Ana-Maria Caia m-a întărâtat, aşa că scrisei şi io.

N-am urmărit ştirile din ultima vreme, ştiu de pe Facebook c-a murit regele Cioabă. Deja au apărut bancuri, glumiţe mai făţişe sau mai cu subînţeles, deja ne dăm virtual coate şi zâmbim în colţul gurii la gândul că a mai mierlit-o un bogătan negru, gras şi împuţit. Nu ne sfiim să facem paradă virtuală de rasismul ce ne-a înjunghiat până la os  – pe drept sau pe nedrept, nici nu mai contează. Nu ne nuanţăm veninul, ne strigăm ura în gura mare sau ne-o lăbărţăm în postări înfumurate, cu iz arian, pentru că, nu-i aşa, ţiganii merită să moară. La fel şi homosexualii, şi curvele, şi ateii, şi evreii, şi musulmanii (că e terorişti, da-i dreaq) –  mă rog, toţi care nu se aliniază perfecţiunii noastre închipuite. Strâmbăm din nas a dispreţ la felul grijuliu în care îşi aleg cuvintele cei din ţările mult mai civilizate decât a noastră (că dacă nu şi le-ar alege cu grijă, ar putea merge la pârnaie), pentru că, nu-i aşa, noi nu suntem ipocriţi. Noi avem opinii ferme, ce e-n guşă şi-n căpuşă, şi ni le spunem, nene, sub umbrela unei libertăţi de exprimare înţelese tot atât de profund pe cât înţelege un ţigan (sîc!) analfabet poezia lui Eminescu. Uitând că tot ipocriţi suntem şi atunci când nu facem pipi pe trotuar, deşi ne vine, când n-o luăm pe la spate, pe stradă, pe-o gagică bună, sau, după caz, nu încalecăm din senin un mascul cu fese tari. Autocenzura se pare că e funcţională, multe din câte am face nu facem pentru că ne opresc educaţia şi gradul de civilizaţie la care se presupune că am ajuns, însă datul cu părerea despre alţii a rămas la nivel instinctual de epocă de piatră.

Nu-mi plac oamenii care fură, care înşală, care omoară, care violează. Nu-mi plac oamenii care miros urât, oamenii care se pipăie în public, oamenii care scuipă seminţe în tramvai, oamenii care ascultă muzică – orice muzică – dată la mximum în maşină. Nu-mi plac omenii care, din ignoranţă sau rea voinţă îşi extind drepturile lor ignorându-le sau încălcându-le pe ale mele. Nu-mi plac mulţi oameni şi totuşi evit cât pot calea facilă de a pune etichete unei etnii sau unui grup social care pare că, în ansamblu, nu-mi împărtăşeşte valorile. Pentru că, de exemplu, atâta vreme cât există un singur ţigan cinstit şi un singur român hoţ, antiteza “noi, românii” versus “ei, ţiganii” e stupidă, periculoasă, păguboasă şi anticreştină – aviz celor care flutură mereu câte o Biblie, dar habar n-au ce scrie în ea.

Să fii politically correct (în special în abordările publice, că la tine în cap şi între pereţii casei tale poţi fi vajnic urmaş al lui Hitler, treaba ta) e apanajul oamenilor evoluaţi spiritual, al celor care ştiu să facă diferenţa între problemă şi culoarea sursei ei, între căutarea de soluţii şi căutarea gibonică de scandal. Însă dacă această fineţe a raţiunii ar fi fost la îndemâna tuturor, am fi trăit o istorie plictisitoare, fără pogromuri, holocausturi şi războaie de secesiune care au ţinut ocupată ceva vreme o parte însemnată din populaţia isterică a globului. Şi care încă o mai ţin, numa’ că acum războaiele sunt mai subtile şi ticăloşii (ambelor tabere) mai laşi.

Mă rog, nu vreau să intru prea adânc în analize sociale care, evident, de la un punct încolo mă depăşesc. Dar fiindcă e democraţie şi avem toţi dreptul să ne dăm cu părerea, părerea mea e că în ziua de azi e tare greu să alegi pe cine să dispreţuieşti mai abitir.

Pentru că, revenind la subiectul care a inflamat media de câteva zile bune, mai dizgraţios decât ţigănismul virulent mi se pare antiţigănismul la fel de virulent venit din partea unora pe care dacă-i cauţi la dinţi şi-i miroşi la subraţ, ai putea să juri că sunt ţigani.