La evenimentul de la Sofia, de unde abia m-am întors (apropo, Sofia e-un oraş superb, nu-l ocoliţi!), un elveţian foarte simpatic şi vorbăreţ ne-a relatat pe ton de glumă o întâmplare care, odată răzuită de învelişul amuzant, mi-a lăsat un gust amar: Boris Becker, grăbindu-se într-o zi către undeva – căci gonea pe autostradă cu 220 Km/h (da, am scris bine!) – a fost tras pe dreapta de poliţişti. Şi, pe când un om al legii mâzgălea-n chitanţier ca să-i taie marelui tenisman o amendă, acesta, plin de revoltă, i-a urlat în ureche: „Cum să-mi dai mă, amendă? Păi tu ştii cine sunt eu?!” Poliţistul a ridicat din sprânceană, l-a măsurat pe sportiv din cap până-n picioare şi apoi i-a zis: nu ştiu şi nu mă interesează, dar pentru ofensă adusă autorităţii, iaca, pe lângă amendă, şi câteva zile de arest.
Nu stau acum să judec câtă dreptate sau exces de zel a avut poliţistul respectiv, că nu mă omor după poliţişti, dar, în cel mai subiectiv mod, vă mărturisesc că mă unge pe suflet când văd (sau aud de) un om căruia nu-i tremură chiloţii în faţa unei personalităţi cu ştaif.
Mie mi se pare că, în partea noastră de lume, prea ne-am obişnuit să fim slugarnici. Pe vremea lui Ceaşcă, recepţionerii îi tratau cu sictir pe cei de-un neam cu ei şi pupau tălpile doar turiştilor străini – sărăntocii Vestului, că ăia bogaţi nu cred că-şi făceau vacanţele pe litoralul României comuniste. Azi parcă stă un pic altfel treaba, funcţionarii din turismul nostru muribund s-au prins că banii romanului miros exact la fel ca ai neamţului, aşa că screm câte un zâmbet ipocrit către oricine le calcă pragul.
În faţa directorilor, însă, ne-am învăţat, tot în anii comunişti, să luăm automat poziţie de drepţi, iar meteahna asta e vie şi-n ziua de azi. Păi ştii tu, mă, cine sunt eu? – îţi scuipă imediat în obraz vreun pui de manager pe care ai îndrăznit să nu-l iei în seamă sau să-i întorci vorba. Oameni altfel valoroşi nu se mai mulţumesc să fie respectaţi, unii chiar veneraţi pentru performanţele lor, ci temuţi pentru înaltul funcţiei în care cunoştinţele sau vreo cunoştinţă i-a cocoţat. Şi consideră că o poziţie privilegiată nu mai reprezintă o simplă recunoaştere a unor calităţi profesionale – asta în cel mai bun caz –, ci un paşaport pentru a fi mai cu moţ, în orice context, faţă de cei care n-au avut talentul, mintea sau norocul să ajungă şefi. Ori vedete. Ori campioni. Ori chiar preşedinţi de ţară.
Eu sunt obraznică, recunosc, după cum îmi tot repeta şi o fostă şefă pe care am îndrăznit s-o admir din picioare, nu în genunchi, cum i-ar fi plăcut ei. Şi intenţionez să rămân aşa, spre stupoarea unora care se cred buricii pământului, pentru că, dacă nu eşti om cu mine, mi se rupe cine eşti. Dacă sportul tău preferat e să mă faci de doi lei, poţi să fii tu şeful şefilor şi vedeta vedetelor, că-ţi iei una peste ochi. Dacă ţipi, ţip şi eu, pentru că nici mama nu mai îndrăzneşte să ridice vocea în faţa mea, aşa că de ce aş permite oricui altcuiva să şteargă cu mine pe jos? Dacă nu mă respecţi, nu te respect, punct. Şi nu iau poziţie de drepţi doar la simplul auz al unei titulaturi pompoase.
Nu pledez pentru un spirit rebel stupid, neadaptat vremurilor şi ierarhiilor, şi nici pentru atitudinea de puber răzgâiat, pornit împotriva regulilor de conduită unanim acceptate. În armată duci mâna la chipiu în faţa celui mai înalt în grad, în faţa reginei Angliei faci o reverenţă, dacă pe etichetă scrie că aşa se face. Dar cred că fiecare trebuie să-şi cunoască lungul nasului, chiar şi cei ajunşi pe fotolii înalte. Să ştie că legile ţării, şi-ale şoselei, şi-ale bunului simţ sunt pentru toţi, nu doar pentru prostime. Iar dacă vreun VIP simte nevoia să se bată cu pumnul în piept ce mare şi tare e el, nelăsându-i pe ceilalţi să-i remarce aura privilegiată şi calităţile, atunci să-şi asume şi riscurile unei căderi violente de pe piedestal. Dacă nu oficială, măcar în forul interior al celor care articulează imediat, fie şi numai gând, răspunsul la întrebarea “Mă, tu ştii cine sunt eu?” Da, ştiu. Eşti un dobitoc.
Recent Comments