În timp ce-mi scanam propriile-mi temeri, mi-am dat seama că aşa-zisa emancipare a societăţii noastre moderne e o teorie falsă. Că imaginea femeii care-şi ia destinul în mâini nu e una victorioasă, ci o platoşă sclipitoare menită să-i ascundă neputinţa şi incapacitatea de adaptare la tradiţiile sociale şi religioase adânc înrădăcinate.

Am înţeles că, da, toţi avem dreptul să fim fericiţi, atâta vreme cât nu ieşim din tiparele regulilor de vieţuire cu care am fost crescuţi şi educaţi.

O femeie singură nu va fi niciodată fericită. Iar dacă ea va reuşi să ajungă la fericire, printr-o automotivare eficientă sau prin negarea ori reprimarea propriilor frustrări, cei din jur se vor grăbi, cu fiece ocazie, să-i aducă aminte că n-ar trebui să se simtă prea confortabil. Nu-i va fi bine în concediu sau la petreceri (la care mai e invitată), printre «cuplaţi». Nu-i va fi comod într-un bar, gânditoare, în faţa unui pahar de vin, chiar dacă găseşte curajul să intre acolo neînsoţită de un mascul. Nu se va putea gândi, nu-i aşa?, să facă un copil altfel decât pe căile convenţionale, fără să lezeze principiile de viaţă şi religioase ale celor mai «norocoşi» decât ea, ale celor care se simt împăcaţi cu statutul lor infinit mai onorabil de cetăţeni căsătoriţi, divorţaţi sau chiar văduvi.

Am observat că, în ziua de azi, o femeie de peste 30 de ani, divorţată, este privită cu mai mult respect şi cu mai multă îngăduinţă de către semenii ei decât una care n-a trecut niciodată pe la altar.

Părăsita de vreun neica nimeni fustangiu, care târăşte după ea un cârd de copii pe care abia-i hrăneşte, are un statut moral privilegiat în raport cu o altă fameie care decide să facă un copil, treaba ei cum şi cu cine, dar n-a bifat în faţa populaţiei o dănţuială cu voal, ginerică şi lăutari. Ce mai contează ce se întâmplă după? Condiţia esenţială a fost îndeplinită.

Nici bărbaţii nu-s ocoliţi de judecata aspră a plebei. Recunosc că şi eu, dacă aflu că vreun exemplar masculin alb la tâmple n-a fost niciodată însurat sau că-i e greu să-şi găsească pereche în lumea asta plină de femei singure, ridic din sprânceană şi mă întreb care-o fi defectul lui.

Trecând într-o zonă şi mai delicată, am citit de curând un comentariu pe un blog, în care autoarea vorbea despre tandreţe şi manifestările în public, despre cât, cum şi până la ce vârstă ne sunt permise (sâc! – iar ajungem la vorba mea, că totul trebuie să ne fie « permis»!). Iar un domn, care altfel se declara foarte deschis la minte, sofisticat, înţelept şi plin de pilde, a comentat că dacă manifestările tandre sunt între persoane de sexe diferite pentru el e ok, altfel nu. Că homosexualii sunt bolnavi, anormali şi nu au voie să se iubească. Deci asta-l durea pe el, deşi ideea textului era cu totul alta. De mult nu mi-a mai fost dat să văd, fie şi în scris, o manifestare atât de vădit homofobă. Şi nimeni n-a sesizat, nimeni n-a comentat, ba mai mult, dobitocul primeşte în continuare osanale pentru dulcegăriile lui de doi lei şi pentru vederile lui înguste.

Da, avem dreptul şi obligaţia de a fi fericiţi, în teorie, în poezie, în filosofie, în pagini de roman. Acolo toţi putem face ce vrem şi toţi putem ofta a duioşie şi-a toleranţă. În lumea reală, însă, a blocurilor gri şi a semenilor doldora de prejudecăţi, avem acest drept doar dacă ni-l dau ceilalţi. Noi trebuie să avem doar puterea şi norocul de a ne conduce destinul către o formă ce poate fi acceptată de societate, altfel n-avem absolut nicio şansă.