Tocmai am plâns cu sughiţuri la Grey’s Anatomy – episodul cu prăbuşirea, cunoscătorii ştiu ce şi cum. L-am plâns şi pe Wilson, în House MD şi, în general, plâng de nu mai ştiu de mine la filme, şi la cele bune, şi la cele proaste, dacă e ceva de plâns. Sau râd de mă ţin de burtă, după caz, deşi ştiu foarte bine că intru într-un joc, că nimic din ceea ce văd nu-i adevărat, că sunt victima benevolă a unor iluzii ce dau chiar dependenţă.
Şi am o vagă bănuială că nu-s chiar singura de pe lume în tabăra asta a plângăcioşilor sau hliziţilor din motive imaginare. Încasările de la Hollywood, Bollywood şi Romania Film stau mărturie vagilor mele bănuieli.
Şi totuşi, ne simţim înşelaţi de Gog. Sau de Iosefini, sau de David Copperfield, deşi toată ziua bună ziua nu facem altceva decât să ne lăsăm înşelaţi de Robert De Niro, Patrick Dempsey sau Meryl Streep. Ştim sigur că, de câte ori îi plângem, lor nu le stă inima de-adevăratelea, nu sunt mutilaţi, nu sunt înşelaţi, nu suferă câineşte din cine ştie ce pricină ticluită de scenarişti şi regizori pricepuţi. Ci se ridică din colbul în care şi-au dat, sub lacrimile noastre disperate, duhul, şi se duc, vii şi nevătămaţi, către vilele lor din LA şi spre conturile lor de sute de milioane de dolari. Am ridicat iluzia la rang de artă, când vorbim de cinematografie şi-o terfelim când e vorba de “magia” care ne este livrată de secole sub cupolă de circ sau, mai nou, pe ecran de televizor.
E ok să boceşti ca prostu’ că moare Brad Pitt într-un film şi după aia ia bătaie în următorul, dar dacă vreun purtător de joben îndrăzneşte să scoată un iepuraş din imensa-i pălărie, îţi simţi insultată inteligenţa ta de om raţional, absolvent de postuniversitară. Într-un joc intri, pe altul nu eşti în stare sau nu vrei să-l pricepi, deşi are reguli asemănătoare şi se ocupă cu acelaşi tip de comerţ: vinde iluzii.
Eu iubesc filmele şi ador să fiu “înşelată” de poveştile lor, dar gust cu aceeaşi inocenţă şi spectacolele de magie. David Copperfield, în vremurile lui de glorie, se prezenta în faţa populaţiei şi afirma cu arogantă nonşalanţă: “Eu voi face să dispară Statuia Libertăţii!”. Şi într-un fel, numai el şi echipa lui ştiu cum, făcea asta, sub privirile uluite ale auditoriului care oricum nu credea nicio secundă că acea statuie chiar a dispărut. Dar savura iluzia, gusta spectacolul, raţiunea nu avea ce cauta în povestea aia, era adormită voit.
V-aţi uita la un spectacol de iluzionism în care magicianul apare pe scenă, cu o figură spăşită şi începe să se justifice: “Bună ziua, eu acum voi face iepuraşul să apară din joben. Adică o să vi se pară vouă că apare de acolo, e de fapt un truc. Unul pe care o să-l explic dup-aia pe You Tube, ca să fie toată lumea mulţumită”? Aţi mai urmări un film cu Brad Pitt (nush ce mi s-a pus azi pata pe omul ăsta!) dacă, după genericul de început, ar apărea adorabila mutră a starului care ar explica pe înţelesul tuturor, să nu se simtă nimeni indus în eroare: “Dragii mei, e doar un film. O să vi se pară că mor, dar nu-i adevărat, după aia mă ridic şi plec acasă, mă aşteaptă Angie cu masa pusă”? Ar fi absurd, nu?
Ei intră în joc, noi intrăm în acelaşi joc, pentru că aşa funcţionează lucrurile în domeniile astea de activitate. Căci poate fi ceva mai tentant şi mai îmbătător pentru suflet decât evadarea, fie şi pentru un minut, dintr-o realitate ale cărei reguli stricte te copleşesc? Decât întoarcerea la copilărie, la inocenţa încă nepervertită de aflarea legilor fizicii, chimiei, biologiei?
Deci da, din punctul meu de vedere, Gog e la fel de şarlatan ca şi Brad Pitt. Menţionez numele de Gog pentru că-i la modă subiectul acum şi pe-al domnului Jolie că n-am găsit altă rimă, dar puteţi pune în locul lor orice nume de iluzionist ori actor, celebri sau debutanţi, pricepuţi ori stângaci.
Sigur, dacă ne-am săturat de visare şi de privit spectacolul (şi pe cel de circ, şi pe cel actoricesc) cu ochi naivi, de copil – aşa cum e firesc, de fapt, să fie privit – ne putem încorda neuronii să despicăm firul în şaişpe şi să punem în discuţie valoarea şi oportunitatea unui act artistic, notorietatea personajelor, fineţea execuţiilor, gusturile, până la urmă, chiar dacă se spune că acestea nu se discută.
Dar mi se pare o pierdere de vreme să diseci principiul de funcţionare al unei discipline, să ţi se pară nedrepte nişte mecanisme de acţiune fără de care acea disciplină n-ar exista. Pe mine, deşi am udat deja două batiste din cauza lui Lexie, nimic pe lumea asta nu mă încântă mai tare decât să mă las păcălită de scriitori, actori, „mentalişti”, magicieni…
corect ..si frumos spus ..esti talentata ma!ce e al tau e al tau!da , sintem prietene si imi place de mor cum scrii!sa ne pupam deci cu drag , macar noi intre noi daca mentalistii-a se citi Iosefini -spumega de oftica ..ca i-a luat unul fata !si eu ma bucur de “magie ” fara ea ..vai de sufletele noastre!
Ah, ce-mi mai place! Cati “mentalisti” de-astia, pe FB! “Buna ziua, eu am sa fac acum sa para ca sunt fenomenal, iar tu ai sa te prefaci ca ma crezi! Like?”
:)) Pe mine nu mecanismul prin care dispare “Statuia din parc” ma fascineaza, ci mecanismul care se pune in miscare in cel care cade in extaz…
Nuami, nu stiu prin ce magie am devenit noi doua prietene, dar tare bine e! Big hug!
Mari, incearca sa te uiti la un film, sa nu scapi niciun minut din vedere ca e doar un film si sa nu te incerce niciun sentiment, oricat de emotionanta sau absurda ar fi actiunea. Vezi daca-ti iese! 🙂 Da, e fenomenal mecanismul de care vorbesti…
Vezi sa nu-mi iasa! Eu am plans azi si cand am citit articolul acela al Alexandrei Coliban, despre mama ei (l-am sharuit pe FB). Plang si la desene animate, la Finding Nemo, de exemplu… 🙂
Bai, dar chiar nimeni nu s-a uitat atent la poza? :)))
Alina, te referi la poza de pe desktopul lui Brad ? 🙂
Mie imi cam place disecatul, la fel si cautarea unor explicatii 🙂
Dincolo de asta, nu-mi refuz uimirea inocenta a unui moment de magie, fie ca acesta e intr-un film, in niste linguri indoite ori intr-un porumbel scos dintr-o maneca.
Ce nu-mi place este intoleranta si lejeritatea cu care unii lovesc atunci cand ceva nu se potriveste credintelor ori experientei lor de viata.
De parca lumea asta ar fi reductibila la un singur punct de vedere si acela ar apartine unei singure persoane, fenomenala, desigur 🙂
Lotusule, da, la aia ma refer! 🙂 Vorbeam pe Skype cu el, m-a tras si pe CD, sa revada conversatia cand i se face dor. :)))
Si mie imi place sa disec, dar cu mintea mea, nu cu a altuia. E usor sa te uiti la un numar de iluzionism si apoi sa vizionezi pe U Tube trucurile dezvaluite de cretini care-si tradeaza colegii de bransa si sa zici: vai, ce simplu era, sarlatanie! Orice truc e simplu odata ce-i afli secretul. Dar sa i-l afli tu, daca esti in stare!
🙂
Eu credeam ca l-a intrebat Angi ce e cu CD-ul acela si el a zis : CD ? care CD ? aaa, CD-ul cel tin in mana. O nimica toata, crede-ma 🙂
Si eu prefer sa cern informatiile, sa nu le iau de-a gata. Adica citesc multe, foarte variate si de acolo aleg. Normal ca nu gasesc explicatia perfecta, ci doar explicatia ce la momentul respectiv, din anumite motive, imi pare pertinenta.
Despre iluzionism si iluzii se pot spune multe. Nu vreau sa ma intind prea mult, dar daca e sa te gandesti nici pe Dumnezeu nu l-a vazut nimeni si totusi oamenii cred in el. Era si o anecdota legata de asta, cica daca ii vorbesti lui Dumnezeu se numeste rugaciune, dar daca il auzi vorbind, se numeste schizofrenie.
Intre iluzie si neiluzie, intre adevar si sarlatanie, ramane cert faptul ca fiecare din noi are liberatea de a crede si cerceta fix asa cum considera de cuviinta.
P.S.
La un curs de hipnoza clinica, in cadrul unui exercitiu am reusit sa rup un creion printr-un simplu gest cu mana – asta desi eram tare sceptica si ma consideram un subiect greu hipnotizabil. Bineinteles ca apoi am repetat experienta cu niste colegii si asta pana am epuizat tot stocul de creioane 🙂
De atunci n-am mai incercat si chiar as fi curioasa daca mi-ar mai iesi, chiar asa, ma duc sa caut un creion 🙂
Fără legătură cu subiectul…am început să-ţi citesc cartea.
Oarecum legat de paragraful de mai sus, tocmai am citit articolul lui Vasile Gherghel de pe http://filosofiatis.blogspot.com/2012/05/valeriu-gherghel-nodul-gordian.html
În încheiere faţă de cele mai sus scrise: sunt adeptul fără rezerve al Propoziţiei 7 din Tractatus-ul lui Wittgenstein.
A vorbi – scrie despre orice, este a ne vorbi despre noi, cum atât de expresiv şi frumos te pricepi să faci. De aceea, nu voi comenta, lăuda sau aprecia în orice alt fel cele citite. Voi continua să (te) citesc. Sau nu.
Catalin, n-am inteles o iota din ce mi-ai scris, dar cred ca e de bine. Sau nu? 🙂
Iarta-ma, dar n-am putut sa citesc decat cateva fraze din blogul catre care mi-ai dat link si-am incept sa casc, ma plictiseste groaznic. Pretiozitatea ma plictiseste groaznic, dar poate de vina sunt limitarile mele. Nu te supara. Sper sa ma mai citesti. Daca nu, nici nu stii ce pierzi, vorba unul filosof de la OTV! :)))
Vorbitul – sau scrisul – se finalizează în ascultat sau citit, după caz…imaginează-ţi un om vorbind de unul singur într-un vagon gol de tramvai; finalitatea, completarea unui act în celălalt, care nu este pur pasiv şi nici indiferent. Ceea ce nu am reuşit să spun e de bine…tu continuă să scrii, eu voi continua să te citesc (“sau nu” era aşa, aproape un răutăcism)
Catalin, m-am linistit. 🙂