Archive for the Category ◊ Uncategorized ◊

28 Oct 2012 De ce îmi place/nu-mi place pe Facebook
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 16 Comments

Îmi place Facebook-ul pentru că datorită lui am cunoscut oameni speciali, oameni dintr-o bucată, oameni care până la urmă mi-au intrat şi-n viaţa reală, cu toată frumuseţea sufletului lor. Nuami Dinescu se numără printre ei…

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am dezvoltat faţă de el o dependenţă bolnăvicioasă – acum îl am şi pe telefon, altă belea! Stau cu el mereu deschis şi mă uit, ca prin gaura cheii, în vieţile unor indivizi de a căror existenţă altfel nici n-aş fi aflat. Şi nici n-aş fi fost interesată să aflu.

Îmi place Facebook-ul pentru că unele postari mă-nduioşează, mă înalţă, îmi dau putere. La altele, râd cu hohote, şi am atâta nevoie să râd! În faţa celor deştepte mă-nclin, uimită să experimentez cât de aprope pot fi, fie şi numai prin intermediul unui site de socializare, de oameni cu har. De muzicieni, de scriitori, de poeţi, de actori, de personaje coborâte de pe jilţul lor şi dispuse să-şi dezvelească faptele şi trăirile în pagini similare cu a mea şi-ale altor milioane de anonimi.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că musteşte de ipocrizie, de fandoseală stupidă, de minciună, de mistificare. Pe Facebook toţi sunt buni şi nobili, toţi îşi iubesc necondiţionat şi aproapele, şi departele, toţi sunt credincioşi nevoie mare şi victime inocente ale oamenilor rai, needucaţi, frivoli, hoţi, câinoşi (întotdeauna alţii decât ei înşişi). Pe Facebook preaslăvesc familia, iubirea, prietenia, hărnicia, onestitatea unii pe care se întâmplă să-i cunosc personal şi să ştiu exact ce zace în fundul lor de filantropi şi de militanţi ai celor mai nobile valori. Exemplu: una dintre cele mai leneşe şi mai neserioase persoane pe care le cunosc – pute pământul sub ea – are la citate preferate două aforisme care preaslăvesc munca.

Îmi place Facebook-ul pentru că-mi promovez cu ajutorul lui articolele din revistele la care scriu, textele de pe blog, cartea. Şi e al naibii de reconfortant să-ţi vezi munca lăicuită, şeruită, aplaudată la scena deschisă.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am impresia că din cauza lui a pălit strălucirea blogurilor, site-urilor, forumurilor, comunităţilor online restrânse. S-a pierdut ceva din candoarea vechilor întâlniri virtuale, din sentimentul că aparţii unui grup în care nu oricine poate pătrunde.

Îmi place Facebook-ul pentru că e un site de socializare serios, în care mai toată lumea e cu numele, prenumele şi ocupaţia la vedere, în care e complicat să arunci cu noroi sub identităţi false, şi tot ce spui te responsabilizează ( pentru că se poate întoarce împotriva ta :D).

Nu-mi place Facebook-ul pentru că îmbie la un soi de exibiţionism declarativ şi sentimental, n-avem stare dacă nu etalăm pe perete tot ce ne bucură sau ne doare, tot ce facem în bucătărie, în dormitor, în vacanţe, la nunţi, la botezuri, la înmormântări. Tot ce gândim, tot ce visăm, tot ce ne cumpărăm. Unde suntem şi unde avem de gând să mergem. Dezvăluim lumii întregi, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, informaţii pentru care s-au inventat securitatea şi tortura. E ca în bancul ăla cu Bulă (auzit la Mircea Badea): “Doamnă profesoară, azi am salvat o fată de la viol! Cum aşa, Bulă? Păi… am convins-o!”

Îmi place Facebook-ul pentru că, într-o perioadă dificilă a vieţii mele, aici mi-am găsit alinare, prieteni, speranţă, cuvinte de îmbărbătare de la persoane care până atunci mă urmăriseră discret, de la distanţă, dar care mi-au înţeles perfect amărăciunea şi revolta.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că am ajuns să-mi cenzurez frustrările şi urile, să-mi ascund antipatiile politice sau de altă natură, să ţin în mine lucruri pe care le-aş scrie cu litere mari pe wall dacă n-ar fi prea periculos, prea lipsit de înţelepciune, prea egoist şi prea fără rost să fac asta.

Îmi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.

Nu-mi place Facebook-ul pentru că  mă face să par interesantă, importantă, căutată, ocupată, iubită.

13 Oct 2012 Fericire şi luptă
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 10 Comments

Marii pasionaţi ai jocurilor de noroc nu cred că-s maxim de fericiţi atunci când iau potul cel mare. Pentru că nimic nu se compară cu euforia clipei în care arunci zarurile, învârţi roata, tragi lozul ce poate fi sau nu (suspans!) câştigător. Nimic nu egalează în stimularea emisiei de endorfine acea beţie a aşteptării, a tânjirii după miracol, a nădejdii uneori absurde că, în doar o secundă, ţi se poate întâmpla ceva extraordinar, care să-ţi schimbe viaţa.

Iar unora chiar li se întâmplă minuni, li se răstoarnă în bine şi chiar în excelent destinul, după un moment de noroc sau o viaţă de trudă, după caz.  Şi de acolo, din vârful piramidei lui Maslow, transmit mesaje confuze celor care, mai puţin norocoşi, se minunează că, uite, şi bogaţii plâng. Pentru că-i bântuie câte o nemulţumire absurdă, câte-o melancolie ciudată, câte un dor de neînţeles de vremurile, poate vitrege, în care fiecare secundă conta. Pentru că secundele erau trofee obţinute cu lacrimi şi zbatere, nu bomboane de timp căzute din cer.

Şi pe căile aparent atât de alambicate ale amorului, lucrurile sunt limpezi. Dacă e să facem un clasament al gradului de fericire între cei care nu iubesc deloc, cei care suferă din dragoste şi binecuvântaţii părtaşi ai iubirilor împlinite, cam care ar fi aranjamentul pe podium? Locul I aparţine, după cum le spune şi numele, îndrăgostiţilor fericiţi. Cu rezerva că nimic nu-i mai fragil şi mai supus îndoielii ca o iubire împlinită. Pe ultimul loc poate aţi fi tentaţi să-i puneţi pe cei cu sufletul ars de neputinţă şi dor, pentru că, nu-i aşa, ce-i mai trist pe lumea asta decât să iubeşti fără să fii iubit? Vă spun eu ce: să nu iubeşti deloc! E rea suferinţa din dragoste, e a naibii de rea, dar tot conţine germenii unei fericiri măcar aspiraţionale. Neiubirea nu conţine nimic, e deşertică. Pacea de-a nu suferi din amor, de-a nu tânji după nimeni e doar o linişte apăsătoare, de mormânt.

Şi dacă e să dezbrăcăm discuţia de sentimente şi să ne întoarcem la erosul pur, strict senzorial, orgasmul pare, bineînţeles, fericirea erotică supremă. Dar oare momentul acela năuc de climax, în care simţi că nu-ţi mai aparţii, se poate compara cu dulceaţa molcomă a tatonărilor, cu tandreţea preludiului întins pe minute-n şir de mângâieri şi sărutări, cu ameţeala atingerilor ce prevestesc împreunarea?

Poate doar la un capitol lucrurile par să stea exact pe dos: atunci când îţi doreşti un copil. Nu poţi fi mai fericit dorindu-l decât în momentul în care simţi boţul ăla de carne din carnea ta lipindu-ţi-se de suflet. Deşi, putem lua cazul Mădălinei Manole: toată viaţa şi-a dorit un copil, iar după ce l-a avut, şi-a luat zilele. Poate pentru că nu l-a avut cu cine a vrut? Poate pentru că dorinţa ei nebunească de-a fi mamă doar masca perfid alte neîmpliniri şi nevoi?

Cred că adevărata nefericire e rezervată celor care nu au nimic, dar nici nu mai luptă, şi celor care au absolut tot ce-şi doresc, deci lupta nu-şi mai are rostul. Pentru restul răsare zilnic câte o felie de soare, chiar dacă ei nu-şi dau seama de asta şi se jură că-s tare amărâţi. Toată zbaterea de fiecare zi, toată viermuiala  de-a-ţi găsi un job, o perdea de baie, o clipă de tihnă, un credit, un iubit, toate dorinţele pe care cu ochii minţii le vezi deja împlinite umplu o viaţă care fără lupta asta, fără lucruri după care să alergăm ca nişte mâţe ce urmăresc un ghem de aţă, n-ar avea niciun sens. Şi aţi văzut ce plictisită e o pisică imediat după ce, în sfârşit, prinde ghemul?

29 Sep 2012 La întâlnirea cu tine
 |  Category: Uncategorized  | 13 Comments

La întâlnirea cu tine ştiu sigur că mi-aş lua de-acasă absolut tot sufletul – fără să las fărâme din el în amintiri tăioase, în vederi şifonate de la mare, în documente word cu parolă, în vorbe care, nespuse, ard, în planuri năstruşnice pentru zile ce nu vor veni.

La întâlnirea cu tine mi-aş pune rochia aia roz prăfuit cu buline bej şi mi-aş ascunde inima după pliuri de tul şi vâscoză, să nu vezi cum bate de tare, să nu vezi cum nu mai ştie năroada nimic altceva decât numele tău. Mi-aş face poate un coc din bucle, neglijent, la care să pară că n-am muncit deloc, deşi ştiu de pe acum că voi sta ore-n şir în faţa oglinzii, aranjând fiecare şuviţă, enervată la culme că, rebelă şi mătăsoasă, vrea să scape din prinsoarea agrafelor cu flori arigintii, uşor mătuite de vreme. Vintage, le spune în reviste.

La întâlnirea cu tine am să uit pe dată, ca după o lobotomie, cât am suferit la primele întâlniri pe care le-am avut. Şi cum le-am repetat, înşirând absurd vedere după revedere, gând după gând, suspin după suspin, sărut după sărut. Fără să mă satur de nesfârşirea îmbrăţişărilor care totuşi se sfârşeau. Mureau învinse de timp, de amorţirea braţelor, de faptul că tu trebuia să ajungi undeva, de faptul că şi eu trebuia să ajung undeva. Nicăieri, dar te minţeam, ce era să-ţi zic, c-am pus pe hold toată viaţa mea şi-am timp să stau o mie de ani, o mie de vieţi în braţele tale?

La întâlnirea cu tine poate-am să-ţi spun povestea aia pe care ţi-am promis-o pe când tăcerile noastre aveau un miros sărat de lacrimi şi moarte. Voiam atunci să-ţi vorbesc despre viitor, în cuvinte luminoase, fericite, dar tu-mi aşezai un deget pe buze şi-mi spuneai să nu mai zic nimic, să te las să mă priveşti. Îmi ascundeam cuvintele la loc, în coşul inimii, şi te lăsam în contemplarea ta minuţioasă gândindu-mă când o să mai găsesc oare ocazia de-a-ţi depăna scenarii duioase, prosteşti, cu noi doi. Pentru că ştiam ce-o să se întâmple, ştiam că după ce te saturi de atâta uitat în ochii mei, la sprâncenele mele, pe conturul buzelor, inspectând atent fiecare tremur, fiecare por, vrei să fugi unde nu te mai pot cuprinde cu niciun gând, cu nicio şoaptă, cu niciun strigăt. Vrei să pleci din casa mea, din viaţa mea, din albumul meu foto. Vrei să rup toate pozele cu tine şi cu noi, să arunc la coş toate cd-urile cu Scorpions, să pun hainele de care obişnuiai să mă dezbraci pe un raft la care să-mi fie imposibil să ajung.

La întâlnirea cu tine ştiu că n-am să te pot certa deloc, deşi acum, în faţa oglinzii, în timp ce-mi trag pe mine ştrampii bej ce seamănă c-o plasă de pescar, pun în rastel de gând isteric toate cuvintele de ocară de care mă simt în stare. Mi-am făcut un titlu de glorie din a te urî. Te-am ponegrit în toate felurile, de câte ori mă întreba cineva, iar dacă nu mă întreba, găseam eu un pretext să te vorbesc de rău. Am scos pe tarabe tot noroiul care ţi-a crescut în suflet şi l-am dat gratis, cui mi l-a cerut. Şi s-au găsit câţiva muşterii. Curios, câtă lume e dispusă să-i torni mizerii despre dragostea ta! Îi vedeam cum îşi duc colţurile gurii în jos, a compătimire şi dezgust, dar ştiam că se bucură, toţi ţopăie de bucurie când te văd rănit de moarte. Sau când ai vrea să ucizi, la rându-ţi, pe cineva. Se simt mai bine, îi mai faci să uite de-ale lor. Îmi amintesc cam ce auditoriu aveam când mă iubeai. Substanţial mai mic decât acum, când simt că te-aş tăia în bucăţi mici, pe care să le arunc la câini. Dar numai după ce te mai sărut o dată. Numai după ce poposeşti încă un minut, cu palma ta aspră (“Numai fătălăii îşi cremuiesc mâinile”) pe sânul meu.

La întâlnirea cu tine, ba mi-aş dori să fie pustiu, să nu ne vadă nimeni, ba îmi închipui un puhoi nervos de gură-cască şi pe cineva care să ţină scorul, ca la box. Pentru că ştiu că, după ce vei împietri o clipă văzând cât sunt de frumoasă, o să începi iar cu prostiile tale. Şi cu eschivările. Şi cu promisiunile ce miros de la o poştă a minciuni. Iar eu voi începe să urlu ca un animal rănit, mereu mă scoţi din minţi şi fac aşa. Apoi o să plâng şi-o să râd isteric în aceeaşi propoziţie, într-atât ştiu că mă vor tulbura vorbele tale, pe care le ador, dar din care n-am crezut, niciodată, o iotă.

La întâlnirea cu tine o să-ţi spun ascultă, măi, băieţaş! Ţie nu ţi-e ruşine să ştergi aşa cu mine pe jos? Şi pe sus? Şi prin colb? Şi prin nori? Şi nu ţi-e jenă să mă umpli ca pe un pahar, de dor, de sete, de foame, de fericire cu gust amărui?

La întâlnirea cu tine cred c-o să-mi iau ghetele alea unturii, din piele întoarsă şi fină, şi-o să mă doară-n cot de păcatul animalului ucis pentru ele şi de păcate, în general. Că pot citi şi zece Biblii, şi sute de manifeste PETA, şi mii de statusuri de facebook în care ţi se spune că nu-i deloc frumos să omori o vietate ca să-ţi faci pantofi din ea. Dar o să vii tu cu ale tale, cu privirea aia verde-brad şi cu izul ăla de sudoare şi Dior care mă dă peste  cap. Şi gata, adio zen, adio pace-ntre specii, adio mâncat numai morcovi, adio încălţat doar în scai. O să fac iar shopping compulsiv şi abuz de bomboane Mozart, prinsă-n dulcea capcană în care, aşteptându-te, nu-mi mai aparţin.

La întâlnirea cu tine, pun pariu pe orice că, oricât venin aş vărsa acum pe foaia asta albă, o să te iubesc din nou ca-n primele zvâcniri ale iubirii noastre. Şi toate lunile ca nişte ani şi toate clipele ca nişte zile în care am stat despărţiţi se vor topi, făcute parcă din nimic. Şi vom fi din nou eu şi tu, alţi oameni şi totuşi trist de neschimbaţi. Eu ba gonindu-te, ba implorându-te, tu repetându-mi cu patos că zece vieţi de-ai trăi nu vei mai întâlni pe-alta ca mine. Dar c-o să te duci să le trăieşti, just în case…

 

22 Sep 2012 Al şaselea simţ
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 4 Comments

Nu e vorba despre vreo însuşire paranormală – dimpotrivă, într-o lume firesc croită, dacă nu-l ai, abia atunci pari picat de pe altă planetă. E cel care te opreşte de la a trăncăni verzi şi uscate când n-ai nimic de spus, de la a rage la karaoke când n-ai voce nici cât Inna, de la a-ţi acoperi cu volănaşe cele 100 de kile, de la a-ţi pune pene-n cap sau, după modelul Mircea Badea, pe fund. Tot el îţi spune să şezi calm, când ţie-ţi vine să ţopăi pe mese, să nu te apropii în viaţa ta de un microfon, dacă eşti genul care se ăăie şi se bâlbâie, să nu-ţi dai singur Like la postările de pe Facebook, că e de porc. În general, acest preţios simţ te opreşte de la a fi tu însuţi atunci când venerabila-ţi făptură tinde să-i stânjenească, să-i oripileze sau să-i amuze peste măsură pe cei din jur. Îndeamnă la o minimă, dar atât de necesară autocenzură.

Marilyn Monroe spunea că e mai bine să fii ridicol decât banal. Probabil avea dreptate. Probabil n-ar fi ajuns sex-simbolul planetei dacă nu şi-ar fi făcut părul alb şi sprâncenele negre, dacă nu şi-ar fi ţuguiat buzele într-un anume fel, dacă nu şi-ar fi aşezat cloşul pe gura de ventilaţie, dacă nu s-ar fi pisicit revoltător de adorabil cântându-i lui Kennedy „Happy Birthday Mr. President”.

Ea a reuşit să devină o icoană a feminităţii absolute printr-un ciudat amalgam de vulgaritate, senzualitate, îndrăzneală şi candoare. Cele care o copiază, oricât de cu talent şi-ar intra în rol, mi se par penibile. Nimic nu-i mai grotesc decât să te-mbraci ca Marilyn, să te fandoseşti ca Marilyn, să vrei să fii o a doua Marilyn. Sau o a doua Liz Taylor. Sau un al doilea Elvis. Originalele au avut atâta personalitate, au înglobat atâta sevă, şi-au dozat şi asumat atât de natural excentricităţile, încât au creat ridicolul-capodoperă, un paradox sublim şi inimitabil, deşi pare atât de uşor de imitat.

E plin în jurul nostru de specimene care sar în ochi şi te fac să-ţi dai coate, numai că-n ziua de azi, frenezia dorinţei de fi altcumva, de a te detaşa, prin orice, de turmă, strânge tot mai mulţi adepţi şi te face să te consideri ridicol dacă NU simţi nevoia să epatezi, să şochezi, să sfidezi dress-coduri şi elementare norme de conduită. Să fii mai cu moţ e mai dezirabil decât să stai naibii în banca ta. Să te vorbească lumea de rău e motiv de împăunare, nu de pus capu-n pământ, clovnăria e pe val, nimeni nu mai dă cu pietre în paiaţe, ci toţi se uită (fascinaţi sau oripilaţi, după caz) în gura lor.

Am participat de curând o conferinţă est-europeană pe teme medicale. Din partea României, o doamnă doctor de la minister arăta ca o adevărată profesionistă, dar nu într-ale medicinei: fustă creaţă, colorată, înflorată, terminată imediat sub fund. Poşetă piton roz. Coc din cârlionţi şi breton blonziu cu rădăcini roşcate. Pampon roşu pe rever. Pantofi negri de lac. Machiaj ţipător. Era un chici din cap până-n picioare şi se fâţâia de colo, colo vorbind – nu-i aşa? – în numele României! Toată lumea se uita chiorâş la ea, toţi îşi dădeau coate, iar noi, ceilalţi români prezenţi la eveniment ar fi trebuit probabil să intrăm în pământ de ruşine dacă modelul Udrea nu ne-ar fi anesteziat deja vigilenţa estetică şi comportamentală.

În ziua de azi, a ajuns ridicol să mai ai simţul ridicolului. Firea mai reţinută-i de ruşine, e pentru luzări, secretul succesului e să-ţi ridici cât mai spectaculos poalele-n cap. Eleganţă, prestanţă, apariţii rafinate mai vezi numai pe la casele regale, deşi chiar şi la nunta lui William cu delicata Kate s-a făcut mişto de câteva pălăriate cu exces de pene şi de zel.

În ziua de azi, de măscărici nu se mai râde în piaţa mare, ci pe-nfundate, pe la colţuri, să nu cumva să îi înfurii. Nu de alta, dar mulţi au ajuns manageri, miniştri, parlamentari, preşedinţi de ţară. Dacă nu te-mbraci pe-ntuneric şi dacă te gândeşti de două ori înainte de-a scoate şiraguri de perle pe gură, ai toate şansele să nu pupi niciun loc în arena circului. Tupeul e aspiraţional, un fel de-a fi mai fără sclipici te poate catapulta direct pe canapeaua psihologului, că poate-i ceva în neregulă cu tine, poate mama ta nu te-a iubit destul când erai mic.

Din punctul meu de vedere, eşti îndreptăţit să fii sărit de pe fix doar dacă eşti genial. Şi când mă uit în jur, e plin de genii!

01 Sep 2012 Mă, tu ştii cine sunt eu?!
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , ,  | 22 Comments

La evenimentul de la Sofia, de unde abia m-am întors (apropo, Sofia e-un oraş superb, nu-l ocoliţi!), un elveţian foarte simpatic şi vorbăreţ ne-a relatat pe ton de glumă o întâmplare care, odată răzuită de învelişul amuzant, mi-a lăsat un gust amar: Boris Becker, grăbindu-se într-o zi către undeva – căci gonea pe autostradă cu 220 Km/h (da, am scris bine!) – a fost tras pe dreapta de poliţişti. Şi, pe când un om al legii mâzgălea-n chitanţier ca să-i taie marelui tenisman o amendă, acesta, plin de revoltă, i-a urlat în ureche: „Cum să-mi dai mă, amendă? Păi tu ştii cine sunt eu?!” Poliţistul a ridicat din sprânceană, l-a măsurat pe sportiv din cap până-n picioare şi apoi i-a zis: nu ştiu şi nu mă interesează, dar pentru ofensă adusă autorităţii, iaca, pe lângă amendă, şi câteva zile de arest.

Nu stau acum să judec câtă dreptate sau exces de zel a avut poliţistul respectiv, că nu mă omor după poliţişti, dar, în cel mai subiectiv mod, vă mărturisesc că mă unge pe suflet când văd (sau aud de) un om căruia nu-i tremură chiloţii în faţa unei personalităţi cu ştaif.

Mie mi se pare că, în partea noastră de lume, prea ne-am obişnuit să fim slugarnici. Pe vremea lui Ceaşcă, recepţionerii îi tratau cu sictir pe cei de-un neam cu ei şi pupau tălpile doar turiştilor străini – sărăntocii Vestului, că ăia bogaţi nu cred că-şi făceau vacanţele pe litoralul României comuniste. Azi parcă stă un pic altfel treaba, funcţionarii din turismul nostru muribund s-au prins că banii romanului miros exact la fel ca ai neamţului, aşa că screm câte un zâmbet ipocrit către oricine le calcă pragul.

În faţa directorilor, însă, ne-am învăţat, tot în anii comunişti, să luăm automat poziţie de drepţi, iar meteahna asta e vie şi-n ziua de azi. Păi ştii tu, mă, cine sunt eu? – îţi scuipă imediat în obraz vreun pui de manager pe care ai îndrăznit să nu-l iei în seamă sau să-i întorci vorba. Oameni altfel valoroşi nu se mai mulţumesc să fie respectaţi, unii chiar veneraţi pentru performanţele lor, ci temuţi pentru înaltul funcţiei în care cunoştinţele sau vreo cunoştinţă i-a cocoţat. Şi consideră că o poziţie privilegiată nu mai reprezintă o simplă recunoaştere a unor calităţi profesionale – asta în cel mai bun caz –, ci un paşaport pentru a fi mai cu moţ, în orice context, faţă de cei care n-au avut talentul, mintea sau norocul să ajungă şefi. Ori vedete. Ori campioni. Ori chiar preşedinţi de ţară.

Eu sunt obraznică, recunosc, după cum îmi tot repeta şi o fostă şefă pe care am îndrăznit s-o admir din picioare, nu în genunchi, cum i-ar fi plăcut ei. Şi intenţionez să rămân aşa, spre stupoarea unora care se cred buricii pământului, pentru că, dacă nu eşti om cu mine, mi se rupe cine eşti. Dacă sportul tău preferat e să mă faci de doi lei, poţi să fii tu şeful şefilor şi vedeta vedetelor, că-ţi iei una peste ochi. Dacă ţipi, ţip şi eu, pentru că nici mama nu mai îndrăzneşte să ridice vocea în faţa mea, aşa că de ce aş permite oricui altcuiva să şteargă cu mine pe jos? Dacă nu mă respecţi, nu te respect, punct. Şi nu iau poziţie de drepţi doar la simplul auz al unei titulaturi pompoase.

Nu pledez pentru un spirit rebel stupid, neadaptat vremurilor şi ierarhiilor, şi nici pentru atitudinea de puber răzgâiat, pornit împotriva regulilor de conduită unanim acceptate. În armată duci mâna la chipiu în faţa celui mai înalt în grad, în faţa reginei Angliei faci o reverenţă, dacă pe etichetă scrie că aşa se face. Dar cred că fiecare trebuie să-şi cunoască lungul nasului, chiar şi cei ajunşi pe fotolii înalte. Să ştie că legile ţării, şi-ale şoselei, şi-ale bunului simţ sunt pentru toţi, nu doar pentru prostime. Iar dacă vreun VIP simte nevoia să se bată cu pumnul în piept ce mare şi tare e el, nelăsându-i pe ceilalţi să-i remarce aura privilegiată şi calităţile, atunci să-şi asume şi riscurile unei căderi violente de pe piedestal. Dacă nu oficială, măcar în forul interior al celor care articulează imediat, fie şi numai gând, răspunsul la întrebarea “Mă, tu ştii cine sunt eu?” Da, ştiu. Eşti un dobitoc.

09 Aug 2012 Aer de Pantelimon
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 8 Comments

După cum ştiţi (nu de alta, dar am făcut mare tam-tam pe chestia asta), de vreo două luni locuiesc în Pantelimon, judeţul Ilfov. Şi mai ştiţi bine – pentru că şi ăsta a fost un subiect aprig dezbătut pe blogul meu, sunt rea de gură. Cum se leagă cele două resuscitate informaţii? Simplu: mă enervează oamenii care tărăgănează lucrurile, care nu sar ca arşi să rezolve o treabă sau să se ferească de ce le-ar putea face rău. Miserupiştii. Iar aici, în Pantelimon-oraş, se pare că nimeni nu se grăbeşte, parcă ar fi un Ardeal mai mic. Instinctele sunt amorţite, iniţiativele-s cu delay.

Trec peste faptul că m-au branşat la gaze la două luni după ce le-am plătit, şi cam o lună (că pe la jumătatea distanţei am luat în primire casa) mi-am făcut duş cu furtunul, în curte. Gata, am apă caldă, mi-a trecut supărarea pe cei care m-au dus cu zăhărelul amabilităţii, la telefon, timp de 60 de zile. Însă nu pot să nu remarc din nou cât de încet se mişcă lumea pe-aici. La propriu. Pe străzi, asist zilnic la nesfârşite şi exasperante deplasări în slow motion. Maxi-taxi merge cu cu zece km pe oră, ca să-i adune pe toţi pantelimonenii ce se îndreaptă, fără absolut nicio grabă, spre strada principală. Iar oamenii tot pe şosea merg – şi nu în şir indian – deşi orăşelul e dotat cu trotuare (cam înguste, ce-i drept), borduri şi treceri de pietoni.

În fiecare dimineaţă şi seară, când mă duc la job şi când mă întorc de la el, am zeci de funduri de ocolit. Pe de-o parte, popourile pătrăţoase ale microbuzurilor cu rol de maxi-taxi, iar pe de alta pe cele umane, care se deplasează tacticos pe carosabil, deşi eu mai-mai că le împung cu botul nervos al Peugeot-ului meu.

În primele zile de rezidenţă, înjuram de mama focului. Claxonam – şi am claxon isteric! –, dar niciun fund nu catadixea să ia drumul trotuarului legitim. Ba mai mult, posesorii de părţi dorsale leneşe şi deloc speriate de maşini mă priveau ca pe una dusă cu pluta, ce n-are altă treabă decât să facă semne dispreţuitoare sau ameninţătoare de la volan. În cele din urmă, văzând eu că înjurăturile şi claxoanele mele n-au efectul scontat, mi-am impus ca atunci când simt că mă ia, de la pedale, cu draci, să respir adânc şi să număr în gând până la zece, aşa cum scrie în manualele de anger management. Astfel, în loc să slobozesc vorbe de ocară, am început să zâmbesc făcând slalom printre funduri. Şi, ce surpriză, fundurile mi-au întors şi ele zâmbetul! Tot de pe mijlocul şoselei, că pe trotuar am stabilit deja că nu le place şi basta.

Dar, pentru că trebuia să mă descarc cumva, i-am povestit mamei mele ce pătimesc de cu dimineaţa şi de cu seara. “Ei, aici lumea e mai calmă, Alina”, mi-a explicat ea cu tonul celui care a priceput de mult cum stau lucrurile. “E pădurea aproape, aer curat şi oamenii nu-s aşa stresaţi”.

Eu zic că, pe termen lung, e de bine. Când m-oţi vedea răbdătoare şi zen, rămasă fără replici indignate, de nereprodus în faţa unui minor, să ştiţi că de  la aerul tare, de Pantelimon, mi se trage. 🙂

27 Jul 2012 Reclamă nemascată, din suflet

N-au trecut nici doi ani de la o perioadă sumbră în care juram că n-am să mai scriu niciodată, pentru nicio publicaţie în afara celei la care am trudit şase ani şi care s-a dezis de mine în modul cel mai mârşav şi mincinos. Şi spun că publicaţia s-a dezis ca să nu intru în amănunte cărora încă le resimt colţii veninoşi, chiar şi aşa, prin crusta rănilor aproape de tot cicatrizate.

Am ajuns să scriu la Femeia (şi la Femeia de azi, şi la Sănătatea de azi, şi la Mămica de azi, şi, mai nou, şi la Mami!) printr-o întâmplare care mi-a dovedit încă o dată că  lucruri frumoase, neaşteptate, ţi se pot întâmpla atunci când nu mai speri nimic, când eşti convins că ai pus punct, că ai închis un capitol, că ai trântit cu ranchiună şi durere, una de cealaltă, copertele unei cărţi. Sau, în cazul meu, ale unei reviste…

Am ajuns redactor şi mai apoi Editor Coordonator la Femeia la puţin timp după ce mă bătuse gândul să mă întorc la inginerie, să demarez în trombă din mijlocul unei lumi care pentru mine avea margini strâmte: presa însemna numai şi numai o revistă, scrisul – un singur stil, oamenii – de-un fel anume, cu care nu mi se mai părea onorabil să am de-a face.

M-am înşelat, şi-mi pare bine că mi s-a dat şansa să mă înşel. Mi-am călcat în picioare propriile bariere şi trufiile absurde, şi în faţă mi s-a deschis un drum nou, care, fără a fi ca-n palmă de lin – ar fi şi utopic să fie – mi-a răsturnat prejudecăţi şi mi-a dovedit că mai am încă multe cuvinte de spus şi fraze de scris în presa românească pentru femei.

Aş minţi să spun că m-am ataşat din prima de publicaţia pentru care muncesc acum. Pentru că sunt o persoană fidelă, un om care se dezice greu de tot ce-a iubit nebuneşte, o nostalgică incurabilă. Dar, încet, încet, lucrurile s-au sudat, inerţiile s-au dat duse, stângăciile începutului s-au topit, o dulce rutină s-a aşezat, aşa cum era şi firesc, în matca ei.

Aşa că azi, cu tot entuziasmul şi cu toată dragostea, am curaj să vă îndemn să citiţi revista Femeia (şi pe celelalte pe care vi le-am înşirat mai sus :)). Veţi descoperi o abordare prietenoasă şi veselă a subiectelor, diversitate de opinii şi informaţii, culoare, optimism, plus un layout luminos şi pozitiv – cel mai frumos de pe piaţă, în opinia mea.

Iar în numărul de septembrie, cel care poate fi găsit la tarabe săptămâna viitoare, veţi avea parte de mine din plin, căci semnez (sau nu, în funcţie de formatul rubricii respective) nu mai puţin de 18 pagini! Printre ele, un material la care mi-a fost tare drag să lucrez, despre Ioana Nitobe Garrison Lee, o fată frumoasă şi deşteaptă care a fost câţiva ani măritată cu un prinţ japonez. E o poveste de viaţă senzaţională, pe care eu, una, am ascultat-o neputându-mi ţine în frâu uimirea şi emoţia.

Mai am un articol despre motivele pentru care soarele, totuşi, ne e prieten (că prea i s-a făcut, deşi nu pe nedrept, o proastă reclamă în ultimii ani), şi, pentru că ştiţi ce nebună sunt, am scris şi o recenzie de carte negativă – vedeţi în revistă despre ce volum este vorba şi de ce m-a dezamăgit într-un asemenea hal.

Nu e făcut de mine, dar e extraordinar, şi-l puteţi savura tot în Femeia – un interviu şi serios, şi haios cu Horaţiu Mălăele! Apoi, apropo de savurat, colegele mele care scriu şi la Bucătăria de azi vă vor ispiti cu reţete care-ţi lasă gura apă şi se prepară (aici le cred pe cuvânt) uşor de tot! Poate într-o zi cu soare mă voi apuca şi eu de gătit, cine ştie… 🙂

Cam atât, că vorba multa-i sărăcia omului şi toată lumea e acum preocupată de Da-uri, de Nu-uri şi de alte probleme care ne-au întors viaţa cu fundu’n sus. Sper să ne regăsim repede tihna cea atât de preţioasă, şi, dacă şi o revistă cu foi pastelate şi lucioase ne ajută să facem asta, cu atât mai bine. Pe cât de curând! 🙂

11 Jul 2012 Un Da şi o sută de Nu
 |  Category: Uncategorized  | 9 Comments

Acum câţiva ani, când în fişa postului meu scria că trebuie să vând saune şi piscine, am primit de la şef o carte scrisă de un american (nu mai ştiu cum îl cheamă), despre tehnica vânzărilor. Domeniul mă speria şi mă depăşea – ultima dată când încercasem să conving pe cineva să cumpere un produs fusese în timpul scurtei mele cariere ca reprezentant Avon, când cel mai harnic client eram eu. Şi cum nu era deloc profitabil să dau mai mulţi bani pe tot felul de cosmeticale decât să iau, m-am lăsat în scurtă vreme de meserie.

Mă rog, la ce voiam să ajung: din cartea aceea pe care am fost nevoită s-o parcurg din scoarţă în scoarţă, am reţinut un principiu care m-a fascinat prin simplitatea lui. Simplitate teoretică, pentru că altfel rămâne valabilă vorba aia: Uşor de zis, greu de făcut. Domnul specialist în vânzări era de părere că refuzurile categorice (coşmarul oricărui vânzător începător, în opinia autorului, şi al oricărei vietăţi cu demnitate şi bun simţ, în opinia mea) trebuie să fie prilej de bucurie, nu de îngrijorare, nu de tristeţe, nu de disperare, nu de abandon. În funcţie de domeniul profesional în care te învârţi, statisticile spun că după minimum zece  şi maximum o sută de Nu vine un izbăvitor Da. Aşa funcţionează lucrurile şi în viaţă, nu numai în business, în drumul către aprobare, te poţi lovi de o serie lungă respingeri. Evitând să te loveşti de ele, nu vei ajunge niciodată la aprobare! Deci când cineva îţi dă cu flit, bucură-te. Continuă cu entuziasm. Insistă. Fă-ţi norma de Nu-uri după care singur va urma un Da. Adună refuzurile ca pe daruri preţ – ele sunt doar trepte în drumul către succes, fără ele nu-i chip să ajungi în vârf.

Cum spuneam, teoria m-a fascinat şi mi-a dat, într-o oarecare măsură, curaj, deşi n-am fost în stare s-o pun în practică. Pentru că eu am oroare de “Nu pot”, “Nu acum”, ”Lasă-mă”, “Nu te vreau”. Fiecare respingere îmi sapă în suflet şi în ego, mă îndepărtează, în loc să mă apropie mai vârtos de ţintă, mă apasă, îmi biciuie speranţa şi-mi pleoşteşte entuziasmul. Şi, pe cât e de mult îi invidiez pe oamenii pe care-i dai afară pe uşă, iar ei îţi năvălesc înapoi pe geam, pe atât de puţin îi respect. Mă agasează, mă stânjenesc, nu-i suport în preajma mea. Şi totuşi, ei ajung la nişte Da-uri după care eu şi alţii ca mine doar tânjim.

Mândria şi orgoliul te înnobilează, până la un punct, după care te distrug. Îţi decimează şansele, te însingurează, îţi pun la adăpost sentimente calde din partea celor din jur, dar n-o să ştii niciodată dacă oamenii te plac doar pentru că nu le eşti incomod şi nu reprezinţi niciun pericol în faţa devenirii lor, smulgându-le Da-urile de sub nas.

Animalele n-au problema asta. Ele insistă, latră, miaună, scâncesc, se gudură până obţin ce vor. Şi copiii la fel,mai puţin partea cu mieunatul şi lătratul. Pe Milka o gonesc şi ocărăsc de cel puţin zece ori, după care, ca să scap de ea, mă îndur şi îi dau din prăjitură, deşi ştiu că nu mănâncă, e doar curioasă să afle ce bag eu în gură şi ei nu-i ofer. Un căţel râios care ne păzeşte poarta tot vrea să intre în curte, ne împinge cu botul când venim acasă, schelălăie, dă din coadă, cerşeşte. Pentru că, în obrăznicia lui inocentă, ştie că mama în cele din urmă va ceda şi-şi va face apariţia cu un castron de pâine înmuiată în sos. El realizează instinctiv că, dacă nu s-ar ţine ca scaiul de noi şi de alţii, dacă nu ne-ar forţa porţile şi răbdarea, dacă n-ar da continuu din coadă,n-ar primi nimic. N-ar supravieţui. El e la fel de înţelept precum specialistul în vânzări care a apucat să scrie şi cărţi pe tema asta: după o sută de Nu, va veni şi un Da. Dar eu nu pot să mă bucur de Nu-uri, nu reuşesc să învăţ! Şi nu mai dau doi bani pe Da-urile care vin după prea mulţi de Nu.

03 Jul 2012 Ei şi ”marile” lor iubiri…
 |  Category: Uncategorized  | 11 Comments

Acum câţiva ani, Tom Cruise făcea ca toate visele pe canapeaua lui Oprah, declarându-şi zgomotos amorul pentru Katie Holmes, pe care a şi luat-o, cu mare pompă, de soaţă. Şi împreună au conceput cel mai răsfăţat copil din lume, de ale cărui fiţe şi figuri sunt pline tabloidele. Nu-i vina fetiţei, bineînţeles, că-i megarăzgâiată – e doar o constatare. Şi cum spuneam, domnul Cruise, niţel cărunt la tâmple, aflat la al treilea mariaj şi după câteva notabile relaţii eşuate,  se comporta ca un flăcău care nu mai văzuse femeie în viaţa lui, ziceai că l-a prins pe Dumnezeu de crac pentru că i-a şoptit starleta “Da”. Acu iete că dragostea ce n-a văzut Parisul s-a destrămat, că aşa au unele iubiri (majoritatea, dacă stau bine să mă gândesc) prostul obicei de a se topi ca îngheţata lăsată la soare.

Maia Morgenstern îşi declara şi ea până mai deunăzi, pompos şi cabotin, cum i-e felul, iubirea eternă pentru chirurgul ce-a făcut-o nevastă a doua oară şi mamă a treia, după ce i-a furat inima precum unei adolescente. Ce mai, o întrebau toţi prin ziare şi publicaţii serioase care-i secretul căsniciei în sfârşit fără cusur şi ea înşira mai multe secrete, părea că deţine pe vecie cheia fericirii în doi. Ei bine, maşinăria matrimonială ce ieri era ruptă din soare e azi pe butuci, marea iubire a suferit fracturi multiple, despărţirea celor doi a venit ca un şoc. Şoc pentru noi, cei cărora ne curg balele citind cât de fericiţi sunt unii în timp ce nouă ne e aşa şi aşa – pentru că miracolele par că-s rezervate numa’ pentru vedete. Asta până la spactaculoase răsturnări de situaţie.

Eu n-am uitat nici ce mare tam-tam a fost când s-a cuplat Marina Almăşan cu Victor Socaciu. A umplut, atunci, toată maculatura mondenă cu declaraţii sforăitoare de tipul: “El e, gata!” Bine, cu mai multe metafore, floricele şi dulcegării, aşa cum stă bine unui suflet sensibil. Când a divorţat, de curând, şi l-a făcut pe bărbatul vieţii ei albie de porci – că între timp şi-a găsit alt bărbat al vieţii – nimeni nu-şi mai amintea cât de apăsată de miracol era doamna şuşelor din tvr (şi cât a ţinut să etaleze şi-n faţa publicului extazul ) la vremea când trubadurul i-a pus, pentru a doua oară, şaiba pe inelar.

N-am nimic personal cu oamenii ăştia şi mi se ru puţin îmi pasă de veridicitatea amorurilor pe care şi le etalează cu atâţia zurgălăi, dar nu pot să nu constat, ce-i drept, cu un zâmbet zeflemitor în colţul gurii, că poate o abordare mai matură, mai reţinută şi mai discretă a începuturilor i-ar scuti de penibilul inevitabilelor, se pare, sfârşituri.

Au împânzit spaţiul monden de la noi si de aiurea perechi de o aparentă şi greţoasă perfecţiune, dar dacă zgârii mierea de deasupra se vede rahatul de dedesubt. Şi nu ştiu cum se face, dar cuplurile cele mai solide pe care le cunosc (şi-o să dau exemplu de unul celebru, semn că şi la artişti se poate, nu-s chiar toţi răi de muscă) n-au nevoie de butaforie şi vorbe mari în gestionarea relaţiilor personale. N-au nevoie să convingă pe cineva de lucruri în care nici ei nu cred. Meryl Streep e măritată de 34 de ani (culmea, cu acelaşi bărbat! :) ) şi totuşi n-am văzut-o răcnind nimănui te iubescuri zaharisite prin gazete sau pe la emisiuni tv. Nici măcar nu ştiu cum arată bărba-su. Are patru copii şi cred că nicio revistă de scandal nu se poate lăuda că a tras-o-n pictoriale cu burta la gură sau că i-a pozat progeniturile în timp ce se izmeneau pe trotuare, a prea mult răsfăţ. Totul în cazul ei e elegant, e discret, e autentic, trece proba timpului, de la talent, până la dragoste. Mie de aşa iubiri îmi place să aud, la aşa iubiri vreau să visez. Ca astea pe bandă rulantă – la origini doar icniri erotice fără substanţă, patimi cu termen de garanţie redus, dar cu pretenţii de vin de soi – îmi cam sparg timpanul.

24 Jun 2012 Sus, în aer!
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , , , ,  | 10 Comments

Ştiu că-i la modă să fii abisal, să asculţi Rammstein şi să încerci (sau să reuşeşti) să te sinucizi din dragoste sau din interes politic, dar cred că v-am convins pe toţi până acum de capabilităţile mele în materie de tristeţe. E timpul pentru ritmuri vesele şi zbânţuială ca pusă pe baterii!

Ei bine, da, azi dansez prin casă, deşi n-am schimbat nici decorul, nici circumstanţele zilelor în care mă dădeam cu capul de pereţii Facebook-ului. Ba nu, mint, între timp mi-am băgat net de mare viteză – ciudat e ce cantitate de fericire din doza zilnică necesară unei fiinţe umane atârnă de o bună conexiune LAN sau wireless!

Cu apa caldă încă n-am rezolvat – cică săptămâna viitoare se va întâmpla minunea, probabil atunci voi face ca Tarzan –Omul Maimuţă când voi învârti de robinet şi prin ţeava argintie va curge un miraculos lichid limpede şi fierbinte. Dar ştiţi cum am rezolvat problema îmbăiatului în perioada asta (prea) însorită? Păi vin de la job, azvârl de pe mine hainele transpirate, îmbrac costumul de baie şi fac duş în grădină, cu furtunul de udat gazonul. Când sunt 35 de grade afară, apa vine fiartă pe furtun, chiar trebuie să aştepţi un pic, să ajungă la o temperatură mai suportabilă…

Şi cum vă spuneam, mi-e tare bine. Asta până la viitoare ordine. Mi-e bine şi ascult melodii româneşti optimiste, colorate, cu miros de mare şi sunet de vacanţă. Nu pot promite, precum Connect-R, că în vara asta nu voi pune geană  pe geană de atâta dans în club şi prins răsăritul pe plajă şi nu dau vina pe Voltaj pentru nimic bun sau rău din existenţa mea (deşi băieţii sunt energici şi dispuşi să preia toate reclamaţiile). Dar uite că sunt şi eu în stare de activităţi estivale cu iz optimist: arunc cu grijile, şi problemele, şi mâinile sus în aer, cum m-a învăţat C.R.B.L.

K-boom! 🙂