Într-o seară, veneam de la job, abia mă prăbuşisem, îngheţată, pe un scaun liber din tramvaiul 21 şi mă ghemuiam încercând să captez câteva valuri timide de căldură emise de un calorifer belaliu, când, ce să vezi (sau, mai bine spus, ce să simţi)? Imediat după mine urcaseră în mijlocul de locomoţie un nene şi-o tanti, veseli şi durdulii, agăţaţi fiecare de câte o punguţă de plastic transparentă, prin care se puteau zări, aburinde şi îngrămădite, gogoşi dolofane, pufoase, abia extrase din ulei încins.

Miroseau gogoşile alea de-ţi făceau stomacul covrig, aşa c-am întors privirea şi-am băgat nasul în fular, să-mi amuşinez parfumul, rugându-mă ca vecinii mei de cartier să coboare cât mai grabnic din vehicul până nu-ncep să bălesc pe-acolo ca un buldog.

La următoarea staţie, pe uşa din raza mea vizuală au năvălit în tramvai doi puiandri, de vreo şapte şi respectiv cinci anişori, abia ţinuţi în frâu (la propriu, că-i ţintuia de fulare) de o mamă deşirată ce se chinuia, pe lângă progenituri, să târâie după ea un cărucior pentru cumpărături.

Tramvaiul nu era aglomerat, dar toate locurile de pe scaun erau ocupate. Puradelul cel mare n-a părut să aibă vreo problemă cu asta, că s-a repezit către domnul ce stătea jos, în faţa mea, şi i-a comunicat scurt: “Aici vreau să stau io!”. Mă-sa a zâmbit îngăduitor, aşa că omul s-a ridicat, ce să facă? Văzând asta, o doamnă miloasă, de pe alt scaun, s-a ridicat şi ea să-i ofere locul celuilalt băieţel, care, văzând isprava lui fra-su, ţipa şi el ca din gură de şarpe: “Vreau şi eu să stau jos, şi eu, şi eu, şi eu!”.

În acest mod simplu şi rapid, plozii au aterizat pe scaune, iar mamiţa pendula între ei, să le desfacă gecuţa, să le slăbească fulăraşul, să-i ciupească de obrăjori… chestii mămeşti.

În timp ce se aclimatizau, copiilor nu le tăcea gura o secundă, băteau cu picioarele în scaun, râcâiau în geam, întrebau, adorabil de zgomotos şi de agramat: “Mami, maaamiii, dar ce e astea de pe fereastă?”. Iar mami le răspundea suav, fără să-i corecteze: “Flori de gheaţă, dragii mei, aşa se face iarna pe geamuri, când e frig.”

La un moment dat, ţâncului cel mărişor i-au ajuns, pesemne, la năsuc, aburii îmbietori despre care vă povesteam, şi a început să zbiere: “Ce miroaseee aşaaa? Ce miroaseee?” Şi, detectând sursa: “Gogoaşăăă, gogoaşăăăăă, vreau şi ioooo!”. “Şi ioo, şi ioo vreau”, îi ţinu imediat isonul băiatul cel mai mititel care, era clar, nu gândea cu capului lui şi nu mirosea cu nasului lui, se mulţumea să-l imite pe frate-său.

Domnul cu gogoşi, simţindu-se vizat, scoase din pungă una bucată de pufoşenie dodoloaţă, o înveli într-un şerveţel, şi întinse copilului mai mare alimentul râvnit.

Ei bine, la această fază a scenariului eu mă aşteptam, în prostia mea, ca mămuca cea deşirată, stăpână pe situaţie, să mulţumească stăpânului de gogoşi, să rupă în două drăcia aia înnebunitor de mirositoare şi să-i dea jumate şi celui mic. Şi gata.

Aş! Cel mic, cu un zvâc de personalitate, fu pe fază şi îşi completă mintenaş discursul mimetic cu care mă obişnuise până atunci: “Mie altă gogoaşă, alta, altaaaa!”.

Doamna cu gogoşi, soţia domnului ce făcuse întâiul gest generos, se grăbi să scoată şi ea din pungă un exemplar baban şi-l parcă, binevoitoare, în mâinile piticului ce nu dădea semne ca altfel s-ar opri din plâns. Mă-sa nu schiţă niciun gest de împotrivire şi mulţumi scurt şi satisfăcut, bucuroasă probabil că progeniturile şi-au pus burta la cale pe seara respectivă.

Mă uitam că tipa nu părea chiar una care să nu-şi permită să le comunice copiilor “Nu-i frumos să faceţi aşa, vă cumpără şi vouă mama gogoşi, imediat ce coborâm”. Sau, ar fi trebit să accepte doar o bucată şi să nu-i lase pe bieţii oameni, din 4-5 gogoşi, câte aveau în total, să se lipsească de două pentru răzgâiaţii ei. Poate că exagerez, dar, din câte îmi amintesc eu, să nu întind mâna şi să cer tot ce văd la alţii a fost printre primele lecţii de educaţie pe care le-am primit.

Priveam, scârbită, această scenă, iar prichindeii se frichineau pe scaunele ocupate abuziv- când erau sub ele, când erau deasupra, molfăind agitaţi din gogoşi. De la atâta frichineală, până la urmă cel mare a scăpat gogoaşa pe podeaua noroită şi a început să urle de mi-am tras iar fularul pe urechi: “Mi-a căzut gogoaşaaa, vreau altaaaaaa!”.

Domnul cu gogoşile a scos fără să clipească alt desert rotofei din pungă (şi-a mai rămas, în afară de ăsta, doar cu unul) şi i-a închis gura cu el istericului de copil, că altfel cred că se oprea tramvaiul şi venea jandarmeria.

Îngrijorată, am întors capul către celălalt plod, să văd dacă mai are gogoaşa, că deja mi-era milă de bieţii oameni. Am răsuflat uşurată, o mai avea şi plescăia fără să dea semne că intenţionează din nou să-l imite pe frati-su. Noroc că la staţia următoare au coborât, tropăind, gesticulând agitaţi şi vorbind cu gura plină, că altfel nu vedeam bine soarta restului de gogoşi cumpărate, probabil, tot pentru nişte copii…