Tag-Archive for ◊ raw-vegan ◊

12 Feb 2012 Nu-mi place să mănânc sănătos!

Oamenii fără vicii nu trăiesc mai mult, doar li se pare că trece greu timpul.

Anonim

Deşi ador să fiu la modă, pe val, în pas cu noutăţile cam în fiece aspect al existenţei mele, trendul ăsta ce propovăduieşte mâncatul sănătos (deci cât mai crud, cât mai verde, cât mai puţin, cât mai anost şi suficient de rar) nu s-a lipit de stomacul meu şi pace.

Aud, tot mai des, în jur: Vai, ce-aş mânca o salata! De când s-a cocoţat salata de la rolul de garnitură la rangul de fel principal de care să ţi se facă şi poftă? Pe vremea mea, era chestia aia fleoşcăită, ieftină şi răcoroasă, în bol mic, din care gustai ca să nu-ţi cadă greu şniţelul.

Aşadar, să fie şi salată, dar să stea unde-i e locul, adică lângă ceva mai gustos decât ea. Îmi plac şi ouăle fierte, dar le dau oricând pe o omletă suculentă, tolănită pe un pat de bacon rumenit. Fructe pap doar când îmi aduc aminte, pe unele mai mult din obligaţie faţă de carcasa asta în care vieţuiesc, între porc şi pasăre bifez mamiferul guiţător, iar apele ar putea seca de peşte, că eu nu i-aş simţi lipsa. Poate, un pic, conservei de ton… 😀 Şi nu mă omor deloc, da’ deloc, după soteuri, pilafuri şi piureuri. În schimb, aş hăpăi cartofi prăjiţi şi-n sculare şi-n culcare, la toate cele trei mese ale zilei. N-o fac, însă din raţiuni de păstrare a siluetei, nu de conservare a sănătăţii. Când eram mică, visam chiar să scriu o carte intitulată “Cartofi prăjiţi cu orice”, dar am înţeles că o americancă mi-a luat-o înainte.

Şi ştiţi care-i oftica mea cea mare? Că natura asta cică ştie ea să rânduiască totul, dar a dat rasol tocmai într-un domeniu extrem de important: alimentaţia. De ce pe bucatele care dăunează grav sănătăţii le-a dotat cu un gust de nu te mai poţi opri din mâncat, iar pe cele mai pline de vitamine şi de nutrienţi le-a făcut fade, acre, urâte? (Vouă vă place cum arată ţelina?). De ce fursecurile ţi se topesc tandru în gură, iar grepfrutul îţi strepezeşte dinţii? Ştiiiu, o să-mi spuneţi că fursecul nu-i făcut de natură! Dar atunci cine i-a pus omului destulă inteligenţă la mansardă ca să descopere focul, să inventeze roata, să cearnă făina, să stea juma din zi la masă (şi cealaltă jumătate în maşină sau în pat) şi să strâmbe din nas la mersul biped? Că am fi fost şi astăzi toţi supli şi agili ca Mowgli, molfăind numai scoarţă de copac, dacă natura ar fi vrut aşa.

Când n-am altceva mai bun de făcut, frunzăresc din curiozitate bloguri de-ale vegetarienilor şi raw-veganilor, dar nu pentru ca-aş rezona vreun piculeţ cu cele scrise acolo (fie vorba între noi, pe multe dintre retorici le găsesc de-a dreptul inepte), ci pentru că mereu ajung să mă întreb, fascinată, cam ce cantitate de motivaţie trebuie să posezi şi câte straturi de autoamăgire să te-apese ca să susţii zgomotos ca prăjiturile-s “Câh!” şi păstârnacul e “Uau!”?

Într-o ediţie a emisiunii Cireaşa de pe tort, draga de Nuami a gătit o grămadă de bunătăţuri pentru Stela Popescu, Cristi Iacob şi Dan Helciug. Şi pentru că m-am săturat ca mai toţi să facă apologia pieptului de pui la grătar, m-a uns pe suflet când colega lui Arşinel, cu binecunoscuta-i francheţe şi savurosul ei umor a dat, vorba vine, cu friptura de pământ: “Cine spune că-i place pieptul de pui la grătar minte! E o carne fără niciun gust, o talpă! Cum să-ţi placă aşa ceva? Dacă nu-l combini cu ceva mai gras, n-are niciun Dumnezeu!”

Contrar aşteptărilor mele, cei doi bărbaţi de la masă nu înfulecau deloc cu voluptate masculină, cam descântau mâncarea şi se temeau sonor că s-ar putea să le pice de-a curmezişul la stomăcel felurile consistente pregătite de Nuami, în condiţiile în care ei sunt fani înrăiţi fructe şi legume proaspete. Acum, fie vorba între noi, fălcuţele lui Helciug nu cadrau mai deloc cu astfel de comentarii simandicoase.

Aşa cum în amor mi-a fost dat să trăiesc poveşti cu risc mare de căzut greu la stomac, pe care le-am mestecat până la lehamite şi din care m-am înfruptat până la leşin, nici în destinul meu culinar văd că nu-i loc prea mult, deocamdată, pentru feluri cuminţi, inofensive, plictisitoare. Nu-nţeleg cum e să faci o pasiune pentru ros morcovi, pentru că mie-mi plac mâncărurile tradiţionale, gătite cu sos de ceapă prăjită, dulceagă, aurie. Ador tocăturile – sarmalele, cârnaţii, chifteluţele, musacaua şi ardeii umpluţi, dolofani. Iar dulciurilor de tot felul, dar în special celor pe bază de ciocolată, nici nu mă gândesc să le rezist. Şi nu trebuie să mă pui la detectorul de minciuni ca să recunosc că pentru mine desertul e cea mai importantă masă a zilei. De trei ori pe zi.

Bine, din toate aceste delicii nu dau gata câte porţii aş vrea şi nici câte aş putea, dar asta nu ca să nu mor, ci ca să nu mă fac chiar cât Palatul Telefoanelor.

Ştiu că textul pe care tocmai l-aţi parcurs musteşte de aroganţa şi subiectivismul omului care, printr-un noroc chior şi-un metabolism cât de cât harnic, încă-şi păstrează colesterolul, trigliceridele şi indicele de masă corporală în limite acceptabile. Dar mie nu-mi place să dau lecţii de viaţă (şi nici să iau, recunosc!), ci prefer să mă dezvălui cu bune şi cu rele, cu dulce şi-amar, cu toate nuanţele mele mai mult sau mai puţin apetisante. Şi chiar nu cred că sunt singura care păcătuieşte atât de mult, din punct de vedere culinar….