N-am avut nimic complet, dar am fost ferit de sărăcia totală. Unora le-am putut părea un om cu voinţă, dar numai eu ştiu câte hotărâri am amânat pentru alte scadenţe, până ce am reuşit să le uit. Am iubit, dar tocmai înlăuntrul iubirilor mele m-am lovit de singurătate. N-am ştiut niciodată să renunţ şi, pe de altă parte, nu m-am priceput să îndrăznesc fără să fiu impulsiv. Am visat excesul şi am trăit măsurat. Iată ce e echilibrul meu. Mă frământă vinovăţiile, dar niciodată n-am fost în stare să le detest până la capăt. Şi cunosc bine motivele pentru care am fost singur, ca şi pe cele pentru care am avut nevoie de dragoste şi de prietenie. Cine citeşte atent ceea ce scriu va observa că nici măcar n-am minţit, încercând să par altceva decât ceea ce sunt. Cum s-ar zice, am trăit mereu la o răscruce. Şi chiar în cărţile mele am făcut acelaşi lucru. Am privit în acelaşi timp spre poezie şi spre proză. N-am fost niciodată capabil de opţiuni limpezi. E, bineînţeles, inconfortabil să trăieşti astfel, dar n-am ce face. Nu mă pot vedea pe un singur talger al balanţei. Şi dacă trebuie să-mi reproşez o vină, ştiu de unde vine reproşul. De la cealaltă jumătate a mea.

(Caminante, Octavian Paler)

 

*

 

Aveam 8-9 ani când a venit la noi la şcoală să asiste la câteva lecţii. În ziua aia ne-a impus directoarea să venim scrobiţi, să nu mâncăm sendvişuri care put, să nu alergăm pe coridoare şi să avem stilourile pline, că nu se ştia la care dintre clase va binevoi să poposească marele om de cultură. Nu ştiam cine e Octavian Paler, dar deja nu-l puteam suferi pentru toată această teroare a pregătirilor dinaintea vizitei lui. Era un freamăt ceauşist în tot demersul, o atmosferă de panică şi slugărnicie pe care eram capabilă s-o detectez ca neavenită, deşi eram un copil.

Paler a venit, dar eu nu l-am văzut. N-a intrat în clasa noastră, dar îmi amintesc (nu ştiu cât de bine) că ni s-au cerut caietele de română pentru a fi înmânate, spre răsfoire, musafirului de vază. Când ne-au fost înapoiate, ni s-a zis: “Domnul Paler a trebuit să se spele pe mâini după ce s-a uitat pe caietele voastre”.

Am suferit să aud asta şi l-am urât de atunci pe moşul ăla îngâmfat care ne tratase ca pe nişte animăluţe insalubre. Nici nu-l văzusem, nici nu-l auzisem vorbind, da-l uram. Iar prin apariţiile televizate de mai târziu, morga lui dură şi atitudinea distantă nu au făcut decât să-mi cimenteze credinţa că acest intelectual înfumurat merita toate gândurile urâte pe care, de când aveam 8-9 ani, le cultivasem la adresa lui.

Am refuzat cu încăpăţânare să-i citesc opera,  iar când apărea la televizor schimbam mereu canalul. Când a trebuit să redactez interviul cu el care a apărut acum câţiva ani în revista Tango, am ascultat materialul audio în silă, gândind obraznic că marele Paler a ajuns, în sfârşit, la mâna mea, că am o sarcină care probabil l-ar umili: să-i fac frazele publicabile, pentru că până şi el, ca orice om căruia i se ia un interviu, se mai întâmplă să înceapă o idee şi apoi să devieze de la subiect, să repete cuvinte şi expresii, să nu se exprime întotdeauna foarte… citeţ.

Abia după ce s-a stins şi după ce eu mi-am cumpărat e-book reader am catadicsit să pătrund cu adevărat în lumea lui. Am vrut în sfârşit să văd ce e dincolo de citatele care circulau frenetic pe Facebook şi de prejudecăţile mele suficient de erodate după atâţia ani. M-a influenţat decisiv şi faptul că am regăsit „Caminante” printre cărţile preferate ale Simonei Catrina şi mi-am zis – tot obraznic, recunosc – că trebuie să fie ceva de capul ei. Al cărţii, că de al Simonei ştiam de mult că e.

Am citit pe nerăsuflate „Caminante” şi „Aventuri solitare” şi uite aşa am început să iubesc un om la care obişnuiam să mă gândesc cu dispreţ. Mi-a fost apoi ruşine de tot ce am gândit rău despre el, deşi poate era adevărat, poate nu a fost, în realitate, cel mai drăguţ şi amabil om din lume. Doar cei care l-au cunoscut personal pot spune mai multe şi chiar mi-aş dori să-mi spună.

Dar citindu-l pe Paler, uneori printre lacrimi cu greu reprimate (că se întâmpla să fiu în metrou), m-am regăsit în suverana lui tristeţe, în singurătatea lui viscerală, în neadaptarea cronică la ridicol, în invidia amestecată ciudat cu desconsiderare pentru dezinvoltura celor avizi să traiască clipa. Îi înţeleg acum melancolia aproape maladivă, romantismul solitar, umorul amărui, nevoia de izolare. Neputinţa de a se amesteca printre cei neasemeni lui fără să încerce un acut sentiment de nesiguranţă şi ratare. Îi împărtăşesc fără rezerve dragostea plenară, dureroasă, pentru vară şi pentru mare. Admir subiectivismul încăpăţânat cu care tratează, în scris, lucrurile, faptele şi amintirile care-l răscolesc. Îmi place la nebunie cum descrie locurile în care a ajuns, numai şi numai prin prisma senzaţiilor pe care acestea i le-au trezit.

Dacă vrei informaţii turistice, nu citi jurnalele de călătorie ale lui Paler, că-ţi pierzi timpul. Eu am adorat să mi-l pierd. Mă fascinează felul în priveşte, cu ochi de suflet, nu de turist, fiecare clădire şi fiecare cer, felul în care disecă fiecare nuanţă a fiecărei întâmplări, cu aerul că şi-ar fi dorit să-i înţeleagă rostul, dar nu poate, şi cu sentimentul trufaş, nerecunoscut nici sieşi, ca de fapt l-a înţeles.

Las mai jos câteva citate din cele două cărţi pe care le-am amintit mai sus: „Caminante” şi „Aventuri solitare”. Şi mă plec, cu priviri umile către stele, cu mulţumiri tardive şi cu revelaţia miracolului, în faţa unui scriitor – acum ştiu – al sufletului meu.

 

****

Esenţiale sunt doar viaţa, iubirea şi moartea. Restul e spectacol. Alergătură. Amăgire. Şi ar avea vreun sens să protestezi? Nimeni nu ne-a făgăduit nimic la naştere. Dumnezeu nu ne datorează nimic, orice reproş ar fi ridicol.

Aventuri solitare

 

Mă tem că viaţa mea a devenit, de mai multă vreme, un fel de imitaţie de viaţă. Şi-a pierdut autenticitatea, pe care o regăsesc aici, la mare, cu o infinită recunoştinţă.

Aventuri solitare

 

De ce credem, oare, că pierderea de vreme e condamnabilă, când ea e, poate, singura care ne permite să ieşim din mecanica unei agitaţii bezmetice? În aglomeraţie, totul se transformă, fără să vrei, în trăncăneală, calcul, publicitate sau, din contră, în conştiinţa mai clară a singurătăţii.

Aventuri solitare

 

Dacă noi suntem opera lui Dumnezeu, marea este capodopera Lui.

Aventuri solitare

 

Viaţa capătă sens doar prin ceea ce iubeşti şi prin suferinţa că ai la dispoziţie un timp limitat pentru a nu irosi această şansă. Restul e vulgaritate. Succes? Glorie? Singura glorie e un trup sănătos. Singurul succes care merită să fie râvnit e să trăieşti din plin şi ceea ce nu poţi obţine. Dacă nu, unica şansă e să fii idiot.

Aventuri solitare

 

De câte ori am vrut să mă lămuresc ce înseamnă a fi obiectiv, a trebuit să mă dau bătut. Cum să te porţi, ca să rămâi obiectiv, în faţa unei mări? Eu, unul, m-am decis să accept fatalitatea de a fi subiectiv. Asta, de bine, de rău, ştiu ce înseamnă.

Aventuri solitare

 

Mă mişc, în genere, în zona tulbure şi indecisă unde singurătatea şi nevoia de alţii se amestecă la fel ca noaptea şi ziua, pe mare, în clipa aceasta. Nu pot nici să fiu, cum aş vrea, deschis, sociabil, nici să mă izolez, cum am, câteodată, impulsul s-o fac, iar incapacitatea de a alege un drum mă costă.

Aventuri solitare

 

N-am reuşit să fiu în largul meu, cu nervii complet destinşi, decât în dragoste, în rest, mă stresează, mă pune în alarmă şi, în final, mă oboseşte orice mă scoate din cochilia mea.

Aventuri solitare

 

Dacă Dumnezeu vrea, întreaga fire vrea, până şi stâlpii de telegraf ţi se abat amabil din cale, când tu te afli beat mort la volan.

Caminante

 

Spania i-a dat Mexicului mai mult decât o limbă, o religie şi barocul. I-a dat tristeţea ei însorită.

Caminante

 

A te simţi singur nu e doar dovada unui gol, ci şi o dovadă că încă n-ai pierdut legătura cu lumea. Remarci absenţa celorlalţi. Uneori, numai prin singurătate suntem solidari.

Caminante

 

Înclin să cred că păcătoşii au adus mai multe servicii credinţei decât cei inocenţi.

Caminante

 

Uneori, diletantismul te ajută să observi ceea ce unui specialist îi scapă. Nu putem vedea toţi cerul ca un astronom, pământul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, păsările ca un zoolog. Am face din univers un Larousse enorm. Trebuie, probabil, să existe pe lume şi diletanţi a căror singură specialitate e melancolia. Şi, evident, eu fac parte dintre ei.

Caminante

 

Lângă o mare, în timp ce soarele domneşte singur deasupra plajei, nu mai e nevoie de nici o retorică pentru a da un înţeles vieţii. Trupul singur umple lacunele filozofiei.

Caminante

 

O pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neapărat să fie înţeleasă şi explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârşind abia când simte din nou nevoia de lămuriri.

Caminante