De câte ori m-a rănit de moarte câte cineva (sau chiar şi atunci când doar am fost călcată rău pe coadă), mi-am închipuit răzbunări alambicate, scenarii prin care oamenii care nu mai au loc de mine pe pământ să ajungă să-mi cunoască suferinţa sau să experimenteze, la rându-le, măcar nivelul de enervare la care m-au făcut să ajung.
Ador filmele şi cărţile cu răzbunări, savurez finalurile în care se face dreptate, eventual cu sabia în mână, în care omul rău e pus la pământ, iar cel bun se ridică deasupra intrigilor şi capcanelor privindu-l în ochi, cu un zâmbet de satisfacţie, pe cel care i-a distrus familia, sufletul sau averea.
Cine nu a rezonat, spuneţi-mi cinstit, cu povestea Contelui de Monte Cristo? Cine nu a simţit, prin fiecare por, durerea lui Edmond Dantès de a fi trădat, exilat, încarcerat din cauza celor apropiaţi lui şi nu a aplaudat frenetic atunci când, în a doua jumătate a fascinantei istorii, fiecare ticălos a plătit cu viaţa pentru fapta sa mârşavă? În cazuri extreme, gândul răzbunării e singurul care-ţi mai da energie, care te mai poate ţine în viaţă…
În filmul Law Abiding Citizen, unul dintre filmele mele preferate, mi-a plăcut la nebunie cum personajul principal orchestrează, extrem de inteligent, din celula sa de închisoare, planul de nimicire a tuturor celor din pricina cărora ajunsese să fie condamnat pe nedrept, pentru o crimă pe care n-o înfăptuise.
Iar la un nivel mai frivol, să nu-mi spuneţi, fetelor, că nu v-a uns la inimă videoclipul Shakirei, cel în care face praf maşina iubitului infidel!
Nu cred în dreptatea divină, nu am răbdare, cel puţin teoretic, s-o invoc şi s-o aştept. I-aş bate eu măr, cu mâinile mele, pe bărbaţii care-şi bat nevestele. Îmi doresc ca toţi afemeiaţii notorii şi fustangii de profesie să ajungă să se-ndrăgostească lulea de câte-o scorpie care să-i ţină pe vecie sub papuc. Îmi doresc ca toate femeile rele, prefăcute, manipulatoare să fie părăsite, când le e lumea mai dragă, de bărbaţii buni şi iubitori care le-au căzut în plasă. Vreau ca bogătaşii cu averi clădite pe spinarea altora să dea faliment, guvernanţii ăştia aroganţi să ajungă să trăiască dintr-o pensie de 500 de roni, excrocii notorii să putrezească în închisori, criminalii să plătească pentru crimele lor, iar violatorii de copii să fie omorâţi în chinuri. Cei care se fac vinovaţi de nedreptăţi crunte vreau să sufere aici, pe lumea asta, nu pe cealaltă, de unde nimeni nu s-a întors să ne povestească cum e.
Când, într-un film sau o poveste, zmeul cel fioros se prăbuşeşte la pământ, cu capetele retezate, eu jubilez. Asta sunt, ştiu că nu-i creştineşte, ştiu ca fibra mea interioară e departe de sfinţenie (sau de ipocrizie, după caz), ştiu că n-am în rădăcini instinctul întoarcerii şi celuilalt obraz. O mai fac, uneori, la mize mici, obligată de context, din frica de-a mă desprinde de suferinţă, din disperarea de a nu-mi pierde amicii, statutul, jobul, confortul social. Şi-am mai întors şi celălalt obraz din dragoste mare, din prietenie în care am crezut nebuneşte, din convingerea că un om merită iubit în ciuda marilor sale defecte, dacă se-ntâmplă să aibă două-trei calităţi. Dar, pe termen lung, compromisurile sufleteşti mă apasă, nu-s împăcată cu decizia mea.
Dumnezeu m-a ferit de mari tragedii, nu ştiu cum aş reacţiona dacă cineva, vreodată, ar pune cu-adevărat în pericol viaţa mea sau a celor dragi mie. Şi n-am avut niciodată curaj, deşi mi-am imaginat cum ar fi, să trec de la fantezie la acţiune, să mă dedau la răzbunări de anvergură, să uneltesc, să plătesc cu aceeaşi monedă celor ce poate meritau să-mi simtă piciorul pe grumazul lor.
Nu ştiu dacă din laşitate sau poate şi din orgoliul de a mă crede deasupra nemernicilor, din dorinţa de a nu-mi tulbura o linişte sufletească şi aşa precară, din conştientizarea faptului că răul făcut de mine n-ar fi cu nimic mai prejos relelor făcute de ei. De cele mai multe ori, instinctul de conservare m-a îndemnat mai degrabă să mă revolt, să plec, să dispreţuiesc şi până la urmă să uit, izbăvitor.
Pentru că am aflat că cea mai cruntă formă de răzbunare e să arăţi duşmanilor tăi că eşti liniştit şi fericit. De fapta asta reprobabilă, cu puţin antrenament, cred că pot fi în stare.
Alina , zambesc in sinea mea ……. Cand am inceput sa citesc ce ai scris , intuiam cum vei incheia…. La fel sunt si eu , plasmuiesc in sinea mea razbunari din cele mai cumplite pentru toti acei care m-au ranit . Imi imaginez totdeauna dialoguri si actiuni de care insa nu as fi in stare niciodata in mod real… Si da , eu chiar ma consider deasupra celor care nu se pot ridica la nivelul meu de daruire si puritate sufleteasca … pentru ca eu consider ca a fi rau, meschin, egoist , e foarte usor …… sa fii om e mai greu .
Indiferenta e singura mea razbunare indiferent cat de mult a insemnat cineva pentru mine !
Opusul iubirii nu este ura, ci indiferenta, spunea Elie Wiesel, si e unul dintre aforismele mele preferate. Eu inca ma mai antrenez pentru indiferenta, Marina. Si pentru fericire, dupa cum am scris.
Daca tu stii exact cine esti, ce poti si cat valorezi, daca n-ai primit nimic pe ochi frumosi si daca ai incredere in tine, cu siguranta vei putea folosi mult mai bine timpul pe care l-ai pierde altfel, dedicandu-l “razbunarii”.
Viata trebuie sa mearga inainte, nu sa bata pasul pe loc.
Eu asa gandesc, ca nu sunt singura careia i-a fost oferita o sansa, dar diferenta consta in ceea ce am reusit eu sa fac cu sansa asta, vs ce au reusit ceilalti.
Cu siguranta, nu mai aveam nevoie de o confirmare in plus, dar ea a venit totusi, odata cu textul asta al tau si nu pot decat sa-ti mai spun o data, ca te admir pentru ceea ce esti, felul cum gandesti si sunt sigura ca, asa cum am scris si eu, pe blogul meu (coincidenta?…), nu pierdem niciodata nimic, ce sa nu poata fi inlocuit cu altceva, mai bun.
Te imbratisez…
Ioi Alina, ma sperii…..glumesc….sa vorbim serios…e o tema “singeros” de serioasa….sincer…..nu sunt razbunatoare….nu pot sa port ranchiuna cuiva…motive as fi avut destule…..asta nu inseamna ca-i ador pe cei care mi-au facut rau mai mult sau mai putin inconstient…..am invatat, sa-i ignor….sa nu interpretezi raul din propozitia anterioara ca ceva tragic….
chiar am facut un gest reconciliant acum nu demult…..fata de un om razbunator de-altfel…
“opusul iubirii nu este ura…” EXACT….
Marilena, ce coincidenta, intr-adevar!!! Am citit postul tau si tu ai tratat intr-o cheie oarecum diferita subiectul…
Din pacate lucrurile nu sunt niciodata atat de limpezi, iar sa te simti nedreptatit doare si starneste revolta, indiferent cat de increzator esti in valoarea si-n valorile tale.
Da, e ideal ca tu sa poti merge mai departe senin, fara resentimente si remuscari, fara plati de polite, fara sa-ti mai pese de javra care te-a muscat. Dar totusi trebuie sa existe si hingheri pe lumea asta, asa e drept!
Te imbratisez si eu Marilena, si-ti doresc sa nu fii niciodata muscata intr-atat de rau, incat sa-ti fie intinat sufletul asta frumos.
Cat despre pierdut, ca am uitat sa zic – ne pierdem timpul, ne pierdem candoarea, ne pierdem increderea in oameni si in dragoste. Iar pe-astea e posibil sa nu ti le mai poata da nimeni inapoi.
Dana, nici eu nu sunt razbunatoare, desi uneori as vrea sa fiu. Cat despre reconciliere… cred ca sunt mama reconcilierii! Am facut de multe ori primul pas spre impacare. Uneori a meritat, alteori nu…
1.Multumesc pentru invitatia aici, merita, multam” fain
2.Imbatrinim asteptind vremea razbunarii sau imbatrinim pentru ca purtam cu noi ranile provocate de altii ce merita rasplata pe masura??!! Imbatrinim oricum dar , eu nu stiu mai niciodata cum e mai bine :sa ma folesesc de ocazie sau sa astept rasplata divina pentru cel(cea) in cauza???!!!
Oricum ai dreptate cind descrii trairile ocazionate de filmele sau cartile, intimplarile la care suntem martori – uneori.
Doar ca mi se pare( de prea multe ori) ca indiferenta, spatele intors si plecatul, linistea si fericirea mea dupa VIN PREA GREU sau PREA TIRZIU
Alina, eu nu cred in diletantism. Cred ca si pentru hinghereala… iti trebuie scoala…. 🙂
Hai, mai bine, sa ne “antrenam”, cum ai spus, pentru liniste si fericire.
(Am fost si muscata si intinata. M-am inrait si m-am schimbat mult din cauza asta. Probabil ca doza de inocenta si naivitate cu care am pornit la drum a fost una supradimensionata, de nu s-a epuizat pana acum.)
E duminica, zi de leneveala, incercam cafeaua aia alcoolizata, ce zici?… Numai la ea ma gandesc, de doua zile incoace…. 🙂
iris40, bine ai venit! 🙂
Trist e ca in unele cazuri linistea si fericirea meritate nu mai vin deloc! De-aia se spune ca rasplata o primim, poate, pe lumea ailalta… Om muri si om vedea! 🙂
Marilena, asa e, ma inscriu la scoala de hingheri! :)))
Eu imi torn nitel whiskey in cafea si dau noroc cu tine! E duminica, putem dormi dup-aia cat vrem!
Alina, eu am trait dreptatea divina. Cred ca am si asteptat-o, o bucata de timp chiar am invocat-o, a venit greu, dar a venit.
Mi-a placut de tine ca ai stiut cand sa pleci, ca ai avut curajul s-o faci. Ma bucur ca inca mai pot sa citesc scrierile tale si sper ca aceasta schimbare sa-ti fi dat imboldul de a scrie prima ta carte. Cred in talentul tau mai mult decat in talentul altora! Poate erai un pericol din acest punct de vedere.
Si ma mai bucur ca ai recunoasterea unor persoane de valoare (vezi M G).
Eu stiu ca o sa-ti fie bine!
camellia, te cred, si-ti multumesc pentru sustinere si apreciere. Cat despre carte, nu stiu, sa vedem… E plina lumea de scriitori prosti si nu vreau sa-ngros randurile. Cand o sa-mi depasesc egocentrismul, cand o sa pot scrie si altceva decat despre mine, cand ma voi simti in stare sa construiesc personaje, si situatii, si caractere… atunci da.
Felicitări Alina!
Să fie şi să ţină cât ţi-ai dorit şi ce ţi-ai dorit!
Baftă! Succes vei avea sigur!
🙂 asta imi aduce aminte de :”Razbunarea cea mai crunta este cand dusmanul tau e silit a recunoaste ca esti bun si dansu-i rau !” Bogdan Petriceicu Hasdeu
Leo, chiar imi era dor de tine, ma intrebam pe unde umbli de nu imi mai scrii! 🙂 Multumesc!
Georgiana, asa e! Sunt atatia oameni destepti care au spus lucrurilor pe nume mai bine decat putem spune noi!
Scriu in toiul noptii, am fost la o bauta intre prieteni! 🙂
Dreptatea divina e si ea conform proverbului.”pana sa ajungi
la Dumnezeu te mananca sfintii”si nu stiu cum se face
ca cel mai mult pierd nu cei nascuti rai ci cei care cauta
sa mearga in viata pe un drum bun si sa faca pe cat
e posibil bine semenilor .
Razbunarea este si ea un sentiment cu care ne nastem si
ne urmareste toata viata mai ales cand stii ca o anumita
persoana a contribuit ,in cazul meu, la moartea unicului fiu.
Ei, şi tu acum…
Alina… ştii tu,la vânătoare de … cadre! 🙂
Dacă mai treceai şi tu pe la mine îţi mai potoleai cât de cât dorul…
Steliana, m-a cutremurat comentariul tau. Iti doresc sa-ti gasesti linistea, atat cat este posibil, in acest caz…
Leo, imi asum dojana si promit sa vin si eu mai des pe la tine. 🙂
Alina,
Am crezut ca ai depasit perioada aia de sensibilitate exagerata… Nu a fost nici o dojana si nimic de genul… stiu si eu ce e ala dor… si iti dadeam doar o sugestie… sa-l mai potolesti…
Dar, fiindca veni vorba, esti INVITATA MEA!
Leo, si eu am crezut ca ai observat fetisoara vesela….adica joke! Uite, mai pun una: 🙂
alina, aşa cum ţi-am promis iată-mă-s, deşi te citesc de vreo câtva zile şi am constatat că eliberată de corsetul nepotrivit ţie (eu aşa îl gândesc) ai o scriitură mai densă, mai efervescentă, mai bună.
nu privi în urmă, răzbunarea este bună când actorul care o interpretează e gerald butler, ori când este scrisă de un mare scriitor, dar în realitate este un timp pierdut şi un consum de suflet, de energie inutil.
eu aşa o văd.
în fond, există pe undeva o lege a compensaţiei ori acea justiţie divină sau, mai simplu, poate, o balanţă care se echilibrează mereu, ciar dacă nu facem nimic pentru asta.
şi un gând: (nu e o critică, doar un gând) dacă tot ai casă nouă, nu ar fi mai potrivit un zâmbet nou?
Daaaaaa??? Hai sa ne glumim atunici…. 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂
🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂 🙂
Alina mai tii minte cum ne-am cunoscut?
Iti readuc aminte si te rog cand ai timp citeste
mai ales pag 36-45 accesand pe Google
SOARELE VIETII NOASTRE PUSI.
MULTUMESC DIN SUFLET PENTRU INTELEGERE!
Are dreptate leo…sa glumim…sa ne veselim….sa te inveselim..
sa curga sampania…..pentru ca s-a inchis o usa si s-a deschis o alta….
si dupa usa iate-ne pe toti…..hai ca suntem dragutzi asa-i?:))))))))))
iti trimit o raza de soare care sa te incalzeasca si sa-ti schiteze un zimbet….
gabidana
Contele de Monte Cristo a fost prima mea carte de suflet. Am pierdut multe nopti (sau le-am castigat) si cat i-am mai urat pe dusmanii lui, cat asteptam marea si minunata razbunare. Si da, raznunarea e dulce, mi-o desenez de multe ori in minte, o construiesc cu migala pana se apropie de perfectiune. Dar ramane acolo. Consider ca aceia care sunt in stare sa faca rau nu merita osteneala unei razbunari, chiar una mai mult decat meritata. De ce sa coboram noi la nivelul lor? Ne-am face rau noua clocotind de ura si rautate. Sa stea la ei, sa ii macine pe ei. Razbunarea e arma prostului imi spunea bunicul meu candva… Razbunarea nu aduce fericire, doar o impacare scurta… si apoi? Nimic.
Fericiti sa fim de ceea ce avem si cu siguranta ce a fost sa fie s-a intamplat cu un scop. Sa ne fi fost lectie, pedeapsa, experienta de viata. Nu stim. Poate nu vom afla. Conteaza? Nu. Am trecut. Ei au ramas… in urma, umbre.
Andres
Alina,sa nu uitam ce a devenit Edmont Dantes pe parcurs,evolutia sa din toate punctele de vedere adica.
Pe de alta parte,vezi tu,nu stiu cat de bine e dar zic asa:trebuie sa avem taria de a nu crede tot ce se spune despte noi,bun sau rau;de asemenea nu conteaza nici macar cine face uneori afirmatii.Sa nu uitam ca ,de multe ori,din pus plictis ori din lipsa unei vieti palpitante proprii,sunt destui pe lumea asta care isi dau doctoratul din vietile altora ,care , nu se incadreaza ca sa zic asa ,in paturi procustiene.
Steliana, ne-am cunoscut personal? Imi amintesti in ce imprejurari? Ca senilitatea mea e proverbiala… Am citit povestea ta…. nu am cuvinte sa comentez.
psipsina, multumesc pentru aprecieri… nu stiu daca este asa cum spui tu, dar imi place ce spui. Cat despre poza, am considerat ca asta se potriveste cel mai bine cu decorul de aici, din cafenea… Am mai multe zambete noi, brunete, dar cum intentionez sa ma intorc la blond…
Dana, multumesc pentru raza de soare, iti trimit o bucata din ea, inapoi! 🙂
Andres, asa e razbunarile trebuie sa ramana in mintea noastra, la nivel de fantezie. Razbunare e un cuvant dur, cu conotatii negative…dar hai sa ne gandim un pic altfel: oare lipsa de REACTIE la faptele reprobabile ale unora, atitudinea asta zen, detasata, nu e si o forma de lasitate? De la cine vor afla oamenii rai ca procedeaza gresit, si cei din jurul lor, sa se fereasca de ei, daca toti patitii fug sa-si gaseasca linistea si nu se mai uita inapoi…? Nu ma pot opri sa ma intreb si acest lucru…
adrianagianinna, pentru Procust a existat Tezeu.
Si fiecare dintre noi suntem, cred, niste Procusti mai mici sau mai mari. Cu aia mari am eu ce am.
alina, spune-mi psi. toţi prietenii mei folosesc această prescurtare, vizibilă chiar şi în gravatar şi chiar dacă o literă nu înseamnă un nume, eu m-am învăţat cu ea, mai ales că îmi este chiar greu să o pronunţ. 😆
Buna Alina. ma bucur sa te regasesc. Am trecut pe aici sa te salut, sa-ti multumesc ca ai inclus si adresa mea de mail in grupul celor pe care i-ai anuntat de noua ta “locatie” virtuala si bineinteles sa te citesc. Ma bucur sincer ca am reusit sa dau de tine. Eram putin contrariata, nu intelegeam unde disparuse blogul tau. Au aparut numeroase bloguletze intre timp acolo, dar eu merg pe ideea putin si bun. Spor la scris
Nu ne-am cunoscut personal ci pe blogul
tau cel vechi cand ti-am cerut sprijinul
unui sfat cum poate merge mai departe
o mama indurerata.?!
Te imbratisez cu drag!
Alina, tocmai pentru ca ne-am cunoscut personal, afirm faptul ca nu cred defel ca esti o persoana razbunatoare, la propriu. Sigur ca nu poti accepta resemnata orice. Dar de aici pana la razbunare crunta e drum lung.
Nici nu stii de cate ori am simtit nedreptatea ca pe o povara grea de care am reusit sa scap, in cele din urma. Nu, razbunarea nu este o solutie inteligenta pentru nimeni. Exista acel echilibru universal care spune foarte adevarat ca acolo unde se inchide o usa, se deschide o fereastra. In ceea ce ma priveste, exact asa s-a intamplat.
Alina,
fantasmele mele privind razbunarea sunt to mai rare, aproape spre disparitie. Probabil din cauza ca incep sa imabtranesc ori poate ca devin asa incetisor, mai inteleapta 😛
Na, in realitate, am invata sa-mi gestionez niste trairi interioare si prefer sa-mi consum energia investind-o in ceva ce lasa urme pozitive.
Oricum, cam nimic din ce-am trait ca muscatura nu a lasat dorinte de razbunare. Decat niste cicatrici mici, roz si aproape invizibile 🙂
psi, atunci asa ramane! 🙂
Ama, multumesc si bine ai venit! Sper sa nu te dezamagesc nici de acum inainte.
Steliana, si eu te imbratisez, cu admiratie pentru forta ta interioara…
Luminita, asa-i, nu sunt razbunatoare. Dar uneori mi-ar placea sa fiu! Si iarta-ma, am sa fac o gluma macabra, dar nu pot sa ma abtin: acolo unde se inchide o usa, se deschide o fereastra, ca sa ai de unde sa te arunci! 🙂
Lotusule, te inteleg, te admir si-ti doresc sa nu primesti niciodata muscaturi care te-ar face sa musti inapoi. Si eu credeam ca ma cunosc si ca n-am sa primesc, dar viata, oamenii, sunt atat de imprevizibili…
Alina, legat de fereastra aia deschisa, ma gadesc ca saltul se face cu parasuta, nu ? 🙂
…
Am primit muscaturi. Din alea adevarate.
Dar nici in cele mai negre momente ( si au fost destule ) de jeluire si tot cortegiul aferent, n-am simtit nevoia sa musc inapoi. Am vrut doar sa inteleg. Si intr-un final am inteles. Am aflat motivele ptr care cineva s-a purtat asa. Si in adancul sufletului meu, desi n-am sa i-o spun niciodata si asta ptr ca nu mai are sens, cred ca este jalnic si cu adevarat un om mic. Dar asta e problema acelui om, nu a mea.
🙂
Lotusule, daca ai gasit parasuta la el in pat, da, faci saltul cu ea! 🙂 🙂
bine te-am regăsit. Scrierile tale îmi hrănesc spiritul în fiecare zi, sunt ca o mână întinsă de care mă prind în momentele grele .Desprind parcă din ele o notă de tristeţe. nu vreau să fii astfel, optimismul şi umorul tău îmi lipsesc.
eşti şi rămâi prietena mea virtuală, cu voia ta desigur şi îţi dores tot binele din lume. m-ai ajutat şi mă ajuţi foarte mult şi îţi mulţumesc pentru tot.
am un loc de muncă infect, deşi sigur, este totuşi sub aşteptările mele. vin în fiecare zi şi mă aşez pe scaunul de la birou fără acel confort psihic, care este atât de necesar. de multe ori am spus că mă răzbun. răzbunarea mea ar fi evadarea spre mai bine. nu sunt însă foarte îndrăzneaţă, mă subapreciez şi am senzaţia că nu pot mai mult, mă resemnez. ce îmi lipseşte oare pentru a vedea partea aceea plină a paharului de care se tot vorbeşte…
Mihaela, bine ai venit! Sunt trista, nu ascund asta, dar niciodata n-am fost prea optimista, asa ca e o stare naturala pentru mine.. 🙂
Iti inteleg frustrarile de la job, le-am incercat si eu. In mod normal te-as sfatui sa iei taurul de coarne, dar eu de multe ori am parasit un job pentru altul doar ca sa cad din lac in put. Mi-am pus sufletul la bataie si nu m-am ales cu mare lucru. Asa ca, pe criza asta, incearca sa fii mai egoista, sa nu ceri de la oameni mai mult decat pot da, sa te straduiesti sa-ti fie bine acolo unde esti. Daca nu si nu, bineinteles ca solutia este sa pleci. Cateodata a nu lua decizii pripite nu inseamna resemnare, inseamna intelepciune.
Cat despre partea plina a paharului…stii ceva? Eu vreau tot paharul plin! 🙂
Alina, parasuta in patul lui ?? 🙂
Pai atunci situatia ar fi cam asa :
Un el considerat pana in acel moment a fi jumatatea perfecta; in realitate doar un personaj jalnic.
O duduie pe post de parasuta ce a tanjit asa oedipian la ceva ce nu-i apartinea.
Si eu, cam in plus.
Deci plec.
Si nici gand s-o arunc pe geam, nici pe ea, nici pe el. In fond au ajuns acolo, cu acordul reciproc al partilor, mai putin al meu. Deci ii las sa ramana impreuna, cu siguranta se merita unul pe altul. Sa fie totusi asta vreo dulce razbunare ? 🙂
Cred ca nimeni nu merita atata consum de energie ,asa cum cred ca nici o razbunare nu-ti face durerea mai usoara. Dragostea este cea care vindeca si iarta, iar timpul este cel care dezleaga itele nesansei din unele momente.
Ganduri bune !
Lotusule, tu nu-ti pierzi niciodata cumpatul?? Nu pot sa cred! 🙂
deniss, teoretic ai dreptate. Dar cred ca-i mult mai usor de pus in vorbe (frumoase, nu zic) decat in practica. Numai cine a ajuns in situatii extreme de viata poate sti cum stau lucrurile cu adevarat, si cate dintre gingasele clisee din teorie sunt aplicabile. Ca de exemplu sa faca cineva un rau copilului tau. Pai eu il omor cu mana mea, afirm aici, fara nicio rusine, cu riscul de a nu mai fi foarte simpatizata.
In rest, in situatiile “usoare”, da, mai merge si cu dragostea si cu iertarea…In timp ce ticalosii jubileaza c-au mai pacalit un prost.
Uraaa…a aparut un episod nou din House! Asta daca intereseaza pe cineva… 😀
Teoretic vorbeam ….., caci sti,….. la teorie ne pricepem toti.
In rest, ….am copil, am fost ranita , am suferit, nu sunt genul care intorc si celalalt obraz dar nu sunt nici genul care ma razbun . Nu pentru ca sunt mai buna , poate pentru ca sunt mai lasa , sau poate din credinta in dreptatea divina…….nu stiu sigur, ceea ce stiu insa este ca durerea niciunui “dusman” nu mi-a facut suferinta mai usoara.
Si daca tot ai amintit…..poate din teama de a nu face ca Dr.House…….sa resping iubirea de frica suferintei, ……sa innebunesc din lipsa ei, sa o cersesc cand nu mai pot……. sa o resping cand o am……….
Altfel, imi place la nebunie dr. House atat timp cat nu sunt in locul lui Cuddy .
Alina, ba mi-l pierd. Dar rar. Asa privind in urma, in ultimul an, am zis cuiva o singura data ca-i tai camasile daca nu vine sa rezolvam problema.
Na a venit, dar nu ptr a rezolva, ci ptr a-si salva pretioasele camasi, de firma desigur 🙂
Alina, e ceva in neregula cu mine din punctul asta de vedere ? Mie mi-e bine asa si pe cuvant ca nu-mi neg niste porniri, ci pur si simplu, am ajuns in punctul in care nu mai am astfel de trairi. Pana la urma traiesc in ritmuri de adagio si nu de rock, iar momentele mele de zbucium sunt zburdalnice si nu gen ” tsunami”.
Dar stii care e paradoxul ? Toti oamenii importanti din viata mea, dar absolut toti sunt genul acela impulsiv, navalnic, nestapanit. Ei spun ca sunt atrasi de mine ptr ca sunt asa calmo, iae eu la randu-mi ma simt atrasa de ei si asta ptr ca pot fi intr-un fel in care eu n-o sa fiu niciodata.
Una peste alta, balanta se echilibreaza.
…
Acuma meditez la ce spuneai mai sus si ma intreb daca exista jobul perfect, angajatul fericit si seful ideal.. 🙂
deniss, eu cred ca toti, la diferite nivele de intensitate, simtim si credem si facem exact ca House. Numai ca cei mai multi dintre noi interiorizam foarte mult evidentele si inca mai avem energie sa punem miere peste rahat. House nu are. E incomod, e greu de iubit, dar e autentic. Si prefer oricand franchetea lui superinteligenta (si deloc lipsita de compasiune – pe termen lung, pentru cine are ochi sa vada, el actioneaza in interesul celorlalti) ipocriziei cu veleitati de altruism neconditionat al celor care-l inconjoara.
O plac pe Cuddy, il ador pe Wilson si crede-ma, daca e sa ne cufundam de tot in poveste – stiu ei foarte bine de ce-l iubesc pe House.
Lotusule, si eu tot de aia sunt atrasa de tine. (nu ma intelege gresit! 🙂 )
Si nu mai medita: nu exista!
Na, inseamna ca am deslusit si misterul atractiei mele ptr tine 🙂
Si eu il iubesc pe House (daca nu am fost inteleasa) Si simt si cred ca el , imi lipseste insa superintelingenta pentru a putea actiona la fel. Ma perfectionez insa…….sau macar ma straduiesc …..
deniss…nu stiu daca pana la urma superinteligenta e buna, desi e de admirat. Pentru ca duce, inevitabil si paradoxal, la tristete, la cinism, la neputinta, la alienare. Cand poti vedea viata in cele mai adanci nuante ale ei, si la figurat, dar si la propriu (ca medic genial) nu ai cum sa fii fericit.
Cred ca mediocritatea este mare noastra sansa de a n-o lua complet razna.
Alina, frumoase discutii la tine, aici pe blog; si oameni frumosi pe care ii citesc si eu cu drag (vezi lotusull).
Cred ca incepi sa te simti din ce in ce mai bine, mai apreciata si mai puternica….
Ma bucur ca te regasesc aici. Sper ca cei de la Tango sa constientizeze ca au pierdut un om valoros.
Cat priveste afirmatia “Pentru că am aflat că cea mai cruntă formă de răzbunare e să arăţi duşmanilor tăi că eşti liniştit şi fericit” este f adevarata. Am vazut si eu cum fierb in sucul propriu.
Camellia, multumesc frumos 🙂
Imi place sa cred ca sunt un om normal si foarte simplu.
…
Alina, cred ca pana la urma, cea mai crunta forma de razbunare si asta chiar fara voia ta, este ca dusmanii sa vada ca esti linistit si fericit si tu chiar asa sa si fii 🙂
camellia, multumesc! Nu stiu daca sunt mai apreciata sau mai puternica, dar sigur ma simt mai putin singura, in tot ceea ce simt si ce cred…
Mar Mar, ma indoiesc, dar multumesc pentru sprijin si mesaj! 🙂 Te mai astept!
Lotusule, ma antrenez, cum spusei! 🙂 Poate-mi si iese pana la urma, dar asta sper de dragul meu, nu de al vreunei razbunari… Insa daca intra la bonus, primesc! 🙂
Oscar Wilde zice “Always forgive your enemies; nothing annoys them so much” si mare dreptate are….. 🙂
Lumi, Oscar Wilde e preferatul meu in materie de aforisme! 🙂
Foarte frumos ultimul text postat de tine, il recomand si fetelor…
Dupa ce citesc rautatile mele frappe, sa treaca sa se dreaga cu un espresso romantic! 🙂
Cu toata dragostea….. sunteti invitatele mele…. !!! 🙂
hello again ladies,
hello again Alina
am o pauza de “galere”……..nu esti rea Alina…….
te descarci…simplu….
Am citit ultimul text al Luminitzei……FAIN!!!!! ma duc la o cafea si-acolo…
Draga Alina,
Indraznesc si eu sa imi scriu prima postarea in noua ta casuta:) M-am tot framantat zilele astea, dupa ce ti-am citit articolul..nu stiu cum, dar ai abordat tocmai subiectul razbunarii ..cateodata dulce..cateodata amara…parca ai scris si pt mine:) Acum, tb sa iti explic. Zilele trecute am facut ceva de care nu sunt mandra, a semanat un pic a personal revenge, dar..se pare ca tot raul a fost spre bine..Exista momente in viata, cand trecem peste principiile si etica care ne-au ghidat toata viata si ajungem facem lucruri care nu ne caracterizeaza.Prin asta am trecut eu, am ajuns in stadiul in care nu am mai putut rezista psihic asa ca am devenit egoista. Am decis ca tb sa fac ceva mai putin ..neortodox.. ce nu imi sta in fire..ca sa pot capata si eu linistea pe care mi-o tot doresc de 4 ani.. si care nu am crezut ca va veni vreodata.. Pana acum am fost omul acela bland, saritor, harnic..care intoarce si celalalt obraz..insa ..vineri..am cedat impulsurilor de moment.. Dupa asta, am tot avut mustrari de constiinta, pana ieri, cand cealalta persoana implicata mi-a recunoscut ca..i-am facut mult rau, prin gestul meu.. ca sa ii fac de fapt un bine.. Ieri dupa- amiaza am pus punctul final unei perioade tulbure din viata mea, asa ca pentru mine astazi a fost prima zi de liniste 🙂 Si sper din tot sufletul ca aceasta stare sa dureze..cat se poate de mult:)
Cu mult drag,
M.
Marilu, exista oameni care au talentul de a scoate ce-i mai rau din tine. Nu credeam ca se poate, nu credeam ca mi se va intampla tocmai mie, dar am trait asta si inteleg ce spui.
Ma bucur pentru tine ca ti-ai gasit, in cele din urma, linistea. O astept si eu pe a mea…
Si eu am rezonat cu personajul Monte-Cristo.
Iar videoclipul Shakirei cu masina mi-a placut foarte mult.
Dar mie imi place mult mai mult personajul Zorro, care facea dreptate sub a sa masca, fara sa astepte lumina reflectoarelor si aplauzele de la final.
Multumirea sufleteasca pe care ti-o da un gest nobil pe care ai putut sa-l faci in mod anonim este mai presus de acestea.
Asa gandesc eu de obicei, desi sunt un scorpion care mai simt si eu nevoia uneori sa “intep”.
Un weekend frumos! 🙂
;)) Ufff, se intampla multe pe aici… Ai dreptate in ce spui, cine ore le deschide ochii? Dar, pentru ca este si acest dar la mijloc, sunt unii care nu merita osteneala din simplul motiv ca ei vor avea intotdeauna dreptate. Si cu atat mai mult daca au ajuns la o varsta onorabila.
Dupa ce mi-am parasit ultimul job visam sa ma vad cu seful si sa ii arunc verde in fata toate greselile si tot ce nu a fost in stare sa faca, sa vada, ce am facut, ce as fi putut face si a ignorat propunerile, ideile si nervii macinati la birou, de ce m-a pierdut pe mine si de ce ii pleaca oamenii din firma. In aproape 2 ani am vazut venind si plecand zeci de angajati. Unii s-ar intreba de ce pleaca? De ce nu raman? De ce nu vin oameni buni? El nu s-a intrebat asta, se multumea cu “sunt numai prosti si lenesi, nu vor sa munceasca ba”. Daca era asa, de ce ii angaja in prima instanta?
Mi-a trecut apoi nebunia. De ce as vrea sa ma razbun pe un om – constructiv desigur – cand pentru el barbatii sunt dobitoci si femeile curve (sa-mi fie scuzat limbajul :P). Oamenii astia merita ce e mai rau, sa se sufoce in propriile decizii si pareri.
Si asta e doar un caz izolat. Unii au rautatea, inselatul, prostia in sange. Unora li s-a inradacinat atat in minte ca nu ai cum sa le-o arati asa cum e, un apendice pe creierul lor ruginit. Asa ca nu e lasitate. E doar drumul inainte pe care trebuie sa-l urmam cu speranta ca vom intalni oameni mai frumosi, mai intelegatori, ascultatori si demni. Speranta ne ramane pana la urma, nu?
Andres
andres, ai dreptate! Ma recunosc in fiecare cuvant al povestii tale: sef incontinuu nemultumit, angajati care vin si pleaca, pentru ca toti sunt cretini, prosti, lenesi, inculti…. si toate sunt curve, da, da…
Asa e, ai dreptate, merita sa se sufoce in propriile decizii si pareri. Dar cand vor da faliment vor avea mereu pe cine sa dea vina, nu se vor simti vinovati cu nimic. Insa nu vor da faliment, pentru ca mereu vor gasi alti prosti care sa-i admire si sa-i slugareasca…
Lavinia, mie Zorro imi pare destul de teatral, el voia sa stie lumea de el…chiar si asa, cu masca! Ca de-aia scrijelea Z-ul…
Ce bine ca esti Scorpion, mi se par oameni puternici, greu de ingenuncheat.
O daa!!! Privim din puncte diferite de vedere dar vedem la fel. Dupa cum bine a spus domnul in cauza, oameni in cautare de loc de munca vor fi mereu, nimeni nu e de neinlocuit. Am incercat sa privesc din alt unghi (pt a-mi ridica moralul, desigur), nici firmele nu sunt de neinlocuit… In continuare vor fi cele doua tipuri de firme, care stagneaza si care cresc. Cele care cresc nu numai ca stiu sa conduca, dar au invatat ce inseamna respectul. Imi place sa cred ca este asa, ca mai sunt oameni care merg cu drag la munca, care lucreaza cu placere si ii uita Dumnezeu peste program de placere nu pentru ca sta cineva cu “penalizari” deasupra capului.
Si intr-adevar, aia rai si dusmanosi nu se vor simti vinovati cu nimic…
This is life!
Buna, Alina!
doamne, ce tare ma bucur ca te-am regasit!
am asteptat infrigurata sa reapari in blogroll-ul tango si am sperat cu inocenta ca esti doar foarte ocupata si ca… vei reveni. intre timp citeam blogul Simonei si ma minunam (a cata oara?) cum se poate ca doua fiinte atat de structural diferite sa se declare cele mai bune prietene? nici acum nu am un raspuns pentru asta, dar, pornind de la chestia de mai sus, mi s-a strecurat in cap un gand perfid: daca tu n-ai sa mai postezi nimic pe tango?
asa incat am pornit intr-o cautare acerba in mediul online a vestilor despre tine si am ajuns la un articol al Nouriei, de unde m-am redirectionat aici.
as vrea sa te incurajez, sa-ti strig in urechi: tu chiar ai talent, onestitate, caracter si principii! tu esti om! si imi pare rau pentru faptul ca uneori demersul razbunator al sortii vine cam tarziu.. in viata celor nedreptatiti! are si “monstrul plagiator al penitei literare teodoresciene” motive sa se teama si sa se gandeasca razlet ca destinul de fapt se razbuna pe cei dragi (copii, barbat iubit? si amagit!), mai ales! nu stiu cat de rea ti-am parut, nu m-am putut abtine..
te imbratisez si te urmez, ca eu mai credem in tine multi cititori anonimi:iti asteptam o carticica, o voi aseza la loc de cinste in biblioteca personala! pana atunci, van in vele si inspiratie in suflet!:)
imi cer scuze, in postul meu precedent s-a strecurat o eroare: ca mine, suntem multi anonimi care credem in tine! asta am vrut sa scriu.
Diana, nu esti rea deloc. Adevarul e insa rau, mult mai rau decat as putea povesti eu sau decat si-ar putea inchipui cineva.
O carte? Am aparut deja intr-o carte a editurii Tango, Cele mai frumoase iubiri, cu o povestire – la pagina 35! 🙂 Asta-i o parte buna a partii proaste, si voi fi mereu recunoscatoare pentru asta. Cat despre un titlu numai al meu…nu stiu. Nu ma simt pregatita, nici emotional, nici literar, si nu stiu daca voi fi vreodata…
Dar uite, cand ma strabate inspiratia, scriu pe aici… 🙂
Absolut de acord cu tine. Este surprinzător cât de mult seamănă textele noastre, în punctele esențiale. Îmi place cum identifici iertarea fie cu ipocrizia, fie cu sfințenia. In absenta sfințeniei, iertarea pare a fi asociata mai ales cu prima, sau mai degrabă cu o subțiere a sângelui, o neputință substanțială. De altfel, îmi place și menționarea lașității, ca motor (alături de o oarecare reținere morala dobândită, dar ne-sufleteasca, deci cvasi-ipocrita) al iertării nesincere. Îți mai regăsesc în comun cu textul meu, noțiunea de înfrățire în rău cu agresorul, care, pentru mine, prin sastisire și re-evaluarea sinelui, e primul pas spre dezicerea de răzbunare substanțială, simțită, nu neputincioasa, deci primul pas spre înțelepciune. Faptul ca iertarea forțată, ca neputință, este de natura a încleia sufletul. In privința asta, tăierea aspră, dar curată, a anticilor e superioară unui creștinism ritualic, fără rezonanta sufleteasca, imposibil în absenta unei minime înțelepciuni. Prin ceea ce propune, biserica propovăduiește moartea unei părți vitale, din om, nu transcenderea ei, cale pe care, din păcate, nu o oferă decât unor inițiați care și-au făcut începutul în alta parte. Mi-a plăcut sa te citesc și am s-o mai fac. Toate cele bune!
Tryggvasson, bine ai venit pe blogul meu, sunt foarte bucuroasa ca ai acceptat invitatia! 🙂
Despre subiect nu mai zic nimic, am latrat destul in textul de mai sus. Ma bucur doar ca esti de acord cu mine, am crezut ca fac intoxicatie in ultimul timp de la atatea abordari, in majoritate ipocrite, care indeamna la iertare tampa si intoarcerea mesianica a obrazului celalalt (e plin de isusi cristosi in jur, calci pe ei, nu alta). Nu zic acum ca eu alerg cu sabia pe strada de cate ori ma enerveaza cineva, dimpotriva, las de la mine mult, dar cred ca o fac din lasitate si din alte considerente diplomatice, nu pentru ca incep sa-mi iubesc dusmanul. 🙂
A nu se răspunde răului cu rău, ci cu dreptate; răzbunarea este numai a celor autentici, a celor care au libertatea şi tăria de a-şi depăşi limitele pe care conştiinţa sau alt tipar convenţionalist le impune.
alexandrinus, asa e! Numai ca si dreptatea sigur va fi perceputa drept un rau de cel care e evitat-o in prima faza, facandu-ti tie un rau. Asta in cazul celor care platesc polite pentru ca au fost nedreptatiti. Bine ai venit pe blogul meu! 🙂
Am aruncat si eu o privire pe al tau, esti pasionat de istorie… o sa citesc mai pe indelete, sa ma pun la punct, ca in scoala am cam tras chiulul la materia asta. 😀