Marii pasionaţi ai jocurilor de noroc nu cred că-s maxim de fericiţi atunci când iau potul cel mare. Pentru că nimic nu se compară cu euforia clipei în care arunci zarurile, învârţi roata, tragi lozul ce poate fi sau nu (suspans!) câştigător. Nimic nu egalează în stimularea emisiei de endorfine acea beţie a aşteptării, a tânjirii după miracol, a nădejdii uneori absurde că, în doar o secundă, ţi se poate întâmpla ceva extraordinar, care să-ţi schimbe viaţa.

Iar unora chiar li se întâmplă minuni, li se răstoarnă în bine şi chiar în excelent destinul, după un moment de noroc sau o viaţă de trudă, după caz.  Şi de acolo, din vârful piramidei lui Maslow, transmit mesaje confuze celor care, mai puţin norocoşi, se minunează că, uite, şi bogaţii plâng. Pentru că-i bântuie câte o nemulţumire absurdă, câte-o melancolie ciudată, câte un dor de neînţeles de vremurile, poate vitrege, în care fiecare secundă conta. Pentru că secundele erau trofee obţinute cu lacrimi şi zbatere, nu bomboane de timp căzute din cer.

Şi pe căile aparent atât de alambicate ale amorului, lucrurile sunt limpezi. Dacă e să facem un clasament al gradului de fericire între cei care nu iubesc deloc, cei care suferă din dragoste şi binecuvântaţii părtaşi ai iubirilor împlinite, cam care ar fi aranjamentul pe podium? Locul I aparţine, după cum le spune şi numele, îndrăgostiţilor fericiţi. Cu rezerva că nimic nu-i mai fragil şi mai supus îndoielii ca o iubire împlinită. Pe ultimul loc poate aţi fi tentaţi să-i puneţi pe cei cu sufletul ars de neputinţă şi dor, pentru că, nu-i aşa, ce-i mai trist pe lumea asta decât să iubeşti fără să fii iubit? Vă spun eu ce: să nu iubeşti deloc! E rea suferinţa din dragoste, e a naibii de rea, dar tot conţine germenii unei fericiri măcar aspiraţionale. Neiubirea nu conţine nimic, e deşertică. Pacea de-a nu suferi din amor, de-a nu tânji după nimeni e doar o linişte apăsătoare, de mormânt.

Şi dacă e să dezbrăcăm discuţia de sentimente şi să ne întoarcem la erosul pur, strict senzorial, orgasmul pare, bineînţeles, fericirea erotică supremă. Dar oare momentul acela năuc de climax, în care simţi că nu-ţi mai aparţii, se poate compara cu dulceaţa molcomă a tatonărilor, cu tandreţea preludiului întins pe minute-n şir de mângâieri şi sărutări, cu ameţeala atingerilor ce prevestesc împreunarea?

Poate doar la un capitol lucrurile par să stea exact pe dos: atunci când îţi doreşti un copil. Nu poţi fi mai fericit dorindu-l decât în momentul în care simţi boţul ăla de carne din carnea ta lipindu-ţi-se de suflet. Deşi, putem lua cazul Mădălinei Manole: toată viaţa şi-a dorit un copil, iar după ce l-a avut, şi-a luat zilele. Poate pentru că nu l-a avut cu cine a vrut? Poate pentru că dorinţa ei nebunească de-a fi mamă doar masca perfid alte neîmpliniri şi nevoi?

Cred că adevărata nefericire e rezervată celor care nu au nimic, dar nici nu mai luptă, şi celor care au absolut tot ce-şi doresc, deci lupta nu-şi mai are rostul. Pentru restul răsare zilnic câte o felie de soare, chiar dacă ei nu-şi dau seama de asta şi se jură că-s tare amărâţi. Toată zbaterea de fiecare zi, toată viermuiala  de-a-ţi găsi un job, o perdea de baie, o clipă de tihnă, un credit, un iubit, toate dorinţele pe care cu ochii minţii le vezi deja împlinite umplu o viaţă care fără lupta asta, fără lucruri după care să alergăm ca nişte mâţe ce urmăresc un ghem de aţă, n-ar avea niciun sens. Şi aţi văzut ce plictisită e o pisică imediat după ce, în sfârşit, prinde ghemul?