06 Apr 2013 Transplantul de suflet când s-o inventa?
 |  Category: Uncategorized

“Doar 34% dintre români (cel mai mic procent din UE) ar răspunde DA la întrebarea: Sunteţi de acord ca un membru apropiat al familiei dumneavoastră să doneze organe dupa moarte?” (sursa: HotNews)

 

Oamenii mor. Şi nu pentru că aşa spun eu, ci pentru că odată cu viaţa, o entitate pe care unii o numesc Dumnezeu, alţii energie primară, iar alţii nu-şi bat capul s-o numească nicicum a inventat şi moartea, asta e, vin la pachet amândouă, ne place sau nu.

Oamenii mor şi cei mai mulţi dintre ei nu se sting pentru că le-a sunat ceasul la 95 de ani, în şezlong, în timp ce privesc liniştiţi la televizor. Oamenii mor de boli care le distrug măruntaiele, care le opresc inima, care le fac creierul terci. Iar foarte mulţi mor înainte de termenul de garanţie, mor tineri, mor nesăbuit, mor pe nepusă masă de morţi violente ce n-au nicio legătură cu starea lor de sănătate. Asta se întâmplă şi asta se va întâmpla întotdeauna, oricât ne-am chinui noi să eradicăm  violenţa, criminalitatea sau pasiunea de a goni cu 200 km/h pe autostrăzi.

Numai în România, de exemplu, 3.000 de persoane îşi pierd viaţa, anual, în urma accidentelor rutiere. Într-un top al cauzelor de mortalitate, acestea ocupă locul doi după infarctul miocardic, şi n-o spun eu de deşteaptă ce sunt, am luat fraza cu copy-paste dintr-un raport bazat pe statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii privind siguranţa rutieră din 178 de ţări.

N-am avut răbdare să pătrund în miezul statisticilor, că-s plictisitoare rău pentru oameni care scriu îndeosebi despre dragoste, bărbaţi, trădări, ţoale şi despre cum se aude marea în melci, dar sunt absolut sigură că putem umfla binişor această cifră dacă adăugăm victimele violenţelor armate (vezi recentul caz al tinerei împuşcate în cap), ale accidentelor de muncă şi ale celor petrecute în mediile sporturilor dure (box, schi) sau sporturilor extreme.

Dintre aceste victime, foarte multe, înainte de a-şi da sufletul, ajung în moarte cerebrală, ajung să fie susţinute în viaţă doar de aparate. Ele reprezintă sursa principală de organe viabile pentru transplant, bucăţi de sânge şi carne menite să salveze viaţa altor nefericiţi cărora boli cumplite le oferă perspectiva înfiorătoare a unei morţi iminente. Doar dacă nu mai e o şansă, doar dacă de undeva, cândva, poate veni o speranţă…

Repet, vrem nu vrem, întotdeauna, oricât s-ar screme societatea să stea lucrurile altfel, vor exista exemplare din prima categorie, a celor aflaţi în moarte cerebrală, şi exemplare din a doua categorie, a celor care aşteaptă un miracol pentru sănătatea lor. Iar legătura dintre cele două tipuri de persoane poate fi posibilă cu ajutorul extraordinarelor niveluri de performanţă la care s-a ajuns în chirurgie, dar şi datorită unei atinse de graţie disponibilităţi sufleteşti. Pe de-o parte a celor care acceptă şi chiar dau în scris că, în caz de Doamne fereşte, să nu putrezească cu toate organele sănătoase în ei, iar pe de alta a familiilor de îngeri ciuntiţi, a rudelor celor morţi doar pe jumătate. Pentru că nu mori de tot atunci când inima ta ajunge să bată în alt piept, când ficatul tău salvează o viaţă, când retina ta redă lumina din alte priviri, când nu pleci la groapă cu tot cu rinichii tăi roz şi apţi de trai, ci îi laşi altcuiva ce se luptă, poate de ani în şir, cu şedinţele de dializă.

Şi totuşi, există pe planeta asta suflete otrăvite care militează cu zel nebun împotriva transplantelor, care lasă pe bloguri şi pe Facebook mesaje veninoase, care urlă cu o cruce într-o mână şi cu Biblia în alta şi cer stoparea acestor practici pe care, vezi Doamne, Dumnezeu nu le vrea! Ştiu ei, au vorbit ei cu El, au un fir roşu cu divinitatea, înfierează în deplină cunoştinţă de cauză, sunt negri la suflet pentru că aşa le-o cere religia pe care o invocă făcând clăbuci în colţul gurii. Aduc argumentul inept al traficului de organe şi al infracţionalităţii din acest domeniu, uitând că infracţiuni există în absolut toate domeniile şi e absurd să crezi că ele pot fi stopate prin interzicerea activităţii respective. E ca şi cum ai decide să pui capăt accidentelor de maşină interzicând maşinile.

Un astfel de individ sinistru îi numea pe cei care au nevoie de transplant “morţi vii” care refuză să moară cu demnitate precum străbunii noştri daci (!). Îi numea cinici care aşteaptă să moară alţi oameni ca să fie salvaţi ei. “Nişte canibali”, lătra alt cretin cu puroi în loc de creier, şi se lamenta ca unde e biserica ortodoxă, să ia măsuri împotriva păcătoşilor ce-ar merita să ardă în focurile iadului. Sper din tot sufletul ca BOR-ul mai are şi altă treabă în afară de a pune botul la tot ce horcăie aceşti ţăcăniţi. Şi-aş mai fi vrut să spun, dar n-aş fi sinceră, că sper ca lor să nu li se întâmple, să nu descopere peste noapte că au ficaţii pulbere sau că plozii lor sunt în situaţia de-a avea zilele numărate cu picăturile de perfuzie.

Nu, cei de pe interminabilele liste de transplant nu “speră” să moară alţii. Ei ştiu că alţii vor muri, de alte morţi şi în alte condiţii, pentru că aşa e viaţa, vine netrebnica doar la pachet cu moartea. Ei speră doar ca aceia care oricum vor muri prematur să-şi dorească o viaţă în plus, să vrea să ofere o viaţă în dar şi morţii lor un rost, printr-un gest de cu adevărat divină generozitate.

Eu una nu cred şi nu vreau să cred în Dumnezeul care m-ar vrea putrezită cu toate organele la locul lor, dacă acele organe ar putea fi salvarea altor trupuri aflate în grea suferinţă. Nu vreau să cred în Dumnezeul celor care judecă, înfierează, acuză, răstălmăcesc, crucifică. În Dumnezeul încrâncenat al celor care ştiu ei mai bine ce şi cum, cine-i păcătos şi cine nu. Al celor care, din punctul meu de vedere, ar avea urgent nevoie de un transplant de creier şi de suflet. Pentru că ale lor sunt meschine, alterate de microbul habotniciei primitive, fără nicio legătură cu preceptele de bază ale oricărei credinţe din lumea asta: generozitatea, toleranţa, înţelegerea, iubirea de aproape.

 

 

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.

3 Responses

  1. 1
    nuami 

    Dumnezeul in care cred eu este un Dumnezeu al iubirii, al bunatatii al generozitatii”iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti”…asa zice una din porunci..lumea va fi mereu impinzita de fanatici care nu-si mai stiu limitele. Nu vreau sa tin predici dar sint cu totul de acord cu tine si ma duc sa-mi sterg nasul …sa ne fereasca Dzeu sa fim in tabara cu dializa..din pacate la 50 de ani rinichii mei nu stiu cit de roz mai sint sint dar, daca as fi pe drumul ala… de ce sa-i iau cu mine, ce sa mai fac cu ei?? Generozitatea si iubirea adevarata fata de un semen e o lectie pe care inca nu a invatat-o toata lumea…din pacate.

  2. 2
    lotusull 

    Si eu cred intr-o energie divina ce este insasi expresia iubirii pure, absolute. Si privit asa, e imposibil sa asociez acestei forte atribute precum incrancenat, incruntat, obtuz ori limitat. Nici macar nu se pune problema ca aceasta energie ar fi interesata de integritatea carcasei noastre ori de gandul vreunui inventar al elementelor de ansamblu. Pana la urma, acolo – nu stiu unde exact anume e acel acolo – vom ajunge toti cu ” sufletul in pielea goala “. Nu inteleg de ce in discutiile de genul asta se invoca prezenta ori dorinta divina. Pana la urma, decizia si responsabilitatea ei, ne apartin.

    Eu imi voi dona organele. Post -mortem, se intelege 🙂 Inclusiv pistruii daca va fi nevoie 🙂

    Si ce ma intereseaza este ca, atat cat va fi sa mai fiintez in formula trup-minte-suflet-spirit, sa invat cat mai bine lectia compasiunii, a bunatatii fata de tot ceea ce inseamna viata, a tolerantei, etc. Ptr ca asta inseamna de fapt crestere interioara. Din mici si marunti sa devenim mari. Sa nu mai mergem bajbaind, egoisti si hapsani. Sa ne trezim si sa ne pese.

  3. Sarbatori fericite Alina!

Leave a Reply » Log in