n situaţia de-a mă-ndoi profund de aerul blajin, vorba caldă, gândul suav, de aparenta lipsă de cusururi a unora ce-mi populează blogul, feisbucul, viaţa. Pentru că, de câte ori simt c-aş oferi tot creditul meu unui om pe care abia-am avut norocul – cred eu – să-l cunosc, gândurile mele curate fac un pas înapoi, întrezăresc falimentul sufletesc care ar putea să mă pască dacă pun iarăşi botul la dulcegării şi inima pe tava vreunui personaj care sună a gol, dar e tare la capitolul autopromovare.

Nu mai vreau să scriu, pentru că m-am săturat de falsitate, de ipocrizie, de vorbe-n vânt – incusiv de ale mele. Nu mai vreau să scriu, pentru c-aş scrie de rău şi, nu ştiu de ce, lumea mă vrea veselă şi pozitivă, se pare că-i o modă a vizionării vieţii prin ochelari roz, te calci în picioare de-atâţia optimişti. Mai ales acum, în prag de sărbători, când e o isterie a primenirii sufleteşti şi trupeşti, când mulţi se-nghesuie să se laude că ţin tot postul şi să-şi spele toate păcatele în public. Şi au impresia că, dacă-şi umplu maţul numai cu ştevie şi-şi înşiră, negru pe alb, defectele, chiar înseamnă că se leapădă de putregai. Dar eu nu pot să mă fac că nu observ falsele asumări, numerele de iluzionism prin care te faci că arunci cu cenuşă în propria ţeastă, pentru a câştiga sau recâştiga simpatia publică. Şi, după ce dai Sign Out, rămâi de fapt la fel de negru în cerul gurii ca înainte de convingătoarea pledoarie virtuală – pentru că năravul din fire nu-şi găseşte leac nici de Crăciun, nici de revelion şi nici la Paştele Cailor.

Nu mai vreau să scriu, o vreme, pentru că de sărbători debutează campionatul de spus şi scris fraze drăgălaşe, iar dacă mă-ncordez, mi-e să nu-l câştig. 🙂
Îi invit pe alţii să o facă, inclusiv aici, pe Boncafe, printr-un concurs despre care puteţi citi mai multe amănunte pe blogul Oaspete.

Mi-am propus, în ultima vreme, să bat câmpii mai puţin şi să trăiesc mai mult. Să ignor porcăriile care mă deranjează sau măcar să nu-mi mai zgândăr nervii scriind despre ele. Să mă bucur de aspectele frumoase ale vieţii, de fericirile de moment, de bucuriile ce ţin cât o bătaie de aripi şi care, credeţi-mă, cu cât sunt mai autentice, cu atât nu-şi au rostul etalate pe pagini de blog.

Dar poate că săptămâna viitoare voi fi în cu totul alte toane şi nu voi mai da doi bani pe tot ce-am înşirat mai sus. Poate iar mă va călca cineva pe coadă, mă voi dezice de omerta autoimpusă şi voi trânti pe blog un text supărat. Ori poate fericirile vor năvăli grămadă peste mine şi, simţind că nu fac faţă tăvălugului de noroace, le voi aşeza în cele mai duioase cuvinte.

Om trăi şi om vedea.

***

PS: Vă rog totuşi să-mi aplaudaţi absurda performanţă de a susţine în scris că nu am chef să scriu.

Un om care trăiește în spiritul valorilor ce sprijină viața nu va încerca să dovedească nimic; nici sfințenia, nici bunătatea, nici puterea sa. De aceea oamenii de acest calibru trăiesc mai degrabă în izolare, dar atunci când cerem exprimarea iubirii, s-ar putea să-i întâlnim. Iar întâlnirea cu ei ne poate schimba viața. (Octavian Paler)

În ultimul timp, n-am avut de lucru şi-am intrat pe bloguri şi pagini de facebook insipide sau pe bloguri şi pagini de facebook interesante, dar pe care se mai întâmplă să se dea mari personaje fără sare şi piper. Câteodată cad în capcana de a le răspunde unora la aberaţii şi mă ambalez ca proasta, dându-mi seama abia după ce-mi trec bâzdâcii că am pierdut timp şi energie inutil, contrazicându-mă cu nişte tute sau zgâindu-mă la ce-au postat.

Printre personajele cele mai enervante care populează mediul online sunt duduiţele cu aere de preacuvioasa Filofteia. Genul care se extaziază la citate din literatura motivaţională şi-şi dau ochii peste cap perorând despre virtuţile iubirii necondiţionate, ale sincerităţii fără limite şi ale frumuseţii care trebuie să vină, bineînţeles, din interior (nu dintr-al lor, în orice caz). Deschid netul şi parcă intru într-o catedrală, că e plin de sfinte!

Multe dintre aceste mironosiţe afirmă despre ele, fără nicio jenă, că sunt fiinţe impecabile din punct de vedere al purităţii sufleteşti. Ele nu judecă pe nimeni, niciodată, nu sunt egoiste şi n-au strivit în viaţa lor niciun gândac. Întorc mereu, creştineşte, şi obrazul celălalt (asta numai declarativ, pentru că, dacă le contrazici, ţi-o servesc de te ustură) şi susţin sus şi tare că orice om trebuie să dăruiască fără să aştepte nicio răsplată în schimb. Rasplata e fericirea celuilalt, suspină ele drăgălaş. Şi, bineînţeles, urăsc minciuna şi răutatea, de unde deduc logic că niciodată n-a ieşit vreo braşoavă, cât de mică, pe guriţa lor şi niciun gând mai hapsân nu le-a scurtcircuitat beatitudinea simţirilor.

Cât le cânţi în strună demoazelelor, toate-s bune şi frumoase, da’ să te pună Ăl de Sus să te aşezi de-a curmezişul gândirii lor fără de prihană!

Mi-a fost dat acum câteva zile să asist la o demonstraţie de sarcarsm destul de prost camuflat, la interpelări agresive, la predici despre cum ar trebui lumea să fie: fără oameni negri în cerul gurii, fără dorinţa de a kilări capra vecinului, fără foamete, războaie, copii săraci şi, bineînţeles, cu toate balenele din ocean la locul lor. A, şi era să uit, fără suferinţe – căci de ce ai mai suferi, dragă, dacă iubeşti sincer şi adevărat, fără să aştepţi nimic în schimb?!

Ce uşor e să pari inteligent şi sensibil când debitezi clişee mestecate îndelung de înaintaşi mai îndreptăţiţi să le mestece…

Pentru că partea proastă e că multe dintre militantele acestor nobile concepte, bineînţeles, cu excepţii demne de tot respectul, clachează lamentabil tocmai la capitolele pe care le propovăduiesc cu sârg. Şi, cercetând bine terenul, descopăr că sunt, în esenţă, nişte fiinţe arţăgoase şi lipsite de toleranţă (deşi fac mare paradă de puterea lor de-a se situa deasupra tuturor slăbiciunilor omeneşti).

Le place foarte tare să se audă vorbind şi să se vadă scriind despre cum trebuie să evolueze spiritual un muritor de rând, despre lumina divină în care ar trebui să vieţuim şi să iubim cu toţii, despre cum ar trebui să ne înăbuşim pornirile egoiste, meschine, şi probabil cred despre sine că sunt nişte exemple în această privinţă. Însă, la o adică, exemplarele de rasă ştiu să scoată gheruţele ca orice maidaneză. Şi, dacă nu te laşi orbit de nobleţea discursului lor, observi că li se văd corniţele de drac, oricât ar fâlfâi ele din aripile de înger.

Departe de mine să consider că nu mai am nimic de învăţat şi că gradul meu de evoluţie spirituală, sufletească, este unul înalt. Dimpotrivă chiar, îmi etalez câteodată cu un zel poate deranjant pentru unii toate zvârcolirile, frustrările, nedumeririle, revoltele, răutăţile, părţile mai puţin dulcegi ale personalităţii mele. Ca acum, de exemplu. 🙂

Totuşi, celor care consideră despre sine că sunt cocoţaţi pe o treaptă evolutivă superioară mie, că au ajuns la nişte înţelesuri la care eu, sărmană oaie rătăcită, n-am reuşit încă să ajung, le aduc la cunoştinţă că printr-o atitudine de caţă habotnică sau de filosof tăios nu demonstrează decât contrariul. Şi eu cam fac alergie la ipocrizie, după cum am menţionat într-un text anterior.

Nu-mi place să mă plezneşti cu Dumnezeu peste ochi. (Iertată-mi fie blasfemia, e doar o figură de stil). Mă sperie retorica imperativă, zeloasă, autosuficientă, mă scârbeşte abundenţa semnelor de exclamare (puterea de convingere stă în arta cu care alcătuieşti fraza, nu în abuzul de semne isterice de punctuaţie), mă oripilează intervenţiile scrise numai cu majuscule (dau impresia că autorul zbiară), mă enervează cei care se autoplasează, demiurgic şi demagogic, undeva deasupra deşertăciunii vieţii de zi cu zi şi, de la înălţimea delirului lor dau, cu îngâmfare, lecţii de conduită morală şi sufletească.

Nu mai târziu de ziua de ieri, pe un blog oarecare, o zână dintr-asta măcănea cu emfază cum că bunătatea şi generozitatea sunt principalele ei calităţi. Numai că un comentariu mai jos o făcea cu ou şi cu oţet pe altă cititoare a blogului, care nu-i greşise cu nimic şi nu-i adresase ei, personal, niciun cuvânt…

***

PS: Va invit să descoperiţi aici un articol mai vechi de-al vecinei mele de blog, Nouria Nouri. Pe o temă similară. 😉

Nu e cancerul, nici gripa aviară, nici boala vacii nebune şi nici măcar SIDA (care, fie vorba între noi, a cam intrat într-un con de umbră, nu mai suscită atâtea isterii şi scenarii de film. Or fi găsit vreun remediu?).

Boala secolului în care ne târâim existenţele deseori penibile e ipocrizia. Suntem bolnavi de a părea ceea ce nu suntem. Suntem avizi de-a ne pune măşti peste măşti, de circ sau de carnaval, de-a mima bucurii tembele, fericiri iluziorii, gândiri pozitive, pioşenii dizgraţioase. Ţara arde şi noi ne facem freza în oglinzi disproporţionate, mândri de izbânzile noastre închipuite şi sperând infantil că destinul ni se va contura frumos, deştept şi bogat, ca-n filmul Secretul (o inepţie, în esenţă), modelat conştiincios de un Univers care altă treabă n-are decât să ne facă nouă pe plac.

Ne credem frumoşi pentru că ne-am oxigenat părul şi ne-am pus silicoane, deştepţi pentru că am deschis şi alte cărţi (nu foarte multe) în afara cărţii de telefoane, sentimentali pentru că ştim ce melodii siropoase să trântim pe Facebook, la momentul oportun, milostivi pentru că dăm mai departe un mail umanitar sau pentru că mângâiem, mai mult în scârbă, vreun creştet de copil al străzii.

După revoluţie l-am descoperit pe Dumnezeu – că s-a dat undă verde revelaţiilor mistice – şi uite aşa, printr-un miracol divin, oameni care nici n-avuseseră curaj sau intenţie de-a se căsători religios pe vremea lui Ceauşescu (mulţi pentru că aparţineau unui clan ales, cu trese pe umăr) acum pupă cu zel icoane şi se-nchină în faţa tuturor bisericilor apărute ca ciupercile după ploaie.

Virusul prefăcătoriei suferă însă mutaţii dintre cele mai hidoase în presă şi la televizor: piţipoance cărora le ştie tariful toată lumea interlopă dau de bogătani care le introduc în rândul lumii respectabile şi le transformă ca prin farmec în gravide suave şi apoi în mame model. Dive care şi-au început cariera stând în patru labe, pe sub birourile unor politicieni scăpătaţi, acum scot cărţi educativ-motivaţionale şi ne explica ele cum e cu bărbaţii şi femeile, cu dragostea şi respectul, cu întrebările şi răspunsurile, cu etica şi morala. Curve notorii se dau familiste convinse. Manechine ratate pozează în mari actriţe. Oameni permanent cu fundul în două luntrii, pe care nu poţi bune baza nici de pe azi pe mâine perorează despre încredere, loialitate, fidelitate, stabilitate. Neserioşii, nepunctualii, evazioniştii – ţeparii cei mai mari se plâng cel mai abitir despre cum a ajuns ţara asta şi au un patos nebun în a-i da de exmplu pe unguri, pe nemţi, pe-americani, pe canadieni, deşi ei sunt vai de mama lor şi n-ar face faţă nici măcar o zi disciplinei şi regimului concurenţial din ţările cu democraţii mai rodate. Unul care se trezeşte la 5 dimineaţa, stă 12 ore pe zi în fabrică şi poate că face naveta până la job n-ar îndrăzni să facă atâta paradă de clişeul ăla stupid cu “românii sunt leneşi”, în schimb orice tută care se scoală la 12, îşi gâdilă plodul până la două şi apoi se bagă-n seamă pe la vreo emisiune TV se laudă cu programul ei extrem de încărcat, n-are timp nici să respire, săraca, nu ca alţii!

Hoţul strigă “Hoţii!” e, din păcate, cea mai de actualitate zicală românească. Eu nu spun să ne dezvelim aiurea slăbiciunile, să lăsăm garda jos în faţa cui nu trebuie sau să ne dăm cu firma în cap de dragul onestităţii, dar măcar atunci când ne simţim cu musca pe căciulă să nu facem pe ăi mai mari şi mai tari.

Nu ştiu, eu una nu suport să iau lecţii de la oameni care nu trăiesc în primul rând ei înşişi în spiritul ideilor pe care le susţin în scris sau cu voce tare. Nu mă convinge să fac ce zice popa dacă văd că el nu face. Nu mi se par credibile adevărurile rostite de guri spurcate, nu concep sa-mi ţină discursuri despre dragostea adevărată toate paraşutele şi teorii despre valorile democraţiei toţi securiştii. Îmi plac modelele autentice, nu impostorii, şi mă doare dezamăgirea descoperirii că lucrurile sau oamenii în care credeam cel mai mult nu sunt ce par a fi. Că sub pojghiţa de miere, e rahat, că sub stratul de aur, e rugină. Nu suntem perfecţi, toţi am adunat cel puţin un cadavru în pod şi ne zdrăngăne măcar câte-o tinichea de coadă, numa’ că unii îşi asumă şi bunele, dar mai ales relele, iar alţii pozează, cu neruşinare, în sfinţi. Am încetat de mult să consider că integritatea morală şi spirituală a unui om se traduce prin lipsa de vicii, printr-o desăvârşită nobleţe a faptelor şi trăirilor. Nu există aşa ceva. Acum cred că un individ cât de cât vertical e acela care ştie să-şi reprime puternica tentaţie de a mă prosti în faţă.

Nu ştiu dacă mi-au murit lăudătorii (ultima dată când i-am controlat, nu muriseră), dar pentru că nu vreau să-i deranjez la ora asta, o să mă laud singură, începând cu un anunţ de senzaţie: primul tiraj al cărţii mele s-a epuizat!

Şi pentru că nu vreau să dau în vileag chiar toată bucătăria acestui proiect iniţiat pentru sufletul meu, dar care am văzut că a bucurat, spre uluirea mea, foarte multe alte suflete, n-o să dezvălui câte exemplare de carte am comandat la tipografie întâia dată, dar vă asigur că nu e o cifră nici uriaşă, nici ruşinos de mică.  A fost una potrivită bugetului şi, până la urmă, notorietăţii mele. Sau lipsei mele de notorietate – nu ştiu cum să mă exprim mai corect.

Ce pot să spun e că previziunile mele privind modul în care va fi primită această carte au fost depăşite în cel mai neaşteptat şi emoţionant mod. Au fost vreo două săptămâni în care mă duceam la poştă zilnic cu 2-3 colete (sau îl trimiteam pe tata), de au început să ne cunoască doamnele de acolo. Faptul că eram buni clienţi nu le împiedica să fie scorţoase şi nesuferite, dar asta-i altă poveste…

Recunosc, o mare parte din tiraj a ajuns la prieteni, la colegi, la cei apropiaţi mie, însă dincolo de feedbackul cantitativ, am fost impresionată în mult mai mare măsură de cel calitativ. Nu mi-a venit să cred câte mesaje de apreciere primesc pe mail, pe blog sau pe facebook – scrise în văzul lumii sau în mesaj privat. În cuvinte al căror impact asupra mea mi-e greu să vi-l descriu, mi-au mulţumit pentru carte şi pentru ce scrie în ea persoane despre care habar n-aveam că mă citesc şi că mă plac, pentru că nu se făcuseră niciodată văzute, nu mă cunoscuseră personal şi nu-mi comentaseră niciodată pe blog.

Am citit plângând mail după mail şi mesaj după mesaj şi nu-mi venea să cred că-i vorba despre mine… E o senzaţie extraordinară şi acum încep să înţeleg că-i greu să nu ţi se urce la cap când cineva te ridica în slăvi fie şi datorită unor simple vorbe aşternute pe hârtie…

Nu ştiu dacă merit toate laudele primite şi toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat în ultimul timp, dar mulţumesc din suflet pentru ele şi le accept fără să clipesc. Şi dacă şi eu, la rându-mi, am reuşit să aduc bucurie sau măcar un strop de linişte în sufletul cuiva, cu poveştile, impresiile şi opiniile mele, pot spune că toată această tevatură cu editarea unei cărţi n-a fost în van.

Dincolo de orgoliul de-a descoperi că sunt citită de oameni absolut speciali, starea mea de bine şi de satisfacţie a fost alimentată în primul rând, recunosc, de faptul că nu mi-a fost dat să aud sau să văd niciun comentariu negativ. Nu ştiu dacă să mă îngrijoreze lucrul ăsta, dar, pe bune, nimeni nu m-a înjurat, nimeni n-a strâmbat din nas la auzul veştii că am scos o carte (sau, în orice caz, n-am văzut eu), nu mi-au ajuns la ureche răutăţi şi nu mi-a pus piedică niciun gest care să mă facă să regret demersul pe care am crezut că unii-l vor considera arogant, inutil, nebunesc.

Şi ca s-o fac lată, vă anunţ că am făcut o nouă comandă la tipografie, deci a doua ediţie  a cărţii mele îşi aşteaptă cititorii. Iar pentru ca lauda de sine să fie plenară, mai jos vă prezint poze multe şi frumoase cu câţiva dintre cititorii mei frumoşi şi deştepţi, cu care mi-e drag să mă fălesc! Mai mult cititoare, dar e şi-un băiat pe-acolo, deci nu pot folosi femininul. 🙂

Fotografia care ilustrează acest text este trimisă tot de o cititoare de-a mea, Ramona Palumbo, din Italia. Mulţumesc, Ramona!

Fac o reverenţă, chiar dacă numai în scris, şi vă mulţumesc  tuturor din suflet, încă o dată. Mulţi dintre voi mi-aţi spus că v-aţi regăsit în poveştile, temerile şi gândurile mele şi că asta v-a ajutat. Ei bine, nici nu vă daţi seama cât de mult a înseamnat pentru mine să vă descopăr şi ce mâna fermă mi-aţi întins ca să mă ridic de prin tristeţile în care mă bălăceam. Să vă ajut pe voi mi-a fost în primul rând mie de mare şi preţios ajutor.

 PS: Pentru cărţile noi, calde, abia scoase din cuptorul de făcut cărţi, vă aştept comenzile pe alinagrozea@yahoo.com. Detalii, după cum deja se ştie, aici.

În acest text, n-o să fac abuz de figuri de stil, pentru că am speculat îndeajuns latura emoţională a primei mele întâlniri cu Barcelona într-un articol mai vechi, pe care l-am publicat în cartea mea.

Deci cine vrea să-mi citească declaraţia de dragoste pentru cel mai frumos oraş din lume va trebui să facă cumva, nu ştiu cum, să intre în posesia cărţii. 🙂

Acum doar o să vă înşir mai jos o grămadă de poze (dacă daţi click pe ele, veţi observa că le-am şi explicat întrucâtva, pe scurt) plus câteva sfaturi practice pentru cei care vor să meargă acolo, dar tot amână demersul din lipsă de chef, bani sau informaţii care să le dovedească faptul că o excursie într-o metropolă europeană nu e chiar atât de complicat de plănuit.

Trei zile pline – cât am avut eu la dispoziţie în minivacanţa asta –  sunt de ajuns să vizitezi cele mai atractive locuri, să te plimbi fără ţintă, să faci shopping şi chiar să te odihneşti o oră, două după-amiaza, căci, credeţi-mă, ca să apuci să vezi tot ce-ţi propui şi să-ţi rămână şi timp şi să nu faci mai nimic trebuie să mergi pe jos până-ţi rupi pingelele.

Cel mai înţelept este să planifici excursia cu câteva luni înainte – astfel ai vreme berechet să cauţi oferte bune de zboruri low-cost. Eu am găsit cea mai convenabilă ofertă la Blue Air, iar biletul m-a costat, cu tot cu taxe, în jur de 300 lei dus-întors! Excelent, nu?

Pentru cazare, de ceva vreme sunt clientă fidelă a site-ului www.only-apartments.com (şi anul trecut,  la Roma, tot prin ei mi-am găsit apartament). Ofertele lor sunt imbatabile – de exemplu, pe noi acum ne-a costat 310 euro/4 nopţi un apartament cu capacitate de şase persoane! Apartament cochet, curat,  cu vedere de pe balcon către Palatul Naţional şi Parcul Olimpic (vezi poza de mai jos). Amplasat într-o zonă liniştită şi aproape de metrou – ăsta e criteriul principal după care-mi caut cazare. Apoi vin celelalte criterii: să aibă mobilă cât de cât nouă, să nu fie în zonă rău famată, să fie complet utilat… Mi-ar mai fi plăcut să mă pot conecta şi la internet (n-a mers!), dar zău că nu i-am simţit deloc lipsa!

Într-un apartament închiriat direct de la proprietar, te bucuri de confortul de acasă, adică ai şi bucătărie (cu aragaz, cuptor cu microunde, filtru de cafea, veselă etc), apoi găseşti pe acolo şi fier de călcat şi foehn… tot ce-ţi trebuie.

Alberto, cel care ne-a întâmpinat acum la Barcelona şi care se îngrijea de apartamentul închiriat de noi a fost extrem de amabil, ne-a dat hărţi, ne-a povestit despre cum e cel mai convenabil să ajungem de colo-colo, ne-a spus unde se mănâncă bine şi ieftin şi ce părţi rău famate ale oraşului să evităm (căci sunt şi de-astea).

Revenind la cazare, pentru o viitoare excursie aş vrea să stau undeva pe mal de mare sau ocean şi atunci o să apelez la alt site drag mie, http://www.ownersdirect.co.uk/. Prin intermediul lui poţi rezerva  case şi vile în orice colţ de lume, tot aşa, închiriate direct de la proprietarii care le-au introdus în circuitul turistic. Aruncaţi o privire pe site şi o să-mi daţi dreptate când vă spun că nu mai merită să mergi la niciun hotel…

Şi ca să revin la Barcelona, vă spun pe scurt (că nu prea am chef de bătut câmpii): e oraşul vieţii mele. Visez să mă mut într-o zi acolo, să trăiesc şi să mor în el. Dar până mor, să bănănăi cu orele prin portul ăla superb (Port Vell), să casc gura pe Rambla (Un fel de Lipscani mai lat, mai frumos, mai plin de poezie), să dorm pe toate băncile din Parc Güell, să mă zgâiesc pe săturate, până-mi cad ochii, la Sagrada Familia şi să mă gândesc a mia oară dacă omul ăla (adică Antonio Gaudi) a fost om sau o fi fost extraterestru, ori înger, sau, în orice caz, o vietate nepământeană, de-a putut să închipuie o asemenea splendoare.

Şi acum gata cu vorbăria, zâmbiţi la poze! 🙂

Mizez pe inteligenţa cititorilor mei şi o să elimin din start posibilitatea unor reacţii infantile de tip: “Asta încurajează corupţia!”.  Deci să fiu bine înţeleasă de la început: nu-mi place să dau şpagă. Într-o lume ideală şi construită drept, n-ar trebui să venim cu “atenţii” în faţa nimănui, tot muritorul de rând, orice loc de muncă ar avea, ar trebui să-şi facă meseria onest, necondiţionat de eventuale bonusuri materiale sau de altă natură. Trăim însă într-un univers strâmb şi lucrurile nu stau cum ar fi firesc să să stea. Cei care din punctul meu de vedere fac umbră pământului degeaba, tot felul de scăpătaţi peste noapte, nu duc grija zilei de mâine şi nici pe-a celei de poimâine, pe când oameni care şi-au tocit coatele pe băncile şcolilor şi şi-au ars neuronii în facultăţi şi la nişte specializări cărora unii retardaţi plini de tupeu nici nu ştiu să le silabisească denumirile abia au ce pune pe masă. Se înghesuie în tramvai, cu plebea şi sunt la cheremul şi la judecata unor indivizi cărora se mai întâmplă, din când în când, să le salveze şi viaţa.

Da, mă refer în special la medici.

În fiecare zi, aud şi citesc opinii veninoase la adresa medicilor care acceptă sau chiar pretind bani în afara salariului (de mizerie) mâzgălit pe cartea de muncă. Nu spun că e corect să se întâmple asta, dar mă enervează infinit mai tare campaniile mult prea zeloase de denigrare a unei branşe în faţa căreia ar trebui să ţinem ciocul mai mic. Toţi mai catolicii decât Papa, toţi supercinstiţii şi oneştii lui peşte prăjit înfierează aceste “apucături“ şi nu mai prididesc să urle pe la televizor sau să latre pe facebook cum sunt ei de curaţi şi imaculaţi şi cum sunt doctorii – specialiştii, chirurgii, savanţii – nişte nesimţiţi care-i toacă pe ei de bani ca să le repare, de exemplu, motorul ăla ruginit pe care-l au în loc de inimă. Şi organizează “flagranturi” jenante prin spitale, dar când stau la coadă la Nădlac, scot euroii din buzunar fără li se pară vreo ciudăţenie gestul.

Când e să arunce cu pietre în cineva, unii se erijează în sfinţi. Dar, dacă îi iei la bani mărunţi, chiar dumnealor, la joburile insipide către care-şi târâie dosurile de la 9 la 5, se bucură de fiecare cadouaş sau cupon sau bonus pe care-l primesc, uneori poate nemeritat. Ei bine, pe ei ţin să-i anunţ că medicii sunt Dumnezeu pe pământ. Sunt cei care ştiu să le dea câţiva ani în plus când îi roade câte-un cancer, sunt cei care-i trezesc din comă după ce îi calcă maşina, dar sunt deopotrivă oameni, făcuţi tot din carne, suflet şi oase – deci, evident, şi din slăbiciuni – oameni care totuşi sunt în stare, la o adică, să-şi adune forţele, şi inteligenţa, şi nişte cunoştinţe la care nu orice dobitoc are acces, ca să facă dintr-un om adunat cu făraşul de pe jos unul din nou viu, întreg şi bun de gură.

În ţara şpăgilor la vamă, la fisc, la poliţie şi la ghişeul celui mai banal funcţionar, doctorii sunt ultimii în care merită să dai cu piatra. Eu, tu, oricare dintre noi, dacă la serviciu ni se taie un sfanţ din salariu, ne pierdem imediat motivaţia de a face lucrurile – simpluţe, prin comparaţie – pe care le facem, dar avem pretenţia ca un om cu 15 milioane de lei vechi pe lună să stea cu pancreasul nostru în mâini şi să se gândească dacă o avea cu ce plăti întreţinerea. Sau dacă n-o rămâne cu rabla în drum, că nu mai are benzină. Sau dacă să pună sau nu pancreasul la loc, până n-adoarme, că nu şi-a mai luat un liber de cinci ani.

Pentru noi, banii sunt importanţi, dar pentru alţii n-au dreptul să fie. Noi n-am face niciun compromis când vine vorba de ceea ce ni se cuvine, dar alţii trebuie să-l facă şi să se jertfească pe altarul umilinţei şi sărăciei, pentru că aşa e nobil şi scrie la Jurământul lui Hippocrate (care, după cum se poate observa, nu face nicio referire la remunerarea unui medic).

Îmi amintesc de o colaboratoare de la revistă care trimitea lunar un textuleţ şi era plătită cu 150 lei pentru el. Dacă o zi întârziam plata, se înfiinţa la redacţie şi nu pleca până nu-şi ridica onorariul pentru rahatul ei de articol, la care corectam şi paracorectam o întreagă redacţie şi-l rescriam aproape în întregime de prost ce era. Dar femeia îşi cunoştea interesul şi drepturile.

Ce uşor e ca în cazul tău să ţi se pară că totul ţi se cuvine, iar când vine vorba de destinul altui muritor (care, da, se întâmplă să aibă abilităţi dumnezeieşti) să ceri altruism gratuit, sacrificii supreme şi dedicare necondiţionată.

Ei bine, gata, ca să nu mai avem niciun stres şi nicio apăsare, tocmai s-a anunţat şi la TV că numărul de angajaţi din sistemul medical român este sub cota de avarie. Tinerii medici nu se mai înscriu la rezidenţă în spitalele de la noi, pe zero lei şi zero bani, ci pleacă afară, pe 3000 de euro pe lună ( de exemplu, la Spitalul Clinic de Urgenţă Marie Curie nu s-au mai înscris rezidenţi ortopezi de mai bine de şapte ani!). Iar specialiştii, ca să vezi tupeu, nu mai vor aici, în România, la mici şi manele,  pe 1500 de roni lunar + şpaga de la operaţie (cât o fi ea), ci pleacă în Germania, ca nemţii sar la înaintare cu 8000 de euro curaţi, oficiali.

Las’ că, în curând, ne vom trezi cu spitalele goale – adică fără picior de medic în ele – şi vom muri cu zile, dar uf, ce uşurare, rămânem cu banii de şpagă în buzunar. Aşa-i mai bine, nu?

Cu fiecare an ce trece peste mine, simt povara lucrurilor prost înfăptuite şi pe-a acelora pe care nu le-am înfăptuit deloc. Mă dor cuvintele pe care-am apucat să le spun unor oameni (sau, mă rog, să le scriu, să le plâng, să le urlu, să le zbier), mă apasă greutatea vorbelor nerostite, mă sfredeleşte laşitatea unor tăceri, ale mele sau ale altora, mă oftică timpul risipit în aşteptarea unor împliniri, unor rezolvări, unor trenuri ce n-aveau să vină.

Mi-e dor de candoarea primilor mei ani. Şi nu spun asta pentru c-aş considera – în mod eronat – că un copil e pur şi inocent. Eu am apucat să citesc Împăratul Muştelor şi să fiu de acord cu William Golding în excelenta sa expunere fantastico-literară ce dovedeşte că, în primii şi cei mai cruzi (în ambele sensuri ale expresiei) ani ai noştri, fără un mediu drăgăstos în care să ne formăm şi fără o educaţie fermă, n-am fi decât nişte animăluţe egoiste şi cu vădite înclinaţii violente. Natura nu ştie să construiască decât luptători feroce pentru supremaţie, pentru supravieţuire. Altruismul se învaţă – şi e o lecţie a naibii de grea, blândeţea, bunătatea se dobândesc prin inocularea ideii că şi cel de lângă tine important, prin reprimarea instinctelor primare.

Nu, eu prin candoare înţeleg acea seninătate pe care ţi-o dă lipsa de trecut, acea naivitate preşcolară de-a te simţi centrul universului şi buricul pământului,  faptul că nicio amintire neplăcută nu-ţi striveşte sufletul, că nu mergi târâş, de la atâtea cărămizi pe care le simţi în stomac, că n-ai sute, şi mii, şi milioane de regrete de care în mod ipocrit să te dezici de câte ori te întreabă cineva.

Pentru că acum nu mai e la modă să regreţi nimic. Dacă ţi se pune un microfon sub nas, trebuie, spre desfătarea filozoafelor de scara blocului, să spui acea poezie pe care unii o recita convingător, alţii nu, în funcţie de talentele actoriceşti ale fiecăruia: “eu n-am regrete, n-aş schimba nimic din trecutul meu, tot ce-am trăit, toate relele pe care le-am pătimit m-au format, m-au făcut ceea ce sunt azi.”

Ei bine, eu nu pot afirma asta, deşi mă uit la mine, cea de azi, şi nu pot spune că e chiar îngrozitoare priveliştea. Dar nu pot să ignor faptul că, în faţa desăvârşirii mele ca persoană, s-au aşezat, pe rând, lucrurile care mi-au făcut rău, dar şi toate gândurile şi faptele mele mai puţin nobile. Toate cărările greşite pe care am apucat, pragurile de sus pe care le-am lovit, situaţiile pe care nu m-am priceput să le gestionez, iluziile de care m-am agăţat, oamenii care n-au ştiut sau n-au vrut să mă iubească, oamenii pe care n-am ştiut sau n-am vrut să-i iubesc.

Şi de m-aş putea întoarce în timp, prin acel exerciţiu stupid la care ne provoacă aducerile aminte, aş schimba nu unul, ci n-aş mai prididi să schimb grămezi de întâmplări din viaţa mea. Cu mintea de acum şi perspectivele unui viitor neîntinat, m-aş strădui să evit momentele cu iz de suferinţă, pentru că nu văd nimic lăudabil în a te zvârcoli de durere, mai ales în condiţiile în care există căi mai înţelepte pe care să apuci.

Din păcate însă, nu ni se dă şansă s-o luăm de la capăt, Universul e zgârcit cu noi, axa timpului e prea rigidă. Dar nici să mă uit în urmă şi să aplaud tot ce mi s-a-ntâmplat nu pot. Am regrete mari. Fără să fi trecut, slavă Domnului, prin drame uriaşe, recunosc că m-a tras înapoi fiecare greşeală, fiecare ezitare, fiecare clipă pe care n-am ştiut s-o preţuiesc. Am goluri în stomac, am răni în suflet şi ştiu că voi muri cu ele acolo. De-o coadă imaginară îmi atârnă tinichele ce zdrăngăne asurzitor, nelăsându-mă să uit tot ce trebuia de mult uitat.

Eu am regrete şi regret că le am, dar nici nu pot nega această evidenţă. Iar când mi-e dor să fiu din nou copil, nu vă văd jucându-mă cu fundul în colb sau alergând pe câmpuri şi culegând maci, ci trăiesc cu ridicola senzaţie că, dacă aş mai avea o şansă, mi-aş ţese mai bine pânza, mi-aş aşterne mai lin drumul, mi-aş dăltui mai cu migală destinul, mi-aş fi mai devotată mie însămi.

Aş vrea să fiu din nou copil, dar nu pentru purităţi şi inocenţe iluzorii, ci pentru că, la vârste fragede, viaţa ţi se aşterne în faţă ca o zăpadă neîncepută. Iar soarele te mângâie blând pe creştet, nicio umbră nu-ţi păleşte speranţa, nicio pală de vânt nu-ndrăzneşte să vestească ploile ce vor veni, furtunile pe care sigur le vei regreta.