Tag-Archive for ◊ William Golding ◊

02 Oct 2011 Je ne regrette rien… Pe bune?

Cu fiecare an ce trece peste mine, simt povara lucrurilor prost înfăptuite şi pe-a acelora pe care nu le-am înfăptuit deloc. Mă dor cuvintele pe care-am apucat să le spun unor oameni (sau, mă rog, să le scriu, să le plâng, să le urlu, să le zbier), mă apasă greutatea vorbelor nerostite, mă sfredeleşte laşitatea unor tăceri, ale mele sau ale altora, mă oftică timpul risipit în aşteptarea unor împliniri, unor rezolvări, unor trenuri ce n-aveau să vină.

Mi-e dor de candoarea primilor mei ani. Şi nu spun asta pentru c-aş considera – în mod eronat – că un copil e pur şi inocent. Eu am apucat să citesc Împăratul Muştelor şi să fiu de acord cu William Golding în excelenta sa expunere fantastico-literară ce dovedeşte că, în primii şi cei mai cruzi (în ambele sensuri ale expresiei) ani ai noştri, fără un mediu drăgăstos în care să ne formăm şi fără o educaţie fermă, n-am fi decât nişte animăluţe egoiste şi cu vădite înclinaţii violente. Natura nu ştie să construiască decât luptători feroce pentru supremaţie, pentru supravieţuire. Altruismul se învaţă – şi e o lecţie a naibii de grea, blândeţea, bunătatea se dobândesc prin inocularea ideii că şi cel de lângă tine important, prin reprimarea instinctelor primare.

Nu, eu prin candoare înţeleg acea seninătate pe care ţi-o dă lipsa de trecut, acea naivitate preşcolară de-a te simţi centrul universului şi buricul pământului,  faptul că nicio amintire neplăcută nu-ţi striveşte sufletul, că nu mergi târâş, de la atâtea cărămizi pe care le simţi în stomac, că n-ai sute, şi mii, şi milioane de regrete de care în mod ipocrit să te dezici de câte ori te întreabă cineva.

Pentru că acum nu mai e la modă să regreţi nimic. Dacă ţi se pune un microfon sub nas, trebuie, spre desfătarea filozoafelor de scara blocului, să spui acea poezie pe care unii o recita convingător, alţii nu, în funcţie de talentele actoriceşti ale fiecăruia: “eu n-am regrete, n-aş schimba nimic din trecutul meu, tot ce-am trăit, toate relele pe care le-am pătimit m-au format, m-au făcut ceea ce sunt azi.”

Ei bine, eu nu pot afirma asta, deşi mă uit la mine, cea de azi, şi nu pot spune că e chiar îngrozitoare priveliştea. Dar nu pot să ignor faptul că, în faţa desăvârşirii mele ca persoană, s-au aşezat, pe rând, lucrurile care mi-au făcut rău, dar şi toate gândurile şi faptele mele mai puţin nobile. Toate cărările greşite pe care am apucat, pragurile de sus pe care le-am lovit, situaţiile pe care nu m-am priceput să le gestionez, iluziile de care m-am agăţat, oamenii care n-au ştiut sau n-au vrut să mă iubească, oamenii pe care n-am ştiut sau n-am vrut să-i iubesc.

Şi de m-aş putea întoarce în timp, prin acel exerciţiu stupid la care ne provoacă aducerile aminte, aş schimba nu unul, ci n-aş mai prididi să schimb grămezi de întâmplări din viaţa mea. Cu mintea de acum şi perspectivele unui viitor neîntinat, m-aş strădui să evit momentele cu iz de suferinţă, pentru că nu văd nimic lăudabil în a te zvârcoli de durere, mai ales în condiţiile în care există căi mai înţelepte pe care să apuci.

Din păcate însă, nu ni se dă şansă s-o luăm de la capăt, Universul e zgârcit cu noi, axa timpului e prea rigidă. Dar nici să mă uit în urmă şi să aplaud tot ce mi s-a-ntâmplat nu pot. Am regrete mari. Fără să fi trecut, slavă Domnului, prin drame uriaşe, recunosc că m-a tras înapoi fiecare greşeală, fiecare ezitare, fiecare clipă pe care n-am ştiut s-o preţuiesc. Am goluri în stomac, am răni în suflet şi ştiu că voi muri cu ele acolo. De-o coadă imaginară îmi atârnă tinichele ce zdrăngăne asurzitor, nelăsându-mă să uit tot ce trebuia de mult uitat.

Eu am regrete şi regret că le am, dar nici nu pot nega această evidenţă. Iar când mi-e dor să fiu din nou copil, nu vă văd jucându-mă cu fundul în colb sau alergând pe câmpuri şi culegând maci, ci trăiesc cu ridicola senzaţie că, dacă aş mai avea o şansă, mi-aş ţese mai bine pânza, mi-aş aşterne mai lin drumul, mi-aş dăltui mai cu migală destinul, mi-aş fi mai devotată mie însămi.

Aş vrea să fiu din nou copil, dar nu pentru purităţi şi inocenţe iluzorii, ci pentru că, la vârste fragede, viaţa ţi se aşterne în faţă ca o zăpadă neîncepută. Iar soarele te mângâie blând pe creştet, nicio umbră nu-ţi păleşte speranţa, nicio pală de vânt nu-ndrăzneşte să vestească ploile ce vor veni, furtunile pe care sigur le vei regreta.