Cu fiecare an ce trece peste mine, simt povara lucrurilor prost înfăptuite şi pe-a acelora pe care nu le-am înfăptuit deloc. Mă dor cuvintele pe care-am apucat să le spun unor oameni (sau, mă rog, să le scriu, să le plâng, să le urlu, să le zbier), mă apasă greutatea vorbelor nerostite, mă sfredeleşte laşitatea unor tăceri, ale mele sau ale altora, mă oftică timpul risipit în aşteptarea unor împliniri, unor rezolvări, unor trenuri ce n-aveau să vină.
Mi-e dor de candoarea primilor mei ani. Şi nu spun asta pentru c-aş considera – în mod eronat – că un copil e pur şi inocent. Eu am apucat să citesc Împăratul Muştelor şi să fiu de acord cu William Golding în excelenta sa expunere fantastico-literară ce dovedeşte că, în primii şi cei mai cruzi (în ambele sensuri ale expresiei) ani ai noştri, fără un mediu drăgăstos în care să ne formăm şi fără o educaţie fermă, n-am fi decât nişte animăluţe egoiste şi cu vădite înclinaţii violente. Natura nu ştie să construiască decât luptători feroce pentru supremaţie, pentru supravieţuire. Altruismul se învaţă – şi e o lecţie a naibii de grea, blândeţea, bunătatea se dobândesc prin inocularea ideii că şi cel de lângă tine important, prin reprimarea instinctelor primare.
Nu, eu prin candoare înţeleg acea seninătate pe care ţi-o dă lipsa de trecut, acea naivitate preşcolară de-a te simţi centrul universului şi buricul pământului, faptul că nicio amintire neplăcută nu-ţi striveşte sufletul, că nu mergi târâş, de la atâtea cărămizi pe care le simţi în stomac, că n-ai sute, şi mii, şi milioane de regrete de care în mod ipocrit să te dezici de câte ori te întreabă cineva.
Pentru că acum nu mai e la modă să regreţi nimic. Dacă ţi se pune un microfon sub nas, trebuie, spre desfătarea filozoafelor de scara blocului, să spui acea poezie pe care unii o recita convingător, alţii nu, în funcţie de talentele actoriceşti ale fiecăruia: “eu n-am regrete, n-aş schimba nimic din trecutul meu, tot ce-am trăit, toate relele pe care le-am pătimit m-au format, m-au făcut ceea ce sunt azi.”
Ei bine, eu nu pot afirma asta, deşi mă uit la mine, cea de azi, şi nu pot spune că e chiar îngrozitoare priveliştea. Dar nu pot să ignor faptul că, în faţa desăvârşirii mele ca persoană, s-au aşezat, pe rând, lucrurile care mi-au făcut rău, dar şi toate gândurile şi faptele mele mai puţin nobile. Toate cărările greşite pe care am apucat, pragurile de sus pe care le-am lovit, situaţiile pe care nu m-am priceput să le gestionez, iluziile de care m-am agăţat, oamenii care n-au ştiut sau n-au vrut să mă iubească, oamenii pe care n-am ştiut sau n-am vrut să-i iubesc.
Şi de m-aş putea întoarce în timp, prin acel exerciţiu stupid la care ne provoacă aducerile aminte, aş schimba nu unul, ci n-aş mai prididi să schimb grămezi de întâmplări din viaţa mea. Cu mintea de acum şi perspectivele unui viitor neîntinat, m-aş strădui să evit momentele cu iz de suferinţă, pentru că nu văd nimic lăudabil în a te zvârcoli de durere, mai ales în condiţiile în care există căi mai înţelepte pe care să apuci.
Din păcate însă, nu ni se dă şansă s-o luăm de la capăt, Universul e zgârcit cu noi, axa timpului e prea rigidă. Dar nici să mă uit în urmă şi să aplaud tot ce mi s-a-ntâmplat nu pot. Am regrete mari. Fără să fi trecut, slavă Domnului, prin drame uriaşe, recunosc că m-a tras înapoi fiecare greşeală, fiecare ezitare, fiecare clipă pe care n-am ştiut s-o preţuiesc. Am goluri în stomac, am răni în suflet şi ştiu că voi muri cu ele acolo. De-o coadă imaginară îmi atârnă tinichele ce zdrăngăne asurzitor, nelăsându-mă să uit tot ce trebuia de mult uitat.
Eu am regrete şi regret că le am, dar nici nu pot nega această evidenţă. Iar când mi-e dor să fiu din nou copil, nu vă văd jucându-mă cu fundul în colb sau alergând pe câmpuri şi culegând maci, ci trăiesc cu ridicola senzaţie că, dacă aş mai avea o şansă, mi-aş ţese mai bine pânza, mi-aş aşterne mai lin drumul, mi-aş dăltui mai cu migală destinul, mi-aş fi mai devotată mie însămi.
Aş vrea să fiu din nou copil, dar nu pentru purităţi şi inocenţe iluzorii, ci pentru că, la vârste fragede, viaţa ţi se aşterne în faţă ca o zăpadă neîncepută. Iar soarele te mângâie blând pe creştet, nicio umbră nu-ţi păleşte speranţa, nicio pală de vânt nu-ndrăzneşte să vestească ploile ce vor veni, furtunile pe care sigur le vei regreta.
eu regret şi voi regreta toată viaţa că nu am apucat să-i spun unei bune prietene cât de mult înseamnă pentru mine. cât de bine ar fi fost să răspund la acel ultim telefon al ei… 🙁 şi chiar dacă anii au trecut şi ştiu că ea nu se va întoarce dintre îngeri, îmi este dor să mă strige iar, îmi amintesc cu limpezime vocea ei spunându-mi “piticule”
Da ….si eu ma gindeam ca daca nu regreti nimic e o chestie care da bine,sunt insa multe alegeri pe care le regret si care nu m-au facut mai buna ci mai slaba.
Si eu cred la fel: cine spune ca nu regreta nimic, acela minte! Si regretele sint ale vietii… A nu ne crampona de ele la nesfirsit e cu totul altceva, mai ales ca nimic din ce-a trecut nu poate fi schimbat. E bine sa privim inainte, insa cred ca e la fel de bine sa nu uitam trecutul, sa nu ne dezicem de el, oricare ar fi fost. Tot ce se intimpla are menirea de-a ne ajuta sa devenim ceea ce trebuie. Sa ne asumam tot ce-am trait, chiar si regretele, ne ajuta sa traim in prezent. Fara teama de a repeta greselile.
Trebuie sa fii prost si inghesuit in propria minte ca sa nu ai regrete, chiar daca asta nu inseamna ca este musai sa te tavalesti pe jos intr-un circ ieftin…
Ieri, am avut o revelatie care i-ar face pe multi sa rada, atunci cand in jurul unui mormant faceam o pomenire obisnuita…. toti cei trecuti pe pomelnicul din mana popii ii cunoscusem, aveam amintiri cu ei. Cum sa nu regreti? Ce fel de opiu iti trebuie sa ai in nari casa nu iti tremure niciun muschi pe fata?
Am regrete si, ca si tine, regret ca le am. Ma uit la fiica-mea cu cata nerabdare se arunca din ce in ce mai mult in valurile vietii si incerc s-o fac macar pe ea sa inteleaga acum (la varsta adolescentei si nu mai tarziu) ca axa vietii (bine ai spus) e rigida si ca timpul nu e niciodata de partea noastra, e parsiv, marsav, lipsit de scrupule…
Candva, am avut si eu regrete si nu putine la numar.
Astazi, si ma refer la timpul prezent, nu le mai am.
Nu ma afecteaza felul in care altii privesc asta. Ma intristeaza putin si apoi imi trece, lejeritatea cu care se eticheteaza si uneori chiar se sanctioneaza ceea ce nu poate fi inteles sau e prea diferit de ce face/ simte/ traieste majoritatea lumii. Dar asta e deja alta discutie.
Din punctul meu de vedere, cu sau fara regrete, chiar e loc sub soare pentru toti. Si cum ti-am spus pe FB, ma refer inclusiv la momentele de eclipsa totala 🙂
Uneori sunt nostalgica. Si mi-e dor de oamenii ce i-am gasit frumosi si astazi nu mai sunt.
… cam asa e…. si “regret” al naibii niste lucruri care mi s-au intamplat, niste decizii pe care le-am luat in viata mea de adult.. numai ca la momentul respectiv a fost tot ce am putut face, in felul cum eram eu atunci, si greselile alea si prostiile alea, intr-un fel m-au definit atunci si m-au facut cine sunt acum. Chestia asta am invata-o la psiholog, la momentul cand ma dadeam cu capul de pereti ca am facut o mare prostie… si femeia aia mi-a zis: ai facut ce ai putut sa faci in momentul ala, cu emotiile tale de atunci, pregatirea ta pentru situatii de criza, sperantele tale, fricile, etc. Toate alea au facut sa fii asa la momentul ala. Si cum sa regreti asta totusi, la modul practic? Ar insemna ca te regreti pe tine intr-o anumita masura. SI cred ca nu meritam, fiecare dintre noi, neincrederea noastra. Stiu sigur ca n-as mai face o asemenea greseala, iar timpul a vindecat ranile pentru ca am ales sa trec peste greselile mele, fara sa le regret pentru ca nu are rost… in ceea ce priveste greselile altora, nici nu ma gandesc pentru ca daca pe ale mele n-am reusit sa le regret, pe-ale altora nici atat !
Imi pare rau pentru niste lucruri din viata mea, dar nu pot sa le regret, pentru ca pur si simplu n-are rost 🙂
Iti doresc numai lucruri bune, care sa stearga regretele inutile 🙂
psi, regretele de care vorbesti tu sunt cele mai dureroase, cele cu care nu te poti impaca niciodata, pentru ca nu mai exista speranta de a repara ceva… dar eu cred ca prietena ta stia cat o iubesti, pentru ca, asa cum am mai zis alte dati, dragostea adevarata nu are nevoie de vorbe. Si cu faptele, desi nu te cunosc personal, intuiesc ca stai foarte bine. Te imbratisez, virtual…
Georgiana, asa simt si eu. “Ce nu te omoara te face mai puternic” e o zicala inaltatoare, dar ma indoiesc ca-i valabila in orice situatie…
Da, Cristina, sa nu ne cramponam, cu asta sunt de acord. Desi eu am tendinta sa mai rascolesc rahatul din cand in cand, drept dovada textul de fata… 😉
Virtual Kid, ma faci sa rad, desi nu stiu daca e de ras. Eu cred ca regretele (incluzand remuscarile) sunt dovezi ca ne asumam lucrurile facute sau nefacute si poate chiar dovezi ca suntem apti sa invatam din greseli.
lotusule, pe bune? 🙂 Ce-ai scris tu imi aminteste de o vorba citita pe Facebook, la care am ras rau de tot: “E loc pentru toti sub soare, dar partea proasta e ca toti vor la umbra”. :))) Din tot ce sustii trag concluzia ca te-ai impacat cu regretele tale. Asta inseamna “nu le mai am”. Ca si cu regretele astea nu merge asa, acu le am, acu nu le mai am, hocus pocus. Le-ai avut o data, gata, ups, s-a bifat. :)) Insa firea ta inclinata spre introspectie le-a venit de hac si-a reusit sa transforme niste sentimente negative in trairi cu potential pozitiv. Asta cred. 🙂
Iulia, poate ca are dreptate doamna psiholog, dar regretele chiar asta inseamna, constientizarea faptului ca la momentul respectiv doar de atat ai fost in stare. Implicit, asta se traduce prin “as fi putut mai bine”. Nu are rost sa ai anumite regrete, intr-adevar, dar nu despre rost sau legitimitate vorbeam eu aici, ci despre realitate. Multe lucruri nu au rost pe lumea asta si ele totusi exista, vrem sau nu vrem.
Iar regretele, ai dreptate, sunt, in bloc, inutile. Ca n-am auzit sa existe regrete “utile”. 🙂 Poate singura lor utilitate e un oarecare spor al instinctului de conservare. Care si asta are efecte adverse, ca uite asa-ti pierzi inocenta, candoarea, increderea….
Multumesc pentru comentariu si te mai astept. 🙂
Mihaela, te-am lasat pe tine la sfarsit dintr-un motiv. Intai, sa-ti raspund la comentariu. Se spune ca atunci cand esti tanar, ai toata viata inainte. De ce s-o spune chestia asta….? Pentru ca o ai!!!! :)))
Si acum, finalul apoteotic: CAND VII????? :)))
Alina, pe bune si pe cinste 🙂
Acuma, iti dai seama ca-mi place ce a spus psihologul de care pomeneste Iulia. Am facut ceea ce am facut, asa cum eram atunci, la momentul respectiv. Si nu ma dezic de nimic din ceea ce am fost ori am facut la o anumita varsta.
Apropo de asta, citeam o discutie pe un blog legata de a-i marturisi sau nu partenerului tau, trecutul mai mult sau mai putin glorios. In logica lucrurilor, nu vad de ce as minti ca sunt usa de biserica cand nu sunt asa ( asta e un exemplu, nu trebuie luat ad litteram ). Sa regret acum ca am fost asa ? E si asta o optiune. Care oricum nu mai poate schimba trecutul. Mai bine invat ce e de invatat din asta si merg mai departe. Desigur, in toata povestea asta e ideal ca partenerul sa fie om un destupat la minte. Ca daca incepe sa se jeleasca si sa planga cum ca el vroia o capra neagra si n-a gasit decat o capra din soiul comun… e liber sa plece si s-o caute :P. Si pe cuvant de cercetas ca n-as regreta in nici un fel plecarea lui.
Nu mai stiu cine zicea asta, dar zicea bine: cand ii destainui partenerului tau cati fosti ai avut, opreste-te cu sinceritatea la cifra 3. :))
alina, postarea ta este plină de adevărul pe care mulţi nu-l mai rostesc prea ocupaţi să se poleiască. cine nu are regrete înseamnă că nu a trăit cu adevărat, că nu a pus sufletul. ţi-l spusesem pe cel mai mare, dar desigur că au fost gesturi mărunte, repezite, pe care astăzi poate că nu le-aş mai face, chiar şi, poate, banalul gest al ruperii unei flori.
eu ştiam că atunci când este întrebată o femeie al câtelea este cel din prezent, răspunsul elegant este “tu eşti al doi-lea” de ce? pentru că cel care întreabă nu merită alt răspuns. 😆
îţi mulţumesc că mă “vezi” un om aşa cum mă străduiesc să fiu. te îmbrăţişez şi eu.
Of, Alina, si eu ma uit cu incantare si cu nostalgie la cei foarte tineri si la stralucirea aceea minunata din ochii lor, cand ei simt campul nelimitat de posibilitati din fata lor… Si nici nu-si dau seama ce dar nepretuit sunt acesti ani ai lor, aceasta stare de gratie, tineretea ! Am fost si eu asa, nu imi era frica de nimic, entuziasm era numele meu. Iar acum, ma surprind si pe mine uneori cu cate temeri isi itesc capul in sufletul meu; entuziasmele se sting sau oricum se tempereaza sub povara amintirii esecurilor prin care am trecut, regretele ma ispitesc irezistibil, si tot asa… Si totusi, cat de relative sunt lucrurile: ca sa echilibrez aceasta imagine, fac un exercitiu de imaginatie si ma privesc pe mine cea de acum, dinspre mine cea din viitor, aflata pe la varsta senectutii – si atunci imi dau seama ce ani minunati traiesc acum ! Cata tinerete, ce entuziasm inca, ce revarsare de forte si de energie traiesc chiar acum!… :))
In alta ordine de idei, citesc cu placere prima ta carte !
@Alina:
Ceea ce incercam sa spun se referea la faptul ca in ciuda regretelor, fac tot posibilul sa nu imi fac reprosuri, mai ales ca multe dintre cele care ni se intampla nu sunt decat niste “mutari in plic”.
Intai de toate am terminat cartea si mi-a placut mult. Multumesc 😀
Apoi, ma alatur minoritatii reprezentate de Lotus 😛 Nu spun ca nu am avut si nu am regrete, dar am invatat sa le “tratez” 🙂 cu multa rabdare, prin descalcirea tuturor firelor uneori ca de paianjen ale suferintei, a intelegerii cauzelor pentru care mi s-a intamplat ce mi s-a intamplat, a acceptarii reactiilor persoanelor care m-au ranit, a descoperirii sursei blocajului care m-a impiedicat sa am reactia corecta. Uneori dureaza mult timp, depinde de cat de adanca e rana. Acum ai sa-mi spui ca nu ai timp pentru asa ceva. Chestia e ca nu imi permit sa nu am timp pentru asta. Decat sa ma balacaresc intr-o stare mizerabila permanent, nu mai bine fac curatenie?Si-n casa fac curatenie. De ce n-as face si in interiorul meu? Mai ales ca merg asa de bine impreuna! Iaca nisa de timp! Sunt genul care nu adoarme imediat ce pune capul pe perna, asa ca in loc sa ma gandesc la ce sa cumpar maine din piata, mai pot sa-mi mai revizuiesc o data comportamentul. Cam asa fac eu, nu-i musai ca toata lumea sa faca la fel. Cred ca totul tine de constientizarea starii tale interioare si dorinta de a o schimba. Nu vine peste noapte, dar cred ca merita incercat.
Aura,
imi place sa cred ca traim intr-o lume ce poate tolera chiar si ” minoritatiile ” 🙂
Stiu ca ti-am mai spus-o, dar nu-i bai, ma repet : metafora curateniei e minunata.
Ca sa ma joc putin printre cuvinte, se impune o curatenie de toamna caci mi-a mai ramas o neiertare mica, in camera cealalta am gasit un gand rau si persistent la adresa cuiva, dincolo parca ceva ce seamana a nerecunostiinta, fix langa mine si-a scos capul neacceptarea cuiva care este foarte diferit de mine, etc…
Cele ce le-am zis sunt cu titlul de exemplu.
🙂
Psi frumos, stii, eu tot ceea ce am trait a fost cu tot sufletul meu. Nu stiu daca acesta e mare sau mic, e mult sau putin, dar am trait totul asa cum am stiut si am putut. Si etapa regretelor, a fost unul din cele mai grele exercitii ce a trebuit sa le rezolv. Si nici macar n-am crezut ca am sa reusesc, la un moment dat ma blocasem si bateam pasul pe loc. Si totusi am reusit. Si asta imi da o stare buna. Stiu ca tu ai sa intelegi starea asta a mea.
🙂
Alina, ai scris niste adevaruri in care si eu cred cu tarie. Si eu sunt doldora de regrete. Si mi le si asum, nu mi-e rusine cu ele. Da, as schimba zeci de intamplari din viata mea de pana acum si sunt convinsa ca azi, mi-ar fi fost mai bine daca ele n-ar fi avut loc. Am sa le regret mereu, iar asta nu-mi face atata rau, atata timp cat merg cu ele la brat prin viata, si nu le car in spate.
:)) ai dreptate, Alina! cand vin…? de azi intr-o saptamana sunt in avion: plec pe 10, ajung pe 11 si ma intorc pe 24. Bucurestiul, din pacate, n-am sa-l vad decat din prisma aeroportului si al catorva drumuri de centura…:(
eu sunt din cei care spun ca tot ce am primit, si bun si rau, m-a facut ce sunt azi si ca daca nu m-a omorat sunt mai puternica acum…dar asta nu exclude regretele pentru cand am luat-o rara si nici eterna “ce-as face daca ar fi din nou inceputul?”…ma balacesc intr-un cocktail zodiacal de-a dreptul Molotov, asta din care sunt eu facuta – bucata mea de berbec se bucura de cate ori mai dovedeste un obstacol si mai creste putin in forta si incredere, bucatica mea de gemeni se gandeste over and over la toate cotiturile la care a facut stanga si mai era si o dreapta pe acolo sau doar i s-a parut?…nu stiu nici eu cum sa treci de a-ti fi dor de copilarie..de cand erai tanar (doamne, cateodata asta parca are si gust si miros, o simti in nari si nu te regasesti cand te uiti in oglinda, sufletul tau…acolo e varsta ta adevarata !)…
e poate firesc asa, sau poate doar noi…suntem femei !
gandim, simtim, iubim, crestem si apunem mai mult decat alte vietati…mult mai mult as spune cateodata…si asta e ceva ce sigur nu regret chiar daca uneori doare tare…
Dragele mele, nu e cazul sa ne impartim in doua tabere si sa se strige “cat fight, cat fight!”. Nu de alta, dar poate se reped barbatii aici! 🙂 In afara de kid-ul virtual! 😉
Eu nu vorbesc de regretele cu care te impaci, peste care treci, pe care le dai elegant la spate si-ti vezi de viata ta – cum facem toti, ca altfel am innebuni si ne-am sui pe pereti. Eu am vrut sa subliniez ca exista oameni care se situeaza intr-un fel cu superioritate si aroganta deasupra celor lumesti si sustin ca pe ei nimic nu-i atinge. Acesti oameni sunt de doua feluri: 1.ipocritii – in cazul carora nu e asa, dar le place lor sa creada ca e, pentru ca da bine la populatie. Si 2 – nesimtitii – care sunt sinceri, pe ei chiar nimic nu-i atinge si li se rupe de ce au facut sau au gresit sau li s-a gresit. Deci regrete ioc, viata-i misto, dupa ei potopul. Ambele categorii imi repugna.
Mamaaaa, ce-mi place cand imi explic textul! 🙂 Lumea imi spune ca-i place cum scriu, dar nimeni nu intelege corect ce vreau sa spun. E ca-n bancul ala cu baba in biserica! :)))
PS: Anca, bine ai venit pe blogul meu – mi-a placut aia cu “apunem mai mult decat alte vietati”… Asa-i.
Cum e bancul cu baba in biserica? 🙂
O baba iese din biserica, balanganind din cap a incantare: O, ce bine le-a zis popa, ce frumoasa a fost slujba!
Un copil, auzind-o, o intreaba: da’ ce-a zis babo popa, de ti-a placut asa de mult?
Nu stiu maica, eu nu prea aud bine, da’ tare frumos a fost! :)))
:)) :)) :))
Mai, cu auzul mai am probleme, dar de vazut, vad sa citesc. 🙂
Si chiar sunt de acord cu explicatiile la postare (apropos, si mie mi se mai intampla). 🙂
Stii ce, nu sunt surde babele, dar fiecare isi alege o fraza cheie si o comenteaza. De pilda eu ma recunosc in: “Eu am regrete şi regret că le am…”
Dar ce-as mai putea comenta la asta? M-am hotarat deja ca imi las venele sa creasca… 🙂
Marilena, am glumit si eu, acum sper sa nu se supere “babele” pe mine! 🙂 Ca-mi sunt dragi toate! Mai ales lotusul ala paracios, care se pune de-a curmezisul tot timpul, cu zenul lui cu tot! :))
Cat fight!
Lotusul e paracios, eu sunt geloasa!!! Cum adica, “toate, dar mai ales…” Adica, eu sunt “toate”?! :))
Tu nu esti “baba”! Adica la textul asta nu te-ai bagat intr-o tabara sau alta, in minoritati sau majoritati! Sau uite, tocmai devenisi si tu baba, ca iar nu m-am facut inteleasa! 🙂 Mars langa lotus! :))
Ma simt mult mai bine. Pot sa ma culc linistita. Virtual, langa Lotus, care nu e noctambula ca noi. 🙂
Somn usor!
Noapte buna! Lotusule, da-te mai incolo si nu fura tu toata plapuma, sa aiba loc si Marilena! :))
Buna dimineata voua 🙂
Ce-mi mai plac textele explicate :P. E ca atunci cand eram mica si mama imi citea povesti, apoi mi le explica; cred ca facea asta de teama imaginatiei mele exagerate care putea da oricarei povesti, absolut orice turnura vroia ea 🙂
Eu nu sunt geloasa, asa ca nu va faceti griji. Alina daca spui ca si absenta geloziei e ” anormala ” pai chiar ca sunt zen 🙂
Marilena, azi noapte eram de veghe in lanul cu secara, la mine acuma incepe noaptea 🙂
Zi faina voua si somn usor mie
🙂
Sunteti foarte haioase, doamnelor 😀 Ma bucur ca v-am gasit.
Nu vreau sa ma scuz pentru “statutul” de baba 🙂 dar cred ca Mari are dreptate: fiecare a gasit in textul tau ceva cu care a rezonat, ceva la care a reactionat, dincolo de intelesul global al textului. Poate si pentru ca reactia la nesimtire si ipocrizie ar fi fost negativa, unanima si, indraznesc sa spun, subanteleasa. Nimanui nu-i plac oamenii de felul astora.
Si totusi, nu vreau sa ma misc de sub”plapuma” minoritatii 😛 fiindca e formata din persoane foarte speciale, care mi-au devenit foarte dragi 😀
Aura draga, pai cin’ se aseamana se aduna, nu ?
Spune-mi de cine iti place sa iti spun cine esti.
Sau mai nou
Spune-mi unde lucrezi ca sa-ti spun cine esti.
Ultima este o gluma, desigur 🙂 Intr-un an, de ziua mea am primit de la colege un tort pe care scria cu litere de ciocolata : ” trebuie sa fi nebun ca sa lucrezi aici ” 😛
Lotusule, chiar esti zen! 🙂
Aura, ai dreptate! Ok, nu mai esti “baba”, te eliberez din functie! :))