În timp ce-mi scanam propriile-mi temeri, mi-am dat seama că aşa-zisa emancipare a societăţii noastre moderne e o teorie falsă. Că imaginea femeii care-şi ia destinul în mâini nu e una victorioasă, ci o platoşă sclipitoare menită să-i ascundă neputinţa şi incapacitatea de adaptare la tradiţiile sociale şi religioase adânc înrădăcinate.
Am înţeles că, da, toţi avem dreptul să fim fericiţi, atâta vreme cât nu ieşim din tiparele regulilor de vieţuire cu care am fost crescuţi şi educaţi.
O femeie singură nu va fi niciodată fericită. Iar dacă ea va reuşi să ajungă la fericire, printr-o automotivare eficientă sau prin negarea ori reprimarea propriilor frustrări, cei din jur se vor grăbi, cu fiece ocazie, să-i aducă aminte că n-ar trebui să se simtă prea confortabil. Nu-i va fi bine în concediu sau la petreceri (la care mai e invitată), printre «cuplaţi». Nu-i va fi comod într-un bar, gânditoare, în faţa unui pahar de vin, chiar dacă găseşte curajul să intre acolo neînsoţită de un mascul. Nu se va putea gândi, nu-i aşa?, să facă un copil altfel decât pe căile convenţionale, fără să lezeze principiile de viaţă şi religioase ale celor mai «norocoşi» decât ea, ale celor care se simt împăcaţi cu statutul lor infinit mai onorabil de cetăţeni căsătoriţi, divorţaţi sau chiar văduvi.
Am observat că, în ziua de azi, o femeie de peste 30 de ani, divorţată, este privită cu mai mult respect şi cu mai multă îngăduinţă de către semenii ei decât una care n-a trecut niciodată pe la altar.
Părăsita de vreun neica nimeni fustangiu, care târăşte după ea un cârd de copii pe care abia-i hrăneşte, are un statut moral privilegiat în raport cu o altă fameie care decide să facă un copil, treaba ei cum şi cu cine, dar n-a bifat în faţa populaţiei o dănţuială cu voal, ginerică şi lăutari. Ce mai contează ce se întâmplă după? Condiţia esenţială a fost îndeplinită.
Nici bărbaţii nu-s ocoliţi de judecata aspră a plebei. Recunosc că şi eu, dacă aflu că vreun exemplar masculin alb la tâmple n-a fost niciodată însurat sau că-i e greu să-şi găsească pereche în lumea asta plină de femei singure, ridic din sprânceană şi mă întreb care-o fi defectul lui.
Trecând într-o zonă şi mai delicată, am citit de curând un comentariu pe un blog, în care autoarea vorbea despre tandreţe şi manifestările în public, despre cât, cum şi până la ce vârstă ne sunt permise (sâc! – iar ajungem la vorba mea, că totul trebuie să ne fie « permis»!). Iar un domn, care altfel se declara foarte deschis la minte, sofisticat, înţelept şi plin de pilde, a comentat că dacă manifestările tandre sunt între persoane de sexe diferite pentru el e ok, altfel nu. Că homosexualii sunt bolnavi, anormali şi nu au voie să se iubească. Deci asta-l durea pe el, deşi ideea textului era cu totul alta. De mult nu mi-a mai fost dat să văd, fie şi în scris, o manifestare atât de vădit homofobă. Şi nimeni n-a sesizat, nimeni n-a comentat, ba mai mult, dobitocul primeşte în continuare osanale pentru dulcegăriile lui de doi lei şi pentru vederile lui înguste.
Da, avem dreptul şi obligaţia de a fi fericiţi, în teorie, în poezie, în filosofie, în pagini de roman. Acolo toţi putem face ce vrem şi toţi putem ofta a duioşie şi-a toleranţă. În lumea reală, însă, a blocurilor gri şi a semenilor doldora de prejudecăţi, avem acest drept doar dacă ni-l dau ceilalţi. Noi trebuie să avem doar puterea şi norocul de a ne conduce destinul către o formă ce poate fi acceptată de societate, altfel n-avem absolut nicio şansă.
Cum sunt iute de mână, am furat de la lotusull si Psi ideea asta de a resuscita un text mai vechi şi de a-l posta, din nou pe blog. De fapt, ăsta a fost postat iniţial pe un blog care nu mai există acum, aşa că-i ca nou. 🙂
Pe cei care l-au citit deja îi rog să-l mai suporte o dată, iar cei care nu l-au citit în trecut sper să-l găsească citibil. 🙂
Alina, eu cred ca depinde.
Adica depinde de definitia ce-o dam acelei fericiri.
Atata timp, cat o vom raporta doar la niste repere acceptabile social, da, e foarte posibil sa se intample tot ce spui tu.
Crede-ma ca nici femeilor divortate nu le este prea usor. Mi-au auzit urechile destule variante privind motivul divortului meu incat cred ca-mi ajung ptr toata viata :). Noroc ca nu ma intereseaza. Doar pe moment ma intristez putin, apoi gata, trece. Cei ce vorbesc fara sa aibe habar, sunt doar lipitori de etichete.
Prespun ca cei care nu s-au casatorit niciodata, au, fiecare din ei, povestea lor si motivele lor ptr care s-a intamplat asa.
Cred ca in general, fata de toate cele din jur, e nevoie doar de putina intelegre, o minte destupata si-o inima libera 🙂
Ca sa fiu in contextul celor scrise de tine, imi permit luxul 😛 de a fi fericita in feul in care eu inteleg fericirea. Nu simt nevoia sa ma justific fata de nimeni ptr asta. Singurii carora le dau explicatii sunt cei care m-au acceptat asa cum sunt si se bucura ca sunt, asa cum si eu ma bucur ca sunt.
In rest, ce sa mai zic, defecte avem cu totii. Totul e sa ne asortam unii cu altii in ce priveste aceste defecte. ( nu tare de caracter ca astea is altceva ).
Inchei, glorios asa, spunand ca lumea a mers mai departe nu neaparat ” turmei ” ci acelora ce s-au desprins de ea. E o chestiune generala si nu vizeaza pe cineva anume. Iar eu am o admiratie netarmuita fata de toti cei ce si-au putut pastra autenticitatea 🙂
…
vechi sau nou ..e foarte bun si atinge cam pe unde trebuie …cita dreptate ai …eu mi-am cam -ma iertati!bagat picioarele in ele de conventii si imi permit sa fiu al dracului de bine si singura!!ma simt descoperita cind se strica ceva prin casa dar am descoperit ca e si mai simplu sa chemi un meseras ..si gata am lamurit si asta!!!e de o mie de ori mai bine singura decit sa stai intr-o combinatie in care esti teribil de nefericit dar faci frumos in fata lumii ca nu poti sa te faci de ris… sa rida pe la colturi , sa birfeasca -nimeni nu traieste in locul nimanui …fiecare isi care portia de fericire sau tristetea si cita vreme nu pun povara mea nimanui …sa ma lase …nu m-am multumit cu jumatati de masura nici cind aveam 20 de ani -iti dai seama ce scorpie am devenit …mie mi-e ok asa …deci -dezvolta ca asta e tema de semnarii!!te pup !!
Alina, cred ca ar trebui sa repostezi articolul asta din timp in timp ca e cat se poate de actual si e mare nevoie sa ni se mai aduca aminte de anumite lucruri. Prejudecati vor fi mereu chiar daca unii spun ca nu au. Va exista mereu o doza de rasism, o doza de rautate, o doza de barfa. Uneori ma enervez si simt cum imi ies peri albi de la atata prostie, dar nu e bine. Trebuie cumva sa ignoram, sa nu lasam negativismul sa ne atinga…
De ce sunt femei peste 30 de ani necasatorite? De ce sunt barbati? De ce vin altii mai “norocosi” sa arate cu degetul? Habar nu am. Shit happens!
Si am intalnit din pacate persoane de toate genurile, din toate categoriile. Eu ma aflu in tabara celor de aproape 30 intrebata frecvent de ce nu… Intrebarea pe care le-as intoarce-o unora ar fi:”De ce da? De ce as vrea sa fiu casatorita? Sa ajung ca tine care ii barfesti pe altii pentru ca nu mai ai viata acasa? Sa caut satisfactia barfindu-i pe altii pentru ca sotul mi-a devenit strain?” Nu as vrea sa ajung asa. Mai bine singura cu speranta in brate decat alaturi de o bucata de lemn si nefericita…
In fine. Subiectul deschis poate fi intors pe multe parti si discutat si paradiscutat. Solutiile le descoperim singuri, in timp. Vin toate la timpul lor, intr-un fel sau altul!
Alina, de ce conteaza atat de mult ce cred ceilalti? Exemplele tale sunt extreme. Mai mult decat atat, daca nu am fi atat de preocupati de ce spun ceilalti, sigur am investi mai multa energie pentru a fi fericiti!
Lotusule, asta e problema, ca intelegere, minti destupate si inimi libere nu-s pe toate drumurile. Si nici eu nu ma laud ca le am tot timpul si-n toate contextele. Si eu am fost educata sa cred ca fericirea, tradusa prin implinire, inseamna sa fii la casa ta, cu barbatul tau si copiii tai. Si de aceea mi-e foarte greu sa le inteleg pe cele care au 50 de ani si bananaie singure pe munti si prin croaziere si pretind ca sunt fericite. Nu stiu de ce, dincolo de toata admiratia pe care as putea-o avea pentru ele, vad o urma de ratare in toate chestia asta. Iar altii/altele, gandesc ca si mine si poate sunt mult mai vehementi, in sensul in care atunci cand eu incerc sa ma adaptez la situatie, sa ma bucur de ceea ce am (si sa nu ma mai dau de ceasul mortii pentru ce nu am) se gaseste cate una sau cate unul care sa ma priveasca de sus pentru ca nu sunt “in randul lumii”. Sau, pur si simplu, ma uit in jurul meu la impingatori de carucioare si atunci iar, sufocata de propriile-mi limitari, ma simt o ratata… Cand imi dau altii dreptul la fericire nu mi-l dau eu si invers…
nuami, da, asta e problema, ca ajungi sa nu te mai multumesti cu jumatati de masura… nu mai ai energie pentru asta. Eu nici cu trei sferturi de masura nu ma mai multumesc. Vreau masura toata! Greu…
andres, vad atate cupluri nefericite in jurul meu, ca ma si gandesc uneori de ce as da nefericirea mea pe nefericirea lor. Dar adevarul e ca as da-o, macar pentru a experimenta si un alt fel de nefericire… Caci ce vreau eu nu cred ca exista. Sau e atat de rar… Comparatia cu loteria nu e deplasata deloc, nu e un cliseu, e realitatea cruda.
irina, nu stiu, dar conteaza. Traim printre oameni, ne raportam la ei, depindem de ei, deci, automat, parerile lor ne influenteaza intr-o mai mica sau mai mare masura si cred ca e firesc sa fie asa. Conteaza insa dozajul, cat de mult te raportezi la parerea celorlalti. E utopic sa crezi ca n-o faci deloc. Sau e autoamagire.
Si pentru ca abia ti-am moderat commentul – bine ai venit la mine pe blog! 🙂
a..si inca ceva. irina, exemple extreme???
E plina lumea de femei singure. Si de gay e plina, cum e plina si de homofobi si rasisti. Suntem fiecare dintre noi plini de toate scamele naturii umane, de armate de demoni interiori si ne luptam cu ele zilnic, cu ajutorul faramei aleia de dumnezeire care ne-a transformat din animale in oameni. Ar fi bine sa fie extreme exemplele mele…
Alina, iti dai seama ca tu, ai libertatea de a vedea orice la un om, inclusiv ” o urma de ratare “. Important insa e cum se vde omul ala. Iar daca el e fericit ca se catara pe munti ori sare cu coarda ori planteaza papadii, cu ce m-ar deranja pe mine fericirea lui ?
Atata timp cat joca cinstit, e absolut in regula.
Iar acest jucat cinstit nu inseamna te miri ce precept ori conventie sociala, ci bunul simt.
Paote ca ne uitam prea des in curtea vecinilor, iar pacatosul obicei de a ne compara cu altii si de a fi in tot soiul de competiti, e ” energofag “.
Despre cei ce privesc de sus, pai asta-i problema lor si nu a mea. Imi rezerv dreptul de a socializa doar cu cine simt/ intuiesc 🙂
In principiu asa, oamenii asemantori se gasesc unii pe alti si sunt fericiti in felul lor.
Eu ma uit cu duiosie la cei ce imping carucioare si din toata povestea asta, ma impresioneaza mult taticii ce-si ingrijesc puii la fel de bine ca si mamicile acestora :).
Lotusule, da, dar femeia care planteaza papadii (in loc sa toarne copii) nu poate fi pe deplin fericita atata timp cat toti din jurul ei isi dau coate si o privesc cu dispret sau compatimire. Daca e un om inteligent (in sensul ca percepe ceea ce se intampla in jurul lui, nu e babuin), pur si simplu nu poate, ca vede asta si nu cred ca nu o doare. De-aia cred ca numai prostii sau nebunii pot fi pe deplin fericiti, in orice conditii, nederanjanti de stimuli exteriori.
Da, ideal este ca sa te inconjori de oameni care te iubesc si te accepta asa cum esti, dar cati dintre noi putem face asta: avem joburi – acolo nu-ti poti alege colegii. Avem case – si nici vecinii nu poti sa ti-i alegi. Vrei nu vrei esti si sub privirile si, implicit, judecata oamenilor diferiti de tine. Iar daca o vorba sau un gest rau nu-ti intorc viata pe dos, macar iti strica ziua sau fie si un minut din zi. Si uite asa, un minut in fiecare zi…. S-a cam dus naibii fericirea aia fara cusur! 🙂
Cat despre tatici si mamici, am observat ca atunci cand taticul e plin de zel nu prea e mamica si invers. Legea compensatiei functioneaza in toate… 🙂
he, he! bvun venit în joaca noastră, alina! pingurile cum văd le-ai desenat în comment. dacă erau în postare se numeau pinguri în toată regula, aşa căăă… ştii să pui pinguri! 😀
mai completez că ideea “cuvintelor din trecut” îi aparţine lui tiberiu de fapt.
şi ca să îţi răspund totuşi la temă, uite: am un prieten care este homosexual. dar este prietenul meu şi nu e cu nimic mai prejos decât alţi oameni. mă tot bate gândul să scriu un post despre prietenia noastră şi despre cât de mult bine mi-a adus acest om…
este uşor să lipeşti etichete, port şi eu una- pe care nu o voi dezvălui- dar cei care o folosesc habar nu au câte lacrimi s-au plans, cât dor o fi fost, ce cruce duc de fapt pe umeri. de obicei îi privesc cu nepăsare. mai mult de atât cred că nu merită! eu aşa cred…
Cand spuneam ca ai ales exemple extreme, nu ma refeream la femeile singure si nici la gay, ci la cei care, spui tu, arata cu degetul. Astea sunt exemplele extreme, ai vorbit ca si cum toata lumea face asta si sunt absolut sigura ca nu e asa. Dupa cum sunt la fel de sigura ca pentru o femeie divortata, aia parasita de nemernic si plozii card dupa ea, e de multe ori mai greu decat pentru o femeie singura. Sigur ca de obicei ne raportam la propriile situatii. Dupa cum, imi mentin parerea, uneori ne raportam nepermis de mult la ceilalti. Atat de mult, incat uitam de noi. Uitam de ceea ce ne face bine si ne anima. Iar daca facem asta, pur si simplu nu avem dreptul sa ne plangem. Sigur ca traim in mijlocul oamenilor si ne raportam, cu sau fara voie, la cei din jur. Depinde insa cat si mai ales cum.
Sunt pe blogul tau de mai multa vreme, acum m-au apucat comentariile. In contradictoriu, deh!
Psi, nush cum mi-a reusit cu ping-pongu’, dar bine ca mi-a reusit! 🙂
Toti purtam cate o eticheta, lipita sau autolipita, insa unele parca au mai multa demnitate decat altele in ochii celor din jur. Cred ca pana la urma problema este nu ca esti nefericit, ci daca esti nefericit pe gustul celorlalti. 🙂
irina, atunci ma bucur ca te-am facut sa comentezi, fie si-n contradictoriu, cum spui tu. 🙂
Dar uite, chiar tu spui: “pentru o femeie divortata, aia parasita de nemernic si plozii card dupa ea, e de multe ori mai greu decat pentru o femeie singura.” Automat, in ochii tai, durerea divortatei pare mai legitima decat suferinta femeii singure.
Nu, nu e mai legitima, e mai fireasca. In foarte multe dintre cazuri. Sunt insa de acord ca toti purtam etichete si toti etichetam. Chiar tu faci asta in postul tau. Avem, de altfel, obiceiul nu tocmai bun (zic eu) de a imparti lumea in eu si ceilalti. Iar eu se transforma de prea putine ori in noi!
Hmm… deci suferinta femeii singure e nefireasca. E clar ca nu vedem viata si lumea la fel, irina. Seara buna sa ai.
Esti foarte tare, Alina! Eu spun ca suferinta femeii divortate e mai fireasca, tu imi replici ca suferinta femeii singure e nefireasca! Daca scopul este ca tu sa ai dreptate cu orice pret si cu orice rasucire de fraza, so be it!
Ladies, please! Suferinta tot aia se cheama ca e, celibatara sau divortata. Parerea mea. 😀 Diferenta cred ca e la nivel de compatimire. Divortata are parte de mai multa, desi nu cred ca o incalzeste cu ceva, in spatele ei vadindu-se dispretul, pe cand celibatara e privita ca si cum ar fi numai vina ei ca e asa. Prima are la dispozitie nemernicul, care ve prelua intrega culpa, vrajit fiind de o vipera, poate chiar nemaritata 🙂 ea, saraca, neputand face nimic, nimic, doar are pe cap casa si copiii…serviciul…pe dumnealui, tot mai dificil si uneori violent…cam asta e optica…
Eu am exasperat intregul clan refuzand cu obstinenta sa ma marit cu vreunul din siragul de pretendenti agreati de dansii. Am insistat sa-mi aleg personal sotul, nu de alta, dar eu sunt aia care traiesc cu el, bun, rau, precum am dorit… 😛 Am indraznit si sa fiu fericita uneori(as vrea sa pot fi tot timpul, dar asta ar insemna sa iau niscaiava substante interzise 😀 ) Din pacate realitatea ne obliga sa supravietuim mai mult decat sa ne gandim la norisori roz, insa ne straduim sa ne simtim bine in familie, spre usurarea generala 😀
Din ce am vazut eu prin cercul meu si o femeie divortata e privita chioras. Insa in oglinda cu una celibatara, divortata capata brusc ditamai fan-clubul. Nu stiu exact ce ne determina sa ridicam spranceana unii la altii si inca mai sper ca nu e doar rautate gratuita cand ne ranim cu tot felul de etichete pe care ni le lipim unii altora. Recunosc ca am fugit mancand pamantul de statutul de “fata batrana” fiindca de cand eram mica mi s-a tot spus ca e ditamai nenorocirea sa nu te mariti. Nimeni n-a zis si ce ditamai porcaria poate fi si daca te mariti(pentru unele). Totusi trebuie sa admit ca in ciuda problemelor de zi cu zi din cuplu, iubesc infinit mai mult viata de femeie casatorita decat viata de celibatara. M-am casatorit de aproape 1 an, dupa 3 ani de celibat care mi-au ajuns pentru 7 vieti. Nu o sa uit niciodata ce sentiment complet de iubire am avut cand dupa ce ne-am casatorit, prima oara cand am facut dragoste ca proaspeti insuratei, ne-am strans mainile si s-a auzit un mic clincet cand s-au lovit verighetele una de alta. E … pur si simplu altceva. Va doresc tuturor sa va simtiti implinite indiferent daca sunteti casatorite, divortate sau celibatare si sa o dati dracului de societate ca e putreda de rupe inauntru.
Amelie, cum zice si Aura, mai sus, in cazul divortatei dai vina pe bou, in cazul celibatarei, dai vina pe ea!
Mi-a placut cum ai zis: “divortata capata brusc ditamai fan-clubul”. Bine ai venit! 🙂
irina, recunosc, si-mi cer scuze ca am rastalmacit vorbele tale si am exagerat concluzia la care am ajuns cand am citit ca “suferinta divortatei e mai fireasca”. Admitand totusi ca firescul nu are grade de comparatie, desi ii atribuim deseori in vorbirea curenta. Oricum, nu pot fi de acord cu afirmatia ta si cred ca ca in general, suferinta oricarui om, cat ar parea de banala si absurda in raport cu a altuia care, vezi doamne, are probleme mai grave, trebuie luata in serios si nicidecum in deradere. Impactul unei suferinte se masoara in stricaciunile pe care le poate face in interiorul celui care sufera, nu cu instrumentele de perceptie ale observatorului neimplicat, care-ti poate legitima -sau nu, dupa cum se observa – profunzimea trairilor.
In rest, we agree to disagree, ok? No hard feelings! 🙂
🙂 multumesc
Ce sa zic, Alina, eu cred ca fiecare dintre noi, indiferent de starea civila, fie ca e in randul lumii sau nu, e supus analizelor, sau mai bine-zis criticilor celor din jur…. nu stiu de ce-i asa, nu stiu de ce ne pasa atat de mult…. dar deh, suntem fiinte sociale… si sociabile.
Daca e sa vorbim de frustrari si neimpliniri, absolut toti avem…. este la fel de frustranta neimplinirea unei femei singure cand trece pe langa un cariucior, ca si accea unei femei maritate care nu poate avea copii…. si exemplele pot curge la nesfarsit… Important este cum reusim sa le gestionam. Cred ca asta face diferenta intre cei fericiti si cei nefericiti, pt ca dreptul la fericire (si implicit la nefericire) il avem absolut toti…
Da Lumi, suferintele si frustrarile lasa rani, cat de adanci sau nu stie numai cel implicat. Perceptia si presiunea sociala vizavi de fiecare dintre aceste tipuri de suferinte sunt insa diferite de la caz la caz. De fapt asta am vrut sa spun, ca indiferent de cat de bine sau rau ne simtim noi cu noi insine, singuri sau nesinguri, cu copil sau fara, vine si societatea si mai pune niste sare pe eventuala rana. Si la sarea asta nimeni nu-i imun, oricat ar zice ca e.
Corina ne provoaca la sinceritate: http://corinastoica.blogspot.com/
Eu zic ca, daca poti raspunde la intrebarile acelea fara sa stai pe ganduri, e minunat. Eu n-am reusit, desi ma tot gandesc, de vreo doua zile, ce naiba imi doream eu acum cinci ani… 🙂 🙁
Pun pe seama amneziei toate fericirile/nefericirile mele. Ori am uitat ca am exact ce mi-am dorit, ori ca mi-am dorit exact ceea ce am…
Simona (Catrina) se intreba odata de ce oare nu se simte fericita o femeie singura, cand vede bine ca poate dormi in pijamale cu elefantei, de-a curmezisul unui pat pe care conventia il vrea dublu (cum altfel?), but, what the hell, more room for me!
M-am amuzat trist, amintindu-mi ca ma trezisem in miez de noapte fara sa recunosc unde ma aflu-si asta pentru ca somnul ma rasucise cumva la 180 de grade si nu vedeam acelasi peisaj de inainte sa adorm…Si zau daca ma fericise cumva momentul…
Singurele clipe, de altfel, in care sa zicem ca ma bucura statutul de femeie singura sunt cele in care imi amintesc indoielile, suferinta, angoasa, traite ca “jumatate” de cuplu. Cand imi dau seama ca prefer singuratatea de una singura acelei cumplite singuratati in doi
In rest… Nu ma definesc, dar, daca tot vorbim de etichete, sa zicem ca port (auto-imprimate) pe ecuson niste versuri dintr-un cantec al Shakirei: I have finally found someone to shave my legs for:)
Marilena, iau cu copy-paste (si sper sa nu fiu data in judecata pentru incalcarea drepturilor de autor :)) textul Corinei si-l var aici, in commentul meu, pentru ca EXACT la fel ca ea as raspunde si eu la acele intrebari! Iaca:
“Cate dintre visele pe care le aveai acum cinci ani ti s-au realizat?
Unul singur: acela ca scriu si reusesc sa si traiesc din asta. Si inca unul: ca am pus pe ganduri niste oameni, ca i-am impresionat pur si simplu, fara macar sa ma straduiesc. Cred ca-i mare lucru!
Cate dintre ele crezi ca ti se vor implini in urmatorii trei ani?
Cel putin unul: sa am un copil.
Daca ar fi sa schimbi ceva la caracterul tau, ca sa-ti fie mai bine printre oameni, ce ai schimba?
Mi-as dori sa fiu mai cinica; mai transanta; mai curajoasa; mai putin pretentioasa; mai putin vulnerabila.
Esti fericit/a cu viata ta de acum?
Nu tocmai. Nu intotdeauna. De fapt, rareori. (Urat din partea mea.)
Ce iti doresti cel mai mult acum?
Liniste, echilibru, putere. “
Anomis, grozave versurile Shakirei, si mare lucru e sa gasesti pe cineva pentru care sa te razi pe picioare! 🙂
Apropo de gasit pe cineva, in cateva zile pregatesc o surpriza – sper, de proportii – pe blogul meu! Deci fiti pe receptie, ca sa nu ziceti ca nu v-am spus! 🙂
Acum cativa ani, am fost la nunta unei amice. Se casatorea cu tanarul cu care fusese impreuna de patru ani. O fata buna si fina, dar stearsa, uratica si fara sarm. Imi aduc aminte ca, la biserica, tatal ei, desi nu era prea multumit de starea materiala a mirelui, a lasat sa-i scape urmatorul porumbel: “Slava Domnului, acum poate sa si divorteze, dar macar va fi fost maritata!” Noroc ca n-a spus-o in raza auditiva a mirilor; l-au auzit doar cativa invitati.
Cred ca, fie ca esti maritata, divortata sau celibatara, se vor gasi mereu binevoitori care sa-ti spuna cum si cat trebuie sa fii tu fericita, sa nu iesi cumva din standard.
Mie mi-a spus tata ca “familia” (suna aproape mafiot :)) imi plange de mila ca am 28 de ani si nu sunt maritata. O sa le trimit un transport de batiste, sa aiba in ce plange inca vreo cativa ani. Tot asa ii plangea de mila si mamei mele dupa ce a divortat, desi mama considera divortul cea mai inteligenta miscare pe care a facut-o vreodata. Si tot asa ii plange de mila si matusii maritate de 40 de ani, dar pe care o bate sotul… Nu stiu unde mai incape atata compasiune.
Ca celibatara, pot sa spun ca am momente si momente. Momente in care ma usuc de singuratate si momente in care imi savurez libertatea la maxim si ma felicit ca inca nu m-am legat la cap. Cred ca e normal, nu stiu cine traieste intr-o vesnica fericire bovina, fara clipe de indoiala.
draga mea…asa e…daca le dai crezare si importanta cei din jur iti pot dicta totul si mai ales ca sa “nu”…stiu, e mai usor de spus cu cuvinte – da tot la o parte si fa asa cum te tine sufletul – dar oricat de greu ar fi atunci cand esti in situatia de a alege – trebuie sa te alegi pe tine ! ce simti tu, ce te implineste, ce iti umple inima de bucurie…nu lasa pe nimeni sa-ti spuna ca nu poti sa faci ! oamenii care spun ca nu poti face ceva, de fapt nu pot/vor/au curaj ei insisi sa faca lucrul acela…
stii cum zic eu? sunt prea batrana sa ma mai ascund dupa orice deget ! asa cum simt asa fac, no matter what…tu ai de trait viata ta, de trait si acceptat si purtat cu tine pentru mereu tot ce faci si mai ales ce lasi nefacut, cu parere de rau…
eu recunosc ca n-am fost singura niciodata, dar nici nu mi se pare un asa merit sau vreo realizare…asa a fost sa fie…toti suntem egali in fata fericirii si avem dreptul sa ne bucuram de ea orice ar insemna asta, atata vreme cat nu ranim pe nimeni cu intentie !
eu iti doresc sa-ti implinesti toate visele asa cum te vor purta ele, sa traiesti fiecare zi cu inima deschisa…si sa continui sa visezi :)…restul…trec !
catintherain, Anca Constantin, comentariile voastre imi dau o stare de bine, ma regasesc in discursul vostru si ma pansez cu el.
In momente ca astea, cand imi citesc comentariile de pe blog si cand raspund la ele, nu ma mai simt singura. Poate suna a “truism de halba”, vorba Corei, vecina mea de blog, dar pe bune ca-i adevarat! 🙂
Alina, frumoasa surpriza cu cartea! Dar cred ca modalitatea de desfacere este una greoaie. Eu, spre exemplu locuiesc la tara si ajung greu la o sucursala de banca. Mai usor mi-ar fi sa-ti trimit intai banii prin posta si apoi sa-mi trimiti cartea. Daca este posibil asa, astept o adresa.
Camellia, sigur, o sa-ti raspund pe mail! Multumesc! 🙂
Te contrazic, nu pot altfel. Avem dreptul sa fim fericiti, avem dreptul sa alegem, sa gandim, sa sortam. Daca ne lasam intristati, deprimati si opriti de societate e doar o vina personala. Nu sunt sigura ca mai avem si alte vieti de trait, asa ca ar fi bine sa n-o irosim pe asta 🙂
Buna , sunt noua aici , dar pe Alina o stiu de 4 ani
Am citit toate parerile voastre ale tuturor dar as vrea sa imi permiteti sa va contrazic putin, da sunt casatorita , am o fetita superba si sanatoasa , un sot care ma iubeste si pe care il iubesc la randul meu dar, totusi exista un mare DAR
Am ramas fara un loc de munca, am doi socrii care nu ma suporta , nu ma respecta si care nu ne vor decat divortul nostru al amandurora deci ? Cine este mai fericit noi sau o femeie singura care stie cum sa isi infrumuseteze viata ?
Concluzia mea este ca putem fi fericiti doar daca ne dorim cu adevarat si nu luam in seama asa zisi binevoitori. Perceptia acestei faze cresc din dorinta noastra de a gasi fericirea , extazul:
Fericirea este fireasca vietii, dar odata ce am blocat-o , trebuie s-o cautam in altii.
Suferinta pe care o naste dorinta este o masca pentru extazul fericirii.
Fericirea nu este un sentiment , ci o stare de a fi.
In starea de fericire , totul este iubit. Foamea nostra de a ne intoarce la fericire , la extaz este unul din motivele pentru care nu ne indragostim niciodata la intamplare. Pentru a gasi fericirea si extazul trebuie sa incepem de acolo de unde nu exista fericirea.
Roxana, nu te stiam asa de filosoafa! Bine ai venit pe blog! 🙂
ofz, eu n-am zis ca nu avem dreptul!! Dimpotriva, chiar asta am subliniat, ca avem tot dreptul din lume sa fim fericiti si singuri, si gay, si divortati, si cum om mai fi. Doar ca presiunea societatii si incercarea ei de a ne introduce cu forta in tipare ale unei fericiri pe care poate sa o accepte ne umbresc fericirea capatata poate cu greu, prin impacare cu sine.
Deci, chiar daca ma simt eu bine cu mine ca sunt singura – si poate m-as simti asa pana la moarte – in momentul in care lumea ma intreaba de 5 ori pe zi de ce nu intru in randul lumii, imi strica ziua. Imi umbreste fericirea, nu ma lasa s-o traiesc plenar. Asta am vrut sa spun.
of Alina, stiu 🙂 Tot ce trebuie sa fac este sa cobor pe scari si sa ma intalnesc cu vecina si cu intrebarea ei de ‘bine’. Dar cu atat mai mult, avem datoria sa fim fericiti, sa ignoram si sa definim repere noi.
Am aflat intamplator de Alina si de carte ei. Am citit cu atentie derularea de impresii culease de ea si de altii despre fericire, singuratate, societatea care amendeaza un statut. Imi pare rau ca atat de multi sunt nefericiti ( ca sa nu folosesc femininul). Si ma intreb: cum ar arata Alina fericita? Asta mi-ar placea sa vad.
Florin, arata foarte bine, iti garantez! Ei, bine, nici nefericita nu-i tocmai de lapadat! :))
Glumesc, multumesc, si-ti urez bun venit pe blogul meu! 🙂
|Ok. Asta suna promitator. Pai sa o vedem in acest caz.. Si poate asa va avea si o carte despre fericire.