Preiau, cu întârziere, ce-i drept, leapşa la care m-a provocat Lotusull acum ceva vreme, şi încerc să răspund la întrebări în virtutea ideii ce-mi ilustra vechiul blog, cel de pe Blogspot: „Adevăr (când vreau) şi ficţiune (când trebuie)”.

De înţeles e că încerc să fiu sinceră în cam toate demersurile mele – inclusiv în viaţa mea virtuală, dar rezultatul nu e şi nici nu trebuie să fie întotdeauna pe măsura intenţiilor.

Când ai început să scrii?

Cu litere mari şi ezitante, de tipar, am început încă de la grădiniţă. Îmi scriam prenumele, că doar atât învăţasem, la patru semne din alfabet se reducea instruirea mea precoce. Dar am fost dată la şcoală de la şase ani, aşa că am recuperat rapid handicapul, şi după plicticoasa perioadă cu liniuţe şi bastonaşe – pe care le executam groaznic, fie vorba-ntre noi – , când am început să ştiu a lega două-trei cuvinte, m-am grăbit să le leg.

La 7 ani am scris prima mea poezie – o ţin minte şi azi. Tata se mândrea cu ea (şi cu mine) pe la toate petrecerile din familie, o recita tuturor, iar eu mă umflam în pene, cum mă umflu şi acum, când mă laudă cineva. Debutul meu literar nu s-a petrecut însă la ora de română, ci la cea de desen. Mâzgălisem cu Tempera un fluture, pe o foaie A3, căci aşa cerea tema, iar în dreapta foii rămăsese oleacă de loc ce se cerea ocupat. Şi iată ce am pus acolo:

„Cu sprâncenele-arcuite,
ca din vie doi cârcei,
vestitorii primăverii
iată au venit şi ei.”

Genial or ba?!

Aaaa, întrebarea era despre când am început să scriu pe blog? Scuze, dar nu m-am putut abţine de la această aparent  nevinovată criză de narcisism.

Ce te motivează să scrii pe blog?

Revoltele, tristeţile, dilemele, filmele, cărţile, mailurile sau rarele mele fericiri. Dorinţa de a comunica celor ce depăşesc zona mea socială de confort (părinţi, colegi, prieteni) amănunte despre tot ce mă incită sau mă apasă. Dorinţa de a comunica şi celor apropiaţi aceste lucruri, dacă n-am chef sau curaj să-i pun la curent prin viu grai. Un oarecare exibiţionism sufletesc şi/sau literar, fără de care nu s-ar fi inventat blogurile, aceste jurnale în văzul lumii. Personal, nu cred în jurnale intime, sunt sigură ca fantezia secretă a celor care scriu în caieţele roz, legate cu cheiţă, e să găsească cineva caieţelul (de preferinţă cine trebuie) şi să-l devoreze cap-coadă.

Cum reacționezi la comentarii negative?

Prost. Nu le suport. Cine le suportă să ridice mâna sus! Nimeni? Mi-am închipuit eu…

Dar, aşa cum scriam într-un text anterior, „De ce scriem pe bloguri”, sunt stăpână pe tarlaua mea virtuală şi am libertatea de-a mătrăşi orice comentariu care nu-mi convine. Nu e democratic? Foarte bine, pe blog la mine e dictatură.

Care a fost ideea inițială de la care ai pornit?

N-a fost nicio idee iniţială, a fost un simplu mimetism. Prin 2008, parcă, am început să fiu interesată de aşa ceva – adică de bloguri. Prima şi-a făcut Cora, pe Blogspot, şi am urmat-o la scurt timp. Restul e istorie. 😉

Ce fel de linkuri ții în blogroll?

Acum, linkuri către blogurile vecine şi prietene de pe Boncafe. Nici înainte nu aveam prea multe linkuri către alte bloguri, că-s leneşă şi prefer să scriu, la mine, decât să citesc şi să comentez, la alţii. Dar se ştiu ei, cei pe care-i vizitez şi cărora le las câte o frântură de gând, pe pagina virtuală.

Mai urmăresc şi bloguri pe care nu vreau să recunosc că le urmăresc, ca să mai văd ce prostii, ce ipocrizii, ce răutăţi, ce vulgarităţi sau ce banalităţi mai sunt în stare unii să trântească pe blog. Sunt masochistă, ce să-i faci!

 Cum te-a schimbat pe tine blogul?

Nu ştiu dacă m-a schimbat în vreun fel. M-a mai scos din carapacea mea şi mi-a dat libertatea (de care nu prea sunt în stare în viaţa de zi cu zi) de a spune ce gândesc. De „a spune” în scris, teren pe care mă simt mai confortabil când vine vorba de polemici sau de dezvăluiri.

 Ce așteptări ai de la blogul tău?

Aş vrea să fie cât mai citit, normal! Şi cât mai comentat şi cât mai trackback-uit. Şi aş vrea ca, măcar pentru un singur cititor, să fie considerat cel mai mişto blog de pe planeta Internet. Clar, trebuie să-i dau mamei adresa mea de wordpress.

Ce așteptări ai de la cititorii/vizitatorii tăi?

De la cei care doar privesc, fără a se implica concret, n-am nicio aşteptare.  De la cei care comentează am pretenţia să fie cuviincioşi, să nu abereze aiurea, în comentarii mai lungi decât textul meu, să scrie frumos, corect şi la obiect, dar şi să mă uimească cu off-topicuri interesante. Să mă ia în serios, când trebuie, şi să mă scuture când o iau razna. Să fie deştepţi.

Şi ştiţi ceva? Toate aceste aşteptări, cu minuscule şi rare excepţii, mi-au fost împlinite. Sunt o blogăriţă norocoasă! 🙂

(Predau această leapşă oricui are timp, chef şi plăcere să intre în joc)