Tag-Archive for ◊ vanzator ambulant ◊

04 Feb 2012 Poveste fără tâlc. În tramvai
 |  Category: Uncategorized  | Tags: , ,  | 14 Comments

Aproape zilnic, în tramvaiul 21, întâlnesc un nene care vinde tot felul de chestii: “Şerveţele parfumate, trei la un leu, şerveţele umede frumos mirositoare, haideţi la brichete ieftine, leucoplast cu rivanol, pixuri albastre, roşii, negre, aprinzătoare de aragaz, pentru cine are nevoie”.

Or fi furate sau nu – nici nu mă interesează – nenea nu pare hoţ şi, în plus, are o voce caldă, o vorbă bună pentru fiecare muritor plictisit din tramvai, e energic, împarte în stânga şi-n dreapta câte un zâmbet – cam amar, ce-i drept – , şi mă minunez privindu-l şi întrebându-mă cum reuşeşte să nu scape din mână prostioarele alea pe care le vinde, din care ţine câteva înghesuite în palme sau sprijinite pe braţe şi pe abdomen, iar pe restul într-o sacoşă ponosită. Dacă i-ar cumpăra cineva toată “marfa”, cred că-n buzunarele bărbatului n-ar ajunge mai mult de douăzeci, treizeci de lei noi. Dar omul pentru banii ăia puţini  (puţini, poate, pentru mine) bate tramvaiele zilnic şi pare că nu-şi pierde deloc interesul, şi răbdarea, şi plăcerea pe care îndrăznesc eu să cred c-o simte când face negoţ cu acele nimicuri.

Mai mult ca sigur e foarte sărac. Mai mult ca sigur că acele câteva pâini pe care şi le poate cumpăra după o zi întreagă de vândut chinezării în mijloacele de transport în comun fac diferenţa între a face foamea şi-a pune totuşi ceva pe masă familiei lui. Sau poate-şi ia rachiu de banii ăia, nu ştiu şi, repet, nu mă interesează, mie-mi place de el pentru că e delicat, respectuos, amabil cum nu sunt, nici pe sfert, pipiţele de vânzătoare de pe la magazinele cu ştaif, din mall. Şi pentru că, într-un fel ciudat, îl admir, dar îmi stârneşte şi mila, găsesc mai mereu câte-un pretext să-i fiu clientă, mi se năzare că am nevoie ba de-un pachet de şerveţele „cu diverse arome”, ba de-o brichetă nouă, că le cam tot pierd.

Acum câteva zile, după ce mi-am achiziţionat de la dumnealui un set de batiste parfumate, l-am văzut că se îndreaptă în pas vioi, aşa cum face el tot timpul, către o damă învulpită, aşezată la câteva scaune în faţa mea şi care-i făcuse un semn discret cu mâna. Aşa că am auzit conversaţia.

–          Un pix aş vrea şi eu. (Fără „vă rog”, că scade rangul cuconetului de cartier)

–          Da, doamna mea, sigur, mintenaş! Numai un leu costă! Uitaţi unul albastru, are şi lanternă! –  exclamă entuziast vânzătorul ambulant, arătându-i cucoanei cum funcţionează obiectul  care pe la un capăt scria, iar pe la celălalt slobozea un firicel de lumină.

La care femeia, debordând de logică, a debitat următoarea replică:

–          Aaaa, păi şi sigur scrie? Că dacă are lanternă, poate nu scrie!!!

–          Cum să nu scrie doamnă?! Ce are una cu alta? Scrie foarte bine! Uitaţi, dacă vreţi, îl putem încerca, aveţi o hârtiuţă?

–          Ei, n-am acum hârtiuţă, de unde atâtea hârtiuţe… Pix cu lanternă, auzi brâul! Cât ziceai că e, un leu? Uf….fie, hai, dă-l încoa! Poate te prind că nu scrie!

Simţeam că mă-nverzesc de furie privind scena în care o cretină îmblănită din cap până-n picioare în multe zeci de milioane se codea să dea un amărât de leu pe un pix. Şi mă gândeam cum naiba se face că blogurile şi feisbucul colcăie de dudui simţitoare, cucernice, altruiste nevoie mare, în timp ce-n viaţa reală mă-mpiedic la tot pasul de vite încălţate.