Optimistă cum mă ştiţi, în ultima vreme mă gândesc foarte des la bătrâneţe şi la moarte, nu neapărat în ordinea asta. Înainte să o pierd pe bunica, nu mă gândeam deloc la sperietorile astea două, mă credeam nemuritoare, aşa cum trebuie să se creadă orice om normal la cap. Moartea şi ridurile, până nu ni se întâmplă, nu trebuie să facă parte din preocupările noastre curente.

Numai că vine o zi în care cineva drag pleacă acolo de unde nu s-a întors nimeni să ne spună cum e. Şi atunci, cu viteza de sfredel a unui gând îndurerat, conştientizezi cât de frunză în vânt eşti pe lumea asta.

Plângând la căpătâiul bunicii mele adorate, fără să vreau încercam să-mi desenez în minte chipul pe care o să-l am şi eu la 81 de ani, dacă-mi scrie în stele c-o să mai fac umbră pământului până atunci. Bunica mea a fost o splendoare de Hollywood, şi nu spun asta orbită de dragoste, pot dovedi cu poze, la o adică. Iar pe patul de scânduri era la fel de frumoasă, şi din nou nu exagerez.

În capela rece avea două partenere de aşteptare la poarta Raiului. Două băbuţe decrepite de vârstă şi boli, deşi pe panglicile de mătase aninate la coroanele-omagiu erau trecuţi ani de naştere mai tineri decât cel în care Puica mea a venit pe lume. “Eşti Miss capelă!” i-am şoptit printre lacrimi, încercând să mă salvez tot cu umor, că altfel nu ştiu, de o durere al cărei gust otrăvit îl simţeam pentru prima oară.

Mă uitam la fruntea ei netedă, la obrazul fin, la buzele ei încremenite într-un zâmbet, la genele lungi şi frumos arcuite, şi m-a înţepat un gând – Oare eu când? Oare eu unde? Oare eu cum voi arăta?

Mi-e frică de bătrâneţe şi mi-e frică de moarte. În fiecare zi, de când am aflat că nu sunt nemuritoare, încerc să mă împac cu inevitabilul, să-i îndulcesc inerenţa, să-l zăpăcesc cu glume şi sarcasm, să-l uit.

Înainte nu mă interesau vârstnicii – îi priveam, cu trufia specifică anilor cei mai cruzi, ca pe nişte specimene ciudate, de pe altă planetă. Le ofeream locul în tramvai, dintr-un reflex politicos, dar nu ştiam de ce o fac. Nu voiam să ştiu, de fapt, despre oasele lor bătrâne, despre muşchii lor obosiţi, despre vlaga lor încărunţită, despre trecutul pe care-l sprijineau în baston. Eu aveam în faţă tone de viitor, de ce mi-ar fi păsat?

Acum, după patru decenii de copilărit, începe să îmi pese, dar aleg să aprofundez frivol doar chestiunile ce ţin de look. Pentru restul, cer o amânare…

Şi mă gândesc: ce fel de babă vreau să fiu eu? Varianta cu basma legată sub barbă pică din start. Varianta “rătăcită în juneţe”, precum Brigitte Bardot, cu cârlionţi ridicoli şi buze injectate, pică şi aia. Mă întristează imaginea femeilor care vor să pară cu 30 de ani mai tinere, dar,  în egală măsură, şi a îmbătrânitelor înainte de vreme. În ochii lor văd propria-mi teamă de anii ce nu mai trec, ci se rostogolesc, de-a dreptul, cu o repeziciune bulversantă, cu care nu ştiu să ţin pasul.

Ştiu însă că aş vrea să fiu o babă căreia să-i vină bine ridurile. O babă suplă, pe cât se poate, o babă cu păr frumos, nedegradat după ani mulţi de vopsit. O babă cu colţurile gurii cât mai puţin căzute, o babă cu voce de femeie tânără, cum avea bunica mea.O babă în putere, cu spirit neatrofiat. O babă la curent cu noutăţile, o babă îmbrăcată vesel fără a fi ridicolă, o babă care să nu se uite urât la tineri, de parcă ei ar fi de pe altă planetă, o babă dornică de călătorii şi cu putinţă de a le face. O babă cu dioptrii mici şi cu pensie mare.

În rest… ce-o mai vrea scenariul deja scris.